În urmă cu două săptămâni scriam acest articol, în care vă povesteam despre conexiuni. Tot în urma unei conexiuni pe care am făcut-o în mintea mea pisicească, am urmărit „The loss of a teardrop diamond” în această seară. Este o ecranizare după piesa cu acelaşi nume al lui Tennessee Williams, capetele de afiş fiind ţinute de Bryce Dallas Howard (pe care am mai urmărit-o în „The Village” – Ivy şi „Terminator: Salvation” – Kate) şi Chris Evans. Dacă îmi urmăriţi blogul de ceva vreme, probabil m-aţi mai văzut scriind despre el aici şi aici.
Nu ştiu exact când am început să mă uit la filmele în care joacă Chris Evans – nu s-a numărat niciodată printre actorii mei preferaţi şi, cu siguranţă, primul rol al lui cu care m-am confruntat a fost cel din „Cellular”, în compania lui Kim Besinger şi a lui Jason Statham, de unde am început o relaţie love/hate cu el. De ce love/hate? Pentru că nu l-am apreciat nici o clipă pentru rolurile din blockbustere, iar partitura care l-a făcut celebru, Johnny Storm/Torţa Umană din „Cei 4 Fantastici”, nu a făcut decât să-i întărească statutul de băiat frumos al Hollywoodului. Nu reuşesc să înţeleg cum un actor atât de talentat precum Chris Evans are gusturi atât de proaste când vine vorba de alesul scenariilor?
Uitându-mă prin filmografia lui, am realizat că am ratat puţine filme în care a apărut, ba chiar am avut momente în care mi-am zis: „bre, am văzut filmul ăsta, de ce nu mi-l amintesc pe Chris Evans în el?„. Bună întrebare. Deci, de ce nu o fac? Tipul ăsta suferă de un sindrom foarte des întâlnit printre actorii de vârsta lui (vedeţi-l pe Freddie Prinze Jr), care, de teama de a deveni anonimi, aleg numai partituri care să le pună în evidenţă fizicul şi mai puţin materia cenuşie şi/sau talentul. Sunt convinsă că în 10-15 ani, majoritatea dintre noi o să-şi amintească de tipul ăsta drept Human Torch sau Captain America, nicidecum ca Jimmy Dobyne din ecranizarea după o piesă de Tennessee Williams. Pentru că nu e nimic distractiv la o dramă de 100 de minute, în comparaţie cu „Push”.
Revenind la povestea filmului pe care pisicu’, adică eu, l-a urmărit astă-seară. Acţiunea se petrece în 1923 şi se învârte în jurul unei moştenitoare a două mari averi, Fisher Willow, care se întoarce din Europa pentru a-şi face debutul în societatea aristocratică a Memphisului. Educată peste hotare, cu un spirit liber şi foarte slobodă la gură, nimeni nu o priveşte cu ochi buni, fiind vorbită pe la toate colţurile. Pentru că bătrâna ei mătuşă nu reuşeşte să-i găsească un însoţitor pentru balurile la care este invitată, Fisher îl angajează pe Jimmy Dobyne, fiul bărbatului care are în grijă magazinul aflat pe plantaţia familiei ei, pe care îl îmbracă şi aproape îl obligă să se comporte corespunzător noului său statut social – acela de pretendent la mâna ei. Totul merge bine o perioadă, până când, aflaţi la o petrecere, Fisher pierde un cercel cu diamante, acuzându-l voalat pe Jimmy. În aceeaşi seară, adevăratele sentimente ale celor doi izbucnesc, iar relaţia dintre ei ia o turnură neaşteptată. Iuuh, am reuşit să nu dezvălui nimic important 😀 Trailerul îş găsiţi mai jos.
Sinceră să fiu, din experienţele avute cu filmele în care a apărut băiatul ăsta, am fost convinsă că nu ştie să joace. Ceea ce m-a determinat să-i mai dau o şansă a fost rolul din filmul SF „Sunshine”, în compania lui Cillian Murphy şi a lui Rose Byrne, în care joacă un personaj plin de ură. Apoi a fost cel a detectivului Diskant din „Street Kings”, unde le-a dat replica lui Keanu Reeves şi Forest Withaker şi, unde, până în clipa în care personajul său a fost ucis, a dus cam toată povestea în spate. Acum, stau şi mă întreb… cum e posibil să-mi placă modul în care joacă numai în filmele care nu au avut nici o şansă la box-office?
Blogul unei persoane cu coada 