Și pisicile visează, nu?

O vreme zgribulită la o margine de cartier, de nu-ți vine să dai nici măcar o pisică sau un câine afară din casă. Dar cum nu toate casele au pisici și nu toate pisicile au casă, într-o nu știu care toamnă, pe o nu știu care stradă, lângă-un nu știu care bloc, cineva a avut o idee. O idee de stă mâța-n coadă! Din câteva cartoane de biscuiți de la chioșcul de vizavi, vreo trei, patru sacoșe de tranziție și un pulover expirat s-a ivit după ultima ploaie un soi de iglu autumnal pentru cea mai iubită dintre pisicile de la scara doi. Și cum toate pisicile care se respectă visează pe o astfel de vreme la o umbrelă, iată că a răsărit și minunea asta semn că uneori rugămințile statornice ale pisicilor sunt mai repede auzite decât mofturile schimbătoare ale oamenilor. Și iaca așa, pisica se intinde cum știe ea, adică pisicește, și ne privește șmecherește, pe sub gene: „Ce știți voi? Viață de pisică… Acolo sub umbrelă mai sunt vreo trei pisoiași. Mai bine, hai, n-ai niște lăptic?” Cu lăpticul mai greu în dimineața de azi, am uitat sa cumpăr ieri, în schimb aveam in jur frunze în toate culorile, cum numai pisicile care visează umbrele pot să-și imagineze.