Soarta Furiosului

Fusei la F&F 8 sau, la cum i se zice în mod oficial, Soarta Furiosului (The Fate of the Furious). Nu intru în detalii, deoarece deşi ne aflăm la al optulea episod al sagăi Fast and Furious, povestea este aceeaşi: Toretto şi trupa trebuia să execute o misiune imposibilă, folosind maşini pentru a fura ceva la care nu era nevoie să folosească maşini.

Plot twistul se află în faptul că, aparent, Dominic Toretto se întoarce împotriva „familiei”, iar pentru a fi adus pe calea cea dreaptă, Deckard Shaw (my baby Jason Statham), schimbă macazul şi devine bun. Ce v-am zis? Plot twist!

De ce să vă duceţi să vedeţi filmul ăsta la cinema:

• e primul film din serie care are în distribuţie 2 actriţe deţinătoare ale unui premiu Oscar (Charlize Theron şi Helen Mirren), iar treaba asta se simte.
• pentru că interacţiunea dintre Deckard Shaw (Statham) şi Luke Evans (The Rock) face tot deliciul.
• Scott Eastwood mhmhm 😀
• pentru că e foarte mişto şi nu o să vă pară rău de banii pe care îi veţi da pe bilet.
• Jason Statham ❤
• pentru că pe lângă Missandei, l-au mai adus şi pe Tormund din Game of Thrones

În acelaşi timp, nu vă aşteptaţi ca acţiunea/povestea să aibă vreun sens. Şi nici dialogul nu e foarte elevat.  Dar îşi va atinge scopul de a vă distra. Am menţionat cât de minunat poate să fie Jason Statham? Actorul britanic are mai multă carismă decât pot folosi producătorii şi încă nu s-a născut regizorul care să-l poată folosi la capacitatea lui maximă.

Pe final vă las cu un mic exemplu al relaţiei de dragoste şi ură dintre Tumblr şi franciza F&F 🙂

Intelligence

My baby is back!

Josh Holloway îl interpretează pe Gabriel Vaughn, un fost soldat Delta Force, veteran de război, care se oferă voluntar off-screen pentru implantarea în propriul creier a unui super cip top secret. În timp ce operaţia aceasta nu-i aduce nici o îmbunătăţire de natură fizică, din punct de vedere mental personajul nostru devine „noul pas în evoluţia spionajului”, un fel de super-calculator capabil să discearnă şi să decidă, conectat în direct la toate reţelele de informaţii. Cum anume se conectează la aceste reţele şi cum îşi filtrează informaţia nu ne este prezentat exact, dar cea mai mare abilitate a lui Gabriel este aceea de a „proiecta” (rendering) o anumită scenă de investigaţii. Ceea de ne ajută să înţelegem că Intelligence nu face referire la „inteligenţă superioară”, ci, mai degrabă, la ceea ce înseamnă să poţi dobândi informaţiile potrivite şi cum să le aplici.

Numit erou, dar considerat nesăbuit şi câteodată insubordonat de către şefa sa, Lilian Strand (interpretată de Marg Helgenberger, Catherine Willows din „CSI”), este plasat în grija unei agente a Serviciilor Secrete americane, Riley Neal (Meghan Ory, Ruby/Red Riding Hood din „Once Upon a Time”), a cărei misiune este să-l ţină în viaţă cu orice preţ. Motivul? Gabriel e badass fără să-ţi facă fundul arşice. Poate privi oamenii din jurul său, scanând chipurile şi accesând toate datele disponibile despre o anumită persoană, atât timp cât aceste date se află în reţeaua informatică. Toate device-urile conectate la internet fac parte din arsenalul lui. Datele video apar sub forma unor proiectări holografice prin care Gabriel se poate deplasa; aşa numita cyber-randare. Chiar dacă nu ştim cum anume face asta, metoda de prezentare este cu siguranţă câştigătoare.

Alt plus îl reprezintă veşnica formulă a partenerilor din filmele/serialele de acţiune: Gabriel şi noua sa gardă de corp îşi consolidează relaţia prin persiflare, mereu prezenta tensiune sexuală şi salvarea reciprocă a pielii în timpul situaţilor de criză. Cu toate acestea, chiar dacă acest aspect al poveştii este atât de previzibil, interpretarea lui Josh Holloway (Sawyer din „Lost”) este excepţională, iar personajele interesante şi credibile.

Pe lângă Josh, Meghan şi Marg, din distribuţie mai fac parte John Billingsley (Dr. Phlox din „Enterprise”), Lance Reddick (Phillip Broyles din „Fringe”), Peter Coyote şi Zuleikha Robinson (Jazira din „Hidalgo”/Ilana din „Lost”).

Fiind un serial de acţiune, o bună parte din scenariu este consumată pe scenele cu bătăi şi împuşcături, fără să fie, însă, prea grafice şi prea dese. Episoadele prezintă personajele, le lasă timpul de a se dezvolta pe sine şi povestea şi reuşeşte, făcând paşi de bebeluş, să explice abilităţile lui Gabriel fără a te îngropa sub un maldăr de idiomuri de specialitate IT. Din păcate, cineva de acolo, din America, a considerat că nu sunt suficienţi oameni pasionaţi de „Intelligence”, serialul fiind anulat după doar primul sezon. Dacă doriţi să urmăriţi un serial în care să nu investiţi prea mult timp, cele 13 episoade sunt mai mult decât suficiente şi, lucru foarte important, au sens, spre deosebire de alte seriale asemănătoare.

The Drop

The Drop este un film întunecat şi deprimant, din distribuţia căruia fac parte Tom Hardy, Noomi Rapace şi răposatul James Gandolfini. Regizat de Mikaël Roskam, acţiunea se concentrează pe Bob, barmanul timid (şi cu un retard uşor perceptibil) al “Vărului Marv”.

Respectivul bar este un “bar de colectare”, în care Mafia îşi spală banii. Deşi ar putea părea că aceasta este povestea filmului, ei bine, nu este. Filmul reprezintă în primul rând un studiu asupra lui Bob şi al trecutului său. Ceea ce ridică mult nivelul acestei pelicule este modul în care ne este înfăţişată progresia poveştii prin dialog obişnuit, explicându-ne de ce Bob este aşa cum este.

Primul nostru indiciu cu privire la felul de a fi al lui Bob ni-l înfăţişează ducându-se la biserică, dar neacceptând darul comuniunii. O temă recurentă pe tot parcursul acţiunii este aceea a modului în care un păcat îţi poate apăsa pe umeri pentru tot restul vieţii. Unele indicii sunt directe, actele extrem de subtile, precum o privire pierdută a lui Tom Hardy sau un oftat obidit de-al lui James Gandolfini. Fără performanţele uluitoare ale actorilor din distribuţie, aş fi oprit filmul înainte să treacă jumătate de oră din el.

În The Drop, Marv deţine un bar de cartier care se întâmplă să fie şi un “bar de colectare”, însemnând că acolo se strâng banii obţinuţi din pariuri ilegale şi alte matrapazlâcuri, pe care apoi îi livrează mafiei locale controlate de ceceni. Gandolfini îl interpretează pe Marv asemenea unui Tony Soprano care nu ar fi putut fi niciodată. Un tip care a încercat să intre în joc, dar care nu a reuşit să înoate cu rechinii. Astăzi, barul doar îi poartă numele, el fiind retrogradat la servitul băuturilor şi la curăţatul podelelor. Gandolfini ne prezintă un Marv amărât, forţat să nu-şi depăşească niciodată condiţia. Rolul acesta este epocal şi reprezintă un mod perfect de a încheia o carieră şi-aşa prea scurtă.

În timp ce un actor părăseşte scena, altul intră în mod oficial pe lista actorilor cu potenţial. The Drop este în mod clar filmul lui Tom Hardy. Desigur, Hardy nu s-a afirmat peste noapte; şi-a pavat drumul de la Inception la The Dark Knight Rises încoace numai cu intenţii filmografice bune şi, aparent, are cam tot ce ţi-ai dori să găseşti într-un personaj principal.

Hardy îl interpretează pe Bob atât de autentic încît este de-a dreptul uluitor. Bob pare să ia totul pas la pas şi nimic nu pare să-l deranjeze. Când se confruntă cu mafioţii ceceni, ia poziţia ghiocelului şi-şi alege fiecare cuvânt cu precauţie, ştiind că viaţa îi depinde de asta. Bob este modest şi nu prezintă nici un pericol pentru interlocutor şi aproape este perceput ca având o minte simplă, dar, pe măsură ce acţiunea filmului se desfăşoară, realizăm că ceva nebănuit pâlpâie sub suprafaţă. Bob este un exemplu de om care este produsul mediului în care trăieşte. Este un om bun căruia nu i-a fost dat dreptul de a face alegeri în viaţă. Fie se adaptează pentru a supravieţui, fie moare.

De asemenea, Bob are şi o inimă mare, care se trădează singură atunci când salvează un căţeluş bătut şi aruncat la gunoiul Nadiei (Noomi Rapace). Şi Nadia (botezată după gimnastă :D) este rezervată şi are grijă să nu se mai lase rănită. Scenariul filmului, scris de Dennis Lahane, este o adaptare după scurt-metrajul acestuia, „Animal Rescue”, un titlu cu dublu înţeles. Nu numai că Bob salvează un căţeluş rănit, dar atât el, cât şi Nadia, se aseamănă unor animale care au nevoie de ajutor într-un fel sau altul.

The Drop face parte din acel gen de filme pe care Hollywoodul nu-l mai produce. Se simte ca şi cum ar fi fost decupat din anii ’80; are un ritm lent, deliberat, pe care se clădeşte adevăratul suspans. The Drop este un film cu personaje adevărate, care construiesc fiecare scenă printr-un dialog fantastic şi o actorie excelentă. Regizorul le permite personajelor să locuiască în lumea pe care o populează. Totul pare autentic şi nu parte dintr-un platou de filmare.

The Drop este un film pentru iubitorii de film. Are tot ce ai putea cere de la un astfel de film: distribuţie de zile mari, un regizor talentat, dialog realist, cinematografie şi o coloană sonoră subevaluată. Chiar dacă nu pare, acest film este unul dintre cele mai bune pelicule lansate în 2014. Trebuie văzut.

Guardians of the Galaxy

Bababibam, am reuşit să ies din casă la un film nou (pentru mine, nu pentru restul lumii, căci s-a lansat de ceva vreme deja), iar împreună cu my partners in crime ne-am târât până la Guardians of the Galaxy, another marvel from Marvel 😀 

Lăsaţi-mă să vă spun doar atât: Wow! Dacă aţi văzut trailerul, probabil aţi crezut, ca şi mine de altfel, că cineva acolo sus era fumat bine atunci când a trimis scenariul în producţie. Adică, serios acum, cât de puţin în serios se pot lua personajele astea? Acţiunea se învârte în jurul unui grup de infractori aduşi împreună în urma unui concurs de împrejurări destul de ciudate, dar care sunt posesori, în străfundul sufletelor lor, ai unor valori şi idei corecte. Un fel de ceata lui Robin Hood moderni – sau mai bine zis, ai viitorului -: un Devastator uman, Peter Quill (Chris Pratt), o asasină verde, Gamora (interpretată de Zoe Saldana, pe care ne-o amintim cu toţii drept albastră în Avatar), ratonul modificat genetic şi vorbăreţ, Rocket (voce, Bradley Cooper), cuţitarul Drax (cine se mai uită la lupte WWE ar trebui să-l recunoască pe Dave Bautista, mie mi-a rămas însă necunoscut) şi copacul umblător şi umanoid, care rosteşte 3 cuvinte tot filmul, Groot, nimeni altul decât Vin Diesel.

Precum Răzbunătorii (The Avengers, pentru cei care nu ştiu la cine mă refer), şi Gardienii pornesc la drum de la o premisă falsă – să fim serioşi, cum poate o echipă formată din hoţi, recuperatori şi ucigaşi să producă ceva bun, vreodată? -, dar se sudează ca echipă pe parcursul desfăşurării poveştii, pe măsură ce-l cunoaştem mai bine pe Ronan Acuzatorul (loveliest Lee Pace, unul dintre actorii mei preferaţi, v-am mai povestit despre el aici), un dement cu tendinţe de masacrare în masă, care-mi aminteşte puţin de rolul interpretat de Eric Bana în Star Trek-ul din 2009. Da, da, vechea poveste, să distrugă planete întregi drept mântuire pentru greşelile înfăptuite de părinţi şi bunici. Dar, spre deosebire de adunarea serioasă a Răzbunătorilor, Gardienii Galaxiei debordează de originalitate neconvenţională şi replici amuzante, ceea ce îi face unici şi fermecători.

Povestea începe dramatic în 1988, cu moartea mamei lui Quill şi cu răpirea acestuia de pe Pământ de către o trupă de Devastatori condusă de Yondu Udonta (Michael Rooker, mai are nevoie de prezentări speciale? Bine, fie, înfricoşătorul Merle Dixon din The Walking Dead), pentru a sări apoi 26 de ani într-un viitor din spaţiu, unde îl reîntâlnim pe Peter transformat într-un proscris nătâng (doar pentru că se crede mare vedetă când nu este cazul, de fapt, în rest este destul de descurcăreţ la jobul lui) care a prins gust pentru toate lucrurile strălucitoare, valoroase şi care nu-i aparţin. Ţinând cont de perioada în care a fost răpit, coloana sonoră este completată de melodii pop în vogă în anii ’70 şi ’80, ceea ce conferă o calitate distinsă ideii de Jihad interplanetar. Ca o completare a coloanei sonore, întâlnim aberant de multe glume şi poante atât de necaracteristice unui film Marvel (ştiţi voi, ne-am obişnuit cu filmele sci-fi şi cu super-eroi mega-serioase), adăugate în mod neprevăzut în scenariu pentru a mai destinde atmosfera atunci când cade în patima seriozităţii. Cumva pentru a îndepărta definitiv acest film de şleata compusă din The Avengers, Star Wars şi Star Trek, filme care se iau în serios şi pe care trebuie să le luăm în serios. Acestea fiind spuse, dacă tot vrem să comparăm personajul Quill cu un altul, atunci trebuie să ne vină în minte Căpitanul Kirk al lui Chris Pine – inteligent, afemeiat, nechibzuit, lider înnăscut, care-şi găseşte calea în cele din urmă.

Ce aduce nou? O distribuţie cu nume mari, consacrate în genuri care nu au nici o treabă unul cu celălalt, dar care merg excelent amestecate aici: Karen Gillan în rolul Nebula (Amy Pond din Doctor Who, fanul înrăit din mine abia s-a abţinut să nu urle de fericire – mai mult pentru că nimeni dintre cei care m-au însoţit la film nu ar fi ştiut de ce mă extaziez, iar asta, în sine, este o nedreptate adusă unui serial britanic genial şi unei actriţe cu foarte mult potenţial – când i-a recunoscut numele în creditele de început), Djimon Hounsou, Glenn Close şi Benicio del Toro. Chimia personajelor pe ecran este fascinantă de urmărit şi nu există personaj care să nu dea bine lângă alt personaj. Groot fură scena de atâtea ori că aproape că nu-ţi vine să crezi că în spatele celor 3 cuvinte rostite de copacul umblător stă nimeni altul decât interpretul lui Riddick. Eu vreau să ştiu ce salariu a primit pentru acest rol supra-solicitant 😀

De încheiere, tot ce pot să spun este că filmul are de toate: dramă şi comedie, acţiune nebună şi poveste de dragoste. Şi nu în ultimul rând, pentru că povestea este foarte aici şi acum, pariez că vor urma câteva sequels la fel de interesante.

3 days to kill (Condamnat să ucidă)

Din când în când dăm peste un film al cărui trailer induce publicul în eroare, ceea ce provoacă același public să interpreteze complet eronat posibila poveste a filmului. Sunt aproape sigură că acțiunea prezentată în trailer a sugerat cel puțin una dintre posibilele următoare intrigi:

• Personajul interpretat de Amber Heard îl otrăvește pe Kevin Costner, iar el trebuie să o omoare în 3 zile sau va muri;
• Povestea este un remake a lui Crank, dar cu un Chev Chelios îmbătrânit și cap de familie.

Cu toate acestea, nici una dintre posibilitățile prezentate sau oricare altele la care vă puteți gândi nu ar putea fi mai departe de adevăr, deci, dacă nu doriți spoilere, opriți-vă cu cititul cam după următorul paragraf 😀

Kevin Costner este un asasin CIA îmbătrânit, cel mai bun din branșa lui, iar când o misiune o ia pe apa sâmbetei, el descoperă că este pe moarte din cauza unui cancer pe creier, inoperabil, care îl mai lasă doar cu câteva luni de viață. Revine la Paris pentru a relua legătura cu soția și fiica adolescentă, dar este atras din nou în lumea interlopă a CIA de către Vivi Delay (da, sună chiar mai prostituesc decât Nikki Heat, personajul principal al romanelor lui Richard Castle 😛 ), care îi oferă un medicament experimental și netestat pe oameni, care i-ar putea prelungi viața în schimbul serviciilor sale. Unde intră în schemă cele 3 zile pe care trebuie să le piardă/în care este condamnat să ucidă? Ei bine, soția sa pleacă din oraș câteva zile în interes de serviciu, lăsându-i fiica în grijă. Cei doi au trei zile la dispoziție pentru a se reconecta. Bineînțeles, expresia three days to kill are dublu înțeles, având în vedere că omul este asasin de meserie, dar atât. Filmul se încadrează mai mult în categoria comediilor decât a celor de acțiune, dar chiar și atunci când violența apare în prim-plan, acțiunea este bine realizată. Dacă vă luați după trailer și vă așteptați să vedeți un film în genul trilogiei lui Bourne, atunci veți fi dezamăgiți; fără a fi un film de acțiune, este o comedie excelentă.

Nu țineam neapărat să văd acest film, dar am ajuns să-l apreciez pentru ceea ce este (adică o metodă de entertainment mult mai de succes decât The Monuments Men, de exemplu, la care m-am plictisit peste măsură, iar bf a adormit). Fără a fi un actor extrem de talentat, Kevin Costner este foarte carismatic, chiar și la cei 59 de ani împliniți, și mă bucur să descopăr că în ultimii ani a avut parte de un comeback, filmând pentru mini-seria Hatfields & McCoys (definitely on my freaking watch list), dar și pentru Man of Steel, rol în care mi-a frânt inima cu prestația (excelentă) din rolul său secundar. Hailee Steinfeld este una dintre noile actrițe care se afirmă ca fiind excelent de talentate (nominalizarea la Oscar pentru rolul din True Grit a fost bine-meritată, iar apariția ei în Ender’s Game a îmbunătățit mult jocul actoricesc al colegilor săi, chiar dacă i s-a dat replica de către Harrison Ford, Viola Davis sau Ben Kingsley), McG este un maestru al acțiunii care a produs, creat și/sau regizat unele dintre cele mai bune filme și seriale de acțiune din ultima vreme (This means war, Chuck sau Supernatural, doar ca să amintesc câteva dintre ele), iar totul este frumos ambalat și recomandat de prezența lui Luc Besson în rolul de scenarist. Lucrul acesta poate fi și un lucru bun, dar și un lucru rău, deoarece bune sau rele, niciodată nu îi poți confunda filmele.

Kevin Costner a fost perfect pentru acest rol, reprezentând perfect ucigașul cu sânge rece, practic, întunecat, deprimat, dar totuși păstrându-și glumele la el, care-și adoră familia indiferent de ruptura dintre membrii acesteia. Exteriorul său aspru îl recomandă pentru anti-eroul poveștii, iar Hailee Steinfeld a fost, la rândul ei, perfectă în rolul fiicei adolescente. Chimia celor doi a fost perfectă (aproape la fel de emoționantă precum cea dintre Jean Reno și Natalie Portman în Leon), iar certurile constante dintre cei doi au transformat filmul într-un film amuzant și emoționant. Amber Heard – pfiu *fanning myself*. Îmi place Amber Heard, e pur și simplu superbă, dar nu are pic de talent. E excelentă în filme mediocre, gen Drive angry sau Machete, în care exagerările sunt bune, dar într-un film precum Three days to kill, să o urmărești cum joacă este de-a dreptul crâncen. Are talentul (nicidecum actoricesc) de a transforma un potențial film serios într-un spectacol ieftin și ciudat. Nu există absolut deloc atracție între ea și Costner, iar personajul ei este atât de prost creionat încât să o urmărești pe ecran ajunge să te doară fizic. Din fericire, nu distruge filmul, dar cred că-l trage în jos de câteva ori. Connie Nielsen  joacă decent rolișorul soției lui Costner. Nu oferă profunzime rolului său, dar ea există pentru un motiv și se achită de sarcina dată cu succes.

Condamnat să ucidă este amuzant, mult mai amuzant decât m-aș fi așteptat, dar umorul este sarcastic, ceea ce-l face perfect pentru rolul lui Costner. Dintr-un astfel de film, cu aceeași actori, ar ieși un serial de acțiune excelent. Scenele de acțiune sunt decente și bine filmate, deși nu abundente, ceea ce e curios având în vedere că acesta este un film de acțiune. Luc Besson întotdeauna a excelat la echilibrarea anti-eroilor săi complecși cu scenele de acțiune, iar acest film este o mărturie puternică. Apare și obligatoria cursă de mașini (destul de scurtă!, având în vedere că acum există cel puțin 2 francize care se hrănesc din aceeași pâine). Este filmul perfect pentru o seară cu prietenii și un bol de popcorn, dar nu te aștepta la prea multă profunzime de la el.

The Mortal Instruments: City of Bones

La începutul lunii noiembrie, pe când mult-aşteptatul film The Mortal Instruments a ajuns şi în cinematografele noastre, am căşunat pe my boyfriend să ne luăm romantic de mănuţă şi să mergem să vedem această peliculă. Nu mai ţin minte de ce nu am ajuns să-l vedem în oraş, cert este că după ce l-am văzut online (şi gratis, evident), mă bucur enorm că nu am făcut-o atunci când am vrut iniţial.

Seria „The Mortal Instruments” se constituie din 6 romane fantasy pentru tineri, din care până în prezent au fost publicate 5, eu citindu-le pe primele 3. Deh, cumva a trebuit să folosesc e-book reader-ul primit Crăciunul trecut de la the boyfriend 😀 Acţiunea se învârte în jurul Shadowhunter-ilor (jumătate oameni, jumătate îngeri) care se străduiesc să menţină echilibrul şi pacea pe Pământ. Nu are rost să intru în amănunte, dar credeţi-mă pe cuvânt când spun că, comparativ cu alte cărţi din genul fantasy, această serie este o nestemată.

Acţiunea este alertă, dar autoarea – Cassandra Clare – se opreşte şi insistă pe fragmentele importante, care creionează acţiunea spre final. Chiar dacă nu ne serveşte totul pe tavă, îţi indică exact acele bucăţi rămase, care spre final se unesc într-un frumos puzzle şi dezvăluie secretele pe care nu ni le-a împărtăşit de la început. Personajele sunt construite cu grijă şi, de-a lungul celor 3 cărţi pe care am apucat să le citesc, asisţi la maturizarea lor, suferi o dată cu ele, le impărtăşeşti opinii sau frustrări şi-ţi devin simpatice. Peisajele şi împrejurimile sunt descrise clar, iar dacă pentru New York poţi oricînd să dai o raită pe net petru a-i confirma descrierile, pentru DownWorld trebuie să te foloseşti de ochii minţii…

Buuun. Ce-am făcut eu mai sus? Am ridicat în slăvi cărţile. Are rost să mai spun că le-am terminat într-o săptămână? 😀 Recunosc, sunt vinovată, muream să aflu cum se termină romanţa dintre Clary şi Jace, mai ales că la finalul primei cărţi, după ce se îndrăgostesc unul de celălalt, cei doi află că sunt fraţi. Ce o să fac de aici mai departe? O să demontez un pic filmul, nu de alta, dar am poftă de puţine spoilere. (gif-urile de mai jos fac parte din film şi înfăţişează sărutul din seră – „îndrăgostirea” şi momentul de final, după ce află că sunt fraţi).

Nu-i aşa că arată bine? O să vă întrebaţi ce anume nu mi-a plăcut la film, mai ales după aşa cadre frumoase. Ei bine, dragii pisicului, nu mi-a plăcut nimic. Nimic, nimic, nimic. Dar cum ştiţi că sunt o masochistă, am rezistat stoic până la final.

Ca o mică introducere, motivul pentru care am citit cărţile a fost chiar trailerul filmului. Cu o distribuţie din care fac parte Lena Headey, Jonathan Rhys Meyers, Aidan Turner, Lily Collins, Robert Sheehan, Kevin Zegers, hai, chiar şi Jamie Campbell Bower (deşi se ştie că jocul lui actoricesc a mai îngropat o franciză), un film fantasy nu prea avea cum să o dea în bară. Şi totuşi a făcut-o. Big time!

Cum în ultima vreme se practică ciopârţirea cărţilor care stau la baza unor filme pentru a stoarce cât mai mulţi bani de la public şi fani (în romane, Sookie nu se cuplează niciodată cu Alcide, iar Eric nu face plajă gol în vârful unui gheţar în timp ce citeşte poezii), m-am aşezat cuminţică în pat şi mi-am luat laptopul în braţe hotărâtă să judec filmul în funcţie de propriile-i merite şi nu după carte. Nimic însă nu m-a pregătit pentru dezamăgirea ce a urmat; acţiunea a fost grăbită, cadrele agitate, iar ritmul dintre ele inegal, cireaşa de pe tort constituindu-l faptul că regizorul/scenariştii nu au făcut nici un efort în a ne înfăţişa şi obişnui cu lumea în care se desfăşura acţiunea. La fel şi în cazul personajelor. Oricare dintre personaje ar fi putut muri în orice moment şi nu aş fi simţit nimic, deoarece nu au făcut nimic pentru a-mi căştiga simpatia. Aceleaşi personaje pe care le-am adorat în paginile cărţilor.

Dacă lucrurile începeau să meargă prost, nici scenariul nu s-a lăsat mai prejos. Conversaţiile lungi şi inteligente din cărţi, din care mai descopereai o trăsătură de caracter sau un nou element care se adăuga la intrigă, au fost ciopărţite şi transformate în replici siropoase, probabil pentru a fi pe înţelesul publicului larg, american. Jace îi spune lui Clary, fără a fi existat vreo indicaţie în prealabil în acest sens, referindu-se la persoana ei, că a întâlnit un înger, pe fundalul întregului lor trecut (că sunt o super-specie creată din îngurgitarea sângelui îngerului Raziel de către oameni dintr-o cupă specială). Jace din carte este un fel de târfă masculină (deşi nu există nici o dovadă clară în acest sens), amuzant, inteligent, cumpătat, care-şi poartă cu mândrie cicatricele obţinute în luptă, care, pe măsură ce-i cade Clary cu tronc, încearcă să suprime sentimentele printr-o tachinare făţişă; Jace din film o sărută fără nici un preambul, acuzând-o 5 minute mai târziu că umblă cu mai mulţi băieţi în acelaşi timp. Hormonii adolescentini… sau interpretarea acestora de către producători.

Nu s-a pus deloc accentul pe dezvoltarea personajelor. Clary nu are absolut deloc personalitate, nici un atribut nu o poate descrie, poate, cu excepţia, aceluia de a fi „proastă”. Cum mi-am putut da seama de asta? Scopul acţiunii personajelor ce se vor a fi principale este acela de a descoperi Cupa, iar când Clary o face (deh, trebuia să existe un motiv pentru care ea este principala), o arată singurelor două personaje care sub nici o formă nu luptau de partea binelui. Producătorii ne-au pus-o în faţa ochilor, parcă spunându-ne: „Asta e protagonista. De acum înainte trebuie s-o plăceţi, că de asta e protagonistă!”  Nu avem nici un motiv să ne fie simpatică. Actriţa este, în mod evident, tânără şi, pentru vârsta ei, talentată, dar rolul acesta nu putea să fie mai nepotrivit pentru ea. Clary ne este înfăţişată din fragmente de conversaţie, personaje care nu au nici un pic de chimie pe ecran şi flashback-uri atât de dezordonate, încât dacă nu ai citit cărţile, îţi poţi da seama că filmul nu are nici un sens. Şi nici în cazul celorlalte personaje scenariştii nu s-au lăsat mai prejos: le-au distrus complexitatea şi le-au redus la o singură caracteristică, care, din păcate, nu le face decât un deserviciu. Simon e doar un tocilar, Alec e homosexual, Isabelle e plângăcioasă, Valentine e diabolic, Hodge este dual, Luke e un prieten de familie, iar Jace este personajul principal masculin standard, cu înclinaţii spre replici siropoase şi salvatul lui Clary de fiecare dată când e proastă şi se aruncă în vâltoarea evenimentelor fără a gândi înainte.

Au fost prezentate locuri, evenimente, persoane fără a li se face o introducere în poveste sau follow-up. De exemplu, când Clary realizează că i s-a făcut o vrajă pentru blocarea amintirilor, iar Jace o duce la Călugării Tăcuţi pentru a îndepărta această vrajă, existenţa lor şi traiul de sub cimitir nu sunt explicate, spectatorii trebuie să trateze precum o stare de fapt faptul că ei sunt acolo. De asemenea, se menţionează un Consiliu şi un Acord, dar nimeni nu-şi face timp să explice ce-i cu ele şi de ce e nevoie ca acestea să existe, cineva acolo în America presupunând, probabil, că toţi spectatorii au citit cărţile şi cunosc etimologia.  De asemenea, ni se explică sumar nevoia de a găsi Cupa, un fel de Sfântul Graal al Nefilimilor, necesar pentru a crea mai mulţi Shadowhunter-i, aceasta fiind şi situaţia celorlalte arme prezentate. Clary primeşte la un moment dat de la Jace o piatră luminoasă, care în cărţi îşi joacă propriul rol. Aici, abia dacă este un cadou de ziua ei, de care nu-şi mai aminteşte nimeni mai târziu. În aceeaşi situaţie se află şi baghetele (în romane au caracteristici diferite şi fiecare Shadowhunter are două) şi fac ceea ce are nevoie fiecare personaj să facă la un moment dat, fie că desenează rune, ucid demoni sau lichefiază cărţi pentru a putea spiona prin ele. Ar fi putut, la fel de bine, să fi fost şurubelniţa sonică a lui Dr. Who.

Atracţia dintre Clary şi Jace este forţată. Nu există nici măcar un indiciu care să ne lumineze cu privire la dragostea ce se înfiripă între ei într-o clipă. O găseşte, o aduce la Institut, o sărută, o dă afară din Institut, îi e dor de ea, o aduce înapoi, face tot ce îi cere ea şi apoi, BAM!, suntem fraţi, dar o să-i dea de capăt pentru că nu se simte corect ca ei să fie fraţi. Unde sunt tachinarea şi conflictul interior? Şi de ce, absolut gratuit, fără nici o dovadă de atracţie/dragoste, nici din partea ei şi, cu atât mai puţin, din partea lui Alec, Clary îl acuză pe cel din urmă că e homosexual şi îndrăgostit de Jace? În carte, sentimentele unuia pentru celălalt joacă un important rol secundar, sunt acolo, ştii de ele, dar nu îţi sunt forţate pe gât la fiecare cadru. În film, din momentul în care se sărută, devine mai important ca ei doi să fie împreună decât să găsească Cupa.

Poate pe măsură ce am înaintat în vârstă am devenit mai pretenţioasă cu filmele pe care le urmăresc, dar tot ce pot spune despre TMI:CoB este că este un film jalnic.

Trupuri calde

Aseară mi-am făcut timp pentru două din cele mai plăcute activităţi ale mele: să văd un film (Warm Bodies) şi să scriu despre el pe blog (articolul acesta).

E informaţie de interes general faptul că ador filmele horror, iar nişa celor cu tema zombie apocalypse ocupă un loc special în inima mea – The Walking Dead is all the rage now -, astfel încât urmărirea lui Warm Bodies şi cronica ce a urmat au fost întâmplări la fel de naturale precum băutul apei.

Cu ce se deosebeşte Warm Bodies de celelalte filme cu zombie? Povestea de bazează în mod vag pe opera lui W. Shakespeare, „Romeo şi Julieta”. Pe de o parte avem oamenii, supravieţuitorii, conduşi de Grigio (John Malkovich), a cărui fiică, Julie, este încolţită de Cadavre, dar salvată de zombiul R. R este interpretat de Nicholas Hoult, mucalitul Marcus din „About a boy” sau Tony din „Skins”, versiunea britanică, pe când Julie este jucată de către Teresa Palmer (superficiala Violet din „Bedtime Stories” – un film marca Adam Sandler care mi-a plăcut, sau Number 6 din „I am number four”).

Warm Bodies nu este unul din acele filme pe care le vezi în fiecare zi. Este o comedie romantică cu accente horror şi vă garantez că vor fi şi momente când inima vi se va urca în gât. Nu aflăm care este motivul pentru care omenirea a fost afectată de virusul zombilitic, dar ştim că Grigio coordonează forţele armate şi organizează populaţia rămasă într-o aşezare fortificată, aflată în spatele unui zid menit să ţină la depărtare hoardele de zombie. Dintr-o astfel de hoardă ajungem să-l cunoaştem pe Romeo al nostru, căruia nu-i place viaţa pe care o duce. Nu-i face nici o plăcere să ucidă şi să se hrănească cu creierele victimelor sale, ale căror amintiri şi le însuşeşte astfel. El caută apropierea, fie că se află în persoana prietenului său zombie, cu care schimbă cuvinte precum înfometat sau oraş, fie că experimentează dragostea la prima muşcătură cu Julie, lucru dovedit prin expresii faciale extrem de bogate pentru un zombie (care nu clipeşte niciodată, apropo) sau prin monoloage interioare spirituale.

Întâlnirea cu obiectul dorinţei sale are loc în timpul unei ambuscade, cu victime de ambele părţi. R o vede şi decide să o protejeze de prietenii săi morţi, salvând-o astfel de la o moarte violentă. O convinge să rămână în siguranţă pentru câteva zile în locuinţa lui, timp pe care îl foloseşte pentru a se apropia de ea. Da, zombiul nostru cade în mrejele dragostei, iubire ce trezeşte ceva în protagonistul nostru, iar dintr-un trup rece şi palid, R începe o transformare către fericire şi o nouă viaţă.

Ştiu că veţi spune că Warm Bodies este doar un alt film cu zombie (doar ştim cu toţii că în ultima vreme genul acesta a prins avânt şi orice producător/regizor care vrea să-şi facă un nume încearcă să reinventeze interpretarea pe care o dăm apocalipsei de zombie), dar această peliculă e cu siguranţă diferită. Pe toată durata vizionării am exclamat către Dana, care mă bruia făcând nu ştiu ce exact prin cameră, genial, superb sau trebuie să te uiţi la filmul ăsta! Originalitatea lui constă în faptul că păstrează caracteristicile personajelor „negative” pe care le ştiam deja din producţii precum The Walking Dead, comediile romantice Zombieland sau Shaun of the Dead sau epica serie a lui George Romero, „… of the Dead”, dar aduce în prim plan viziunea celor aflaţi dincolo de calitatea de vii. Şi poate că odată cu aventura prin care trece R şi inimile voastre vor decide să dea o şansă acestei nişe a genului horror 😀

Now you see me… now you don’t

Deoarece Craiova nu este chiar centrul Universului şi nici nu avem prea multe activităţi extra-curriculare cu care sa ne umplem timpul, din când în când mai aruncăm cu banii şi ne ducem la cinema. Săptămâna trecută mi-am luat my lovely gâgâlici, Clau şi Loo, şi fost-am să vedem „Now you see me”. Şi-am văzut văzutul. O să fac un efort supra-pisicesc să nu vă spoileresc acţiunea, dar ţineţi cont că, alături de Mr. Nobody şi The Adjustment Bureau, acest film a primit de la subsemnata nota 10 pe imdb. Tot trebuie să fie bun de ceva, nu? 😀

„Now you see me” prezintă patru magicieni aduşi împreună de o forţă supremă şi puşi să lucreze spre atingerea unui ţel ce urmează a fi dezvăluit la final. Pentru a face acest lucru, Cei Patru Călăreţi (The Four Horsemen), după cum se intitulează ei, pun în scenă, la propriu, jaful unei bănci franţuzeşti. Eisenberg, după cum mulţi dintre cei care vor fi mers la film aveau să observe, şi-a dezvoltat propriul personaj tipic, pe care îl joacă tot timpul: isteţul-drăcos-arogant, fapt înregistrat în secvenţa care urmează furtului, în speţă interogatoriul FBI.

Ceea ce face deliciul filmului şi, implicit, îl poziţionează printre preferatele mele este distribuţia, care se împarte în trei mari seturi de personaje:

• magicienii – Jesse Eisenberg, Isla Fisher, Woody Harrelson şi Dave Franco
• poliţiştii – Marc „The Incredible Hulk” Ruffalo şi Melanie Laurent (Shosanna din „Inglourious Basterds”)
• observatorii – Michael Caine şi Morgan Freeman

Este un film drăguţ, captivant, cu personaje şi peisaje ce-ţi rămân întipărite în minte şi pe care trebuie neapărat să-l revezi.

Oblivion

După îndelungi îmbărbătări, am decis să mai acord o şansă celui mai nou şi modern cinematograf 3D din Craiova, de care Dănuţa vă povestea mai demult aici (referinţele le descoperiţi la asterisc *). Asta şi deoarece varianta de neluat în calcul era Patria, de unde ultima dată nişte prieteni s-au ales cu pureci pe post de animale de companie. Bine, recunosc că nu am mai fost la cinema Patria de la Snow White & the Huntsman, dar aţi prins voi ideea.

Şi cum aveam de ales între două rele, întotdeauna trebuie ales cel mai mic. Măcar la Real, scaunele sunt incredibil de confortabile, colorate, te simţi – dacă ignori personalul – ca în Occident şi ai infinit mai mult spaţiu la picioare (and I’m the proud owner of a nice, long pair of legs 😀 ). Şi s-a decis. Voiam Oblivion, am primit Oblivion 😀

Pământul reprezintă o amintire pentru care trebuie să lupţi. Pornind de la această premisă ne este înfăţişată echipa Turnului 49, Jack (Tom Cruise) şi Vika (Andrea Riseborough, excelentă în mini-seria britanică The Devil’s whore), a căror misiune este aceea de a întreţine şi repara dronele care apără centralele de colectare a resurselor hidraulice de pe Pământ. Vika este ofiţerul de comunicaţii şi nu părăseşte niciodată Turnul, iar Jack îşi riscă în fiecare zi viaţa acolo jos, trăind sub imperiul atacurilor invadatorilor.

Pe când Vika abia aşteaptă ca misiunea să se încheie şi să se alăture restului de supravieţuitori pe Titan, satelitul lui Saturn, deoarece Pământul este pe moarte, Jack nu înţelege cum ceva atât de frumos şi de viu, care renaşte sub proprii lui ochi, poate fi lăsat în urmă. Dar pentru că îşi preţuieşte şi respectă partenera, este gata să facă sacrificiul suprem – acela de a-şi părăsi casa şi planeta – chiar dacă o idee se naşte în mintea lui şi treptat nu mai poate fi ignorată. Apoi cerurile se deschid, iar o navă de dinainte de războiul cu invadatorii pupă planeta (courtesy of my dearest Emil). Până să se dezmeticească bine, dronele ucid ultimii supravieţuitori, Jack reuşind să o salveze doar pe Julia Rusakova, femeia care-i bântuie visele de 5 ani încoace. Şi cam atât, restul vă las să descoperiţi singuri (asta şi deoarece dacă mă apuc să spoileresc nu ar mai avea nici un rost să aruncaţi banii pe bilete sau să vă consumaţi banda şi curentul dându-l jos de pe torrente).

Cu toate acestea, Oblivion este unul dintre cele mai bune filme sci-fi din ultimul timp (aştept la vară şi Elysium, cu Matt Damon în rol de anti-erou), iar Tom Cruise, antipatic aşa cum îmi este, îşi face meseria mai mult decât decent, la fel şi Morgan Freeman, al cărui rol îmi aminteşte oarecum de rolul său în Robin Hood: Prinţul Hoţilor, din 1991. Dar Olga Kurylenko, ce o interpretează pe Julia, personajul care ar fi trebuit să aducă substanţă şi sentiment filmului, este placidă şi lipsită de orice zvâc. Nu este de mirare că, de fiecare dată când mă gândesc la ea, mi-amintesc că cel mai bun rol al ei a fost Etain, picta mută din Centurion.

Surpriza survine însă dinspre Andrea Riseborough. Practic o necunoscută (deşi am trăit pe toată durata filmului cu senzaţia că am mai văzut-o undeva, până când nu am verificat imdb nu mi-am amintit-o în rolul Angelicăi din The Devil’s Whore), englezoaica a dominat fiecare cadru, a convins apărând speriată, tristă sau confuză, refractară sau incapabilă să accepte schimbarea sau alternativele pe care Jack i le înfăţişează. Şcoala britanică de teatru i se citeşte în mişcări, iar rolul i se potriveşte mănuşă.

P.S. Pentru iubitorii Game of Thrones, Jamie Lannister apare şi aici şi-mi face inima să palpite 😀

Another Earth

Rar mi-a fost dat să văd un film sci-fi cu atât de multă încărcătură emoţională, mai multă chiar decât capodopera Mr. Nobody. „Another Earth” nu este un science fiction clasic: nu întâlnim alieni alergând pe stradă, cerul nu este purpuriu şi nici nu părăsim planeta pe care ne-am născut. Întâlnim însă un personaj spectaculos, Rhoda, care ne plimbă prin povestea inocenţei ei şi care ne face să privim în interiorul nostru şi să ne analizăm propriile euri.

O vedem cum sărbătoreşte intrarea la MIT şi cum se bucură la aflarea veştii că o nouă planetă, asemănătoare Pământului, tocmai a fost descoperită în Sistemul nostru Solar. Rhoda, jucată impecabil de Brit Marling, este o prezenţă puternică, iar camera de filmat nu poate sta mai mult de un cadru departe de ea. De aceea o şi vedem îndeaproape distrugându-şi viitorul o dată cu accidentul în care răpeşte vieţile a 3 inocenţi.

Patru ani mai târziu, noua planetă, botezată Earth 2, este vizibilă cu ochiul liber pe cer, iar Rhoda este o inadaptată, incapabilă să stea în preajma propriei familii sau să relaţioneze cu oricine îi calcă în cale. Perfect capabilă să-şi vadă de viaţă, să meargă la facultate sau să obţină o slujbă care să-i pună în evidenţă calităţile, tânăra femeie preferă să se ascundă în obscuritate şi se angajează ca femeie de serviciu la un liceu.

Penitenţa ei merge atât de departe încât se duce până în faţa casei unicului supravieţuitor al accidentului, decisă să-şi recunoască vina. Îşi pierde însă curajul şi, în schimb, începe să-l ajute să-şi reclădească viaţa. John Burroughs (William Mapother, interpretul infamului Ethan din „Lost”), compozitor de succes şi profesor la Yale, este un bărbat căzut în patima alcoolului şi care se încăpăţânează să trăiască în trecut, până când Rhoda intră în viaţa lui şi o curăţă de reminiscenţele crimei sale. La propriu.

Cum spuneam şi mai sus, „Another Earth” nu e un SF obişnuit, deci trebuie să fiţi pregătiţi pentru o adâncă explorare filosofică (nu recomand filmul împătimiţilor de acţiune) a regretului, vinei, iertării şi compasiunii pe fundalul unei planete-oglindă care se apropie din ce în ce mai mult cu fiecare cadru.

The Man from Earth

Din geniul seriei Star Trek un nou film cult răsare. Este vorba despre „The Man from Earth”, despre care spuneam acum câteva zile asta şi în a cărui distribuţie îi regăsim pe John Billingsley [doctorul denobulan Phlox din „Enterprise„] şi pe Tony Todd, al cărui nume  se leagă definitiv de imaginea herculeană a lui Daniel Robitaille/fuckin’ Candyman, personajul care mi-a bântuit coşmarurile copilăriei.

Asamblată asemenea unei piese de teatru, cu cadre sărăcăcioase şi actori puţini, acţiunea ni-l aduce în vedere pe John Oldman, profesorul unei catedre care nu este adusă în discuţie al universităţii locale dintr-un spaţiu nenumit şi atemporal, care îşi încarcă portbagajul cu puţinele lucruri pe care decide să le păstreze, în timp ce-şi aşteaptă colegii pentru o reuniune intimă în care să-şi ia la revedere aşa cum se cuvine. Printre aceştia se numără un expert în biologie, un psihiatru, un antropolog, un istoric şi un profesor în literatura creştină.

Deşi vin cu cele mai paşnice intenţii, colegii lui John, printre care şi Sandy, femeia care s-a îndrăgostit iremediabil de el în urmă cu zece ani, nu-şi pot ascunde şocul produs în momentul deciziei acestuia de a-şi da demisia şi de a o lua de la capăt într-o altă parte, departe de toţi prietenii pe care şi i-a făcut în toţi aceşti ultimi ani. Motiv pentru care încep să-i adreseze întrebări care de care mai iscoditoare şi stânjenitoare, obligându-l pe John să le lanseze o provocare: cum s-ar prezenta un om care a încetat să mai îmbătrânească dintr-o perioadă preistorică, supravieţuind până în zilele noastre, păstrându-şi aceeaşi înfăţişare timp de 16 000 de ani?

Ceea ce începe ca o discuţie ipotetică se transformă treptat într-o furioasă anchetă a prietenilor şi colegilor lui John care încearcă să stabilească dacă bărbatul le joacă o festă, este drogat sau pur şi simplu, nebun. Aşa cum bine a descris-o un critic de film, este povestea unui călător în timp care nu călătoreşte, însă, prin timp. John Oldman aduce în discuţie aspecte legate de geografie, istorie, religie, cultură şi societate, admiţând că le-a trăit pe toate, dar niciodată la fel de intens, iar faptul că este, poate, cel mai vârstnic locuitor ar planetei nu îl face şi cel mai inteligent. Nu este un zeu şi nu este nemuritor, este un bărbat ca oricare altul care ar fi putut, la fel de bine, în locul lui John, să trăiască mii de ani. De ce a fost el cel ales, în cazul în care spune adevărul? Întrebarea va rămâne fără răspuns.

Bazat pe ultima nuvelă scrisă înainte de moarte a prolificului autor de science fiction, Jerome Bixby, „The Man from Earth” este un film pe care îl recomand cu deosebită căldură. Trailerul îl regăsiţi mai jos 🙂

Căderea

Rar mi s-a întâmplat să descopăr o poveste de dragoste pitită într-o dramă, ascunsă într-o comedie, inserată înt-o poveste fantastică. Dar privind în urmă, la orele petrecute căzând în gaura de iepure dibace construită de către regizorul Tarsem Singh, descopăr că exact asta şi-a dorit el de la „The Fall”, iar noi, telespectatorii, i-am satisfăcut dorinţa întocmai.

„Căderea” se dezvoltă în întregime în interiorul unei bucle atemporale, acţiunea desfăşurându-se într-un spital din Los Angelesul anilor ’20, unde îi întâlnim pe Alexandria în aripa destinată îngrijirii copiilor şi pe Roy în cea a adulţilor. Ambii prezintă o dizabilitate care îi apropie, dar nu asta îi caracterizează. Alexandria este o fetiţă care şi-a fracturat braţul căzând dintr-un portocal în timp ce încerca să culeagă gustoasele fructe, Roy este un cascador care a rămas paralizat în urma căzăturii de pe un pod în timpul filmărilor. În rolul Alexandriei o întâlnim pe Catinca Untaru, excelentă interpretă a naivităţii copilăriei, dându-i replica lui Lee Pace în modul colorat – şi ştirb – atât de caracteristic nouă românilor. Catinca s-a jucat pe sine în „Căderea”, iar rezultatul este transcendental.

Alexandria, pui de românaş, încă învăţând limba engleză, i se strecoară pe sub piele lui Roy, care începe să-i spună povestea a cinci personaje fantastice, formând astfel o legătură atât de trainică încât nici perspectiva morţii nu o poate distruge.

Fetiţa merge atât de departe încât îşi înşeală şi mama, şi doctorul, pentru a mai putea rămâne câteva zile în preajma bărbatului, permiţându-i astfel să-şi termine povestea. Orfană de tată, vede în tânărul paraplegic figura paternă de care avea atâta nevoie în propria-i viaţă, oferindu-i lui Roy substituentul unei iubiri după care nici nu bănuia că tânjeşte.

Irealul cuplu format din Catinca Untaru [pe vremea când avea 6 ani şi abia învăţa să vorbească engleza – de fapt, veţi observa pe parcursul desfăşurării acţiunii cum devine mai sigură pe replicile sale, asta deoarece Tarsem Singh a filmat secvenţele în care apare Catinca în ordine cronologică, fetiţa având astfel timpul necesar pentru a se pregăti intens] şi Lee Pace [un nume la fel de necunoscut acum, precum era şi atunci, dar un excelent actor] are atâta chimie încât pur şi simplu îţi doreşti ca povestea lor să nu se termine niciodată.

Se ştie că peliculele a căror acţiune se concentrează asupra copilului-actor nu acordă prea multă atenţie celorlalte personaje care iau parte la acţiune, dar Roy devine elementul central al „Căderii”, iar Alexandria, cu toată drăgălăşenia personajului pe care îl are de interpretat, cade irevocabil sub vraja lui. Fără a cunoaşte adevărul din spatele tristeţii sale în totalitate, fetiţa este pe punctul de a se sacrifica pentru a-i aduce liniştea mult dorită prietenului pe care şi l-a făcut între pereţii spitalului. Iar simplul gând că din cauza egoismului său, cineva atât de pur precum Alexandria ar putea pieri, Roy revine de pe celălalt tărâm într-o ciudată împletire a realităţii cu fantasmagoricului. Proverbul „Ochi pentru ochi, dintre pentru dinte” capătă cu totul alt înţeles aici când „viaţă pentru viaţă” devine epitoma sacrificiului suprem. Ceea ce duce la asta.

Ceea ce sperie cu adevărat la filmul acesta este suprarealismul [până şi afişul filmului face trimitere la operele lui Salvador Dali] care, în ciuda prezenţei sale exagerate de-a lungul desfăşurării acţiunii, se datorează în exclusivitate locaţiilor în care s-a filmat. Suprarealismul este accentuat şi de lipsa comunicării de dinaintea începerii filmărilor, ceea ce a condus la o mică neînţelegere. Catinca a crezut că Lee Pace este cu adevărat paraplegic, ceea ce a adus o mai mare credibilitate jocului ei actoricesc.

Pe imdb.com filmul este notat cu 7.9, dar a primit un imens 10 de la mine. Mai jos veţi descoperi trailerul „Căderii”, cu care sper că vă veţi delecta. Enjoy!

Show me how you burlesque

Aşa cum spuneam în urmă cu câteva posturi, o dată pe săptămână eu şi Dana mergem la Anda să ne porcăim cu mâncare nesănătoasă care se depune în locuri publice. Iar pentru desfăşurarea ultimii isprăvi am decis să lăsăm deoparte – cel puţin deocamdată, da, Anda? 😀 – filmele de groază şi să ne concentrăm asupra unui chick flick veritabil. Şi ce film s-ar potrivi mai bine unor fete cucuiete precum noi, dacă nu Burlesque? Asemenea lui Southland Tales, şi Burlesque adună o pleiadă de nume mari precum Cher [care arată un pic horror pentru gusturile mele], Stanley Tucci [rolurile de gay îl prind extraordinar de bine], Alan Cumming, Peter Gallagher, Eric Dane, Cam Gigandet [într-un rol mai serios şi care mi l-a reamintit pe cel al lui Volchok din The O.C.], cărora li s-au alăturat Christina Aguilera [şi noile ei operaţii estetice la nas şi pomeţi], Kristen Bell brunetă şi tatuată, excelentă în rolul beţivei geloase Nikki, şi Dianna Agron, noua senzaţie a Hollywoodului, după rolurile din Glee şi I am number 4, care este însă filmată prin geamul unei uşi şi apoi din profil-spate pentru – fiţi atenţi – nu mai mult de trei minute, timp în care camera se plimbă între ea, Christina Aguilera şi Cam Gigandet.

O să vă întrebaţi ce anume mi-a plăcut la filmul acesta; răspunsul este simplu. Am luat o pauză de la lucrurile serioase, chiar şi numai pentru o seară. Acţiunea se concentrează asupra lui Ali, o tânără din Iowa care se satură de stilul de viaţă pe care îl duce şi decide să se mute la Los Angeles pentru a urma o carieră muzicală. Sfârşeşte însă într-un cabaret, întâi lucrând pe postul de chelneriţă, doar pentru a câştiga o audiţie şi a intra în corpul de balet. Şi de aici se schimbă treaba, nu neapărat în bine.

Filmul nu este vreo capodoperă la care să te gândeşti ani de zile; l-ai uitat în secunda doi după terminarea lui, dar merge pentru o seară cu fetele. În plus, fiind un musical, beneficiază de o coloană sonoră superbă şi nici Christina Aguilera nu e cea mai proastă actriţă din lume, iar coregrafiile sunt perfecte pentru cadrul cinematografic. Şi oricât de ciudat ar părea, filmul acesta are dozajul necesar pentru a-l face cât de cât interesant. Ne lovim de drama lui Ali, care şi-a pierdut mama la numai 7 ani, pentru a cădea câteva clipe mai târziu în cel mai amuzant moment al peliculei, ce implică un fund extrem de yum al lui Cam Gigandet şi o anumită cutie de biscuiţi pe care e practic imposibil să nu vrei să-şi pui… mâinile 😀

Deşi regizorul nu e vreun geniu, a reuşit să facă o treabă excelentă pentru filmul potrivit pentru duminică după-amiaza. Şi deşi Burlesque nu o să rămână în memoria colectivă drept al doilea Moulin Rouge, dacă s-ar fi acordat mai mult interes producţiei sunt convinsă că everything would’ve been Burlesque and nothing hurt! Mai jos aveţi videoclipul cântecului care mi-a plăcut cel mai mult [iar coregrafia mi-a amintit foarte mult de cele ale fetelor de la Pussycat Dolls. Mă întreb cum ar fi arătat filmul cu ele în distribuţie 😀 ]:

Serpentine Dream Theory

Aţi văzut vreodată un film care să vă piardă ca măgarul în ceaţă mai rău decât a făcut-o Donnie Darko? Nu? Ei bine, atunci ar trebui să urmăriţi Southland Tales, scris şi regizat de tăticul filmului mai sus-menţionat, Richard Kelly, acelaşi autor al supraapreciatului [în special de către mine şi Dana] The Box, cu Cameron Diaz şi James Marsden în rolurile principale. Iar Kelly, experimentând reţeta de succes a lui Donnie Darko, produce o nouă capodoperă greu de digerat [sau, cum a redus-o Dana la o simplă întrebare, Ce dracu’ este porcăria asta?] Bun, ce este, deci, Southland Tales?

Southland Tales spune povestea sfârşitului lumii, care se va sfârşi nu cu un scâncet, ci cu o bubuitură [parafrază evidentă a versurilor poemului The Hollow Men a câştigătorului Premiului Nobel pentru literatură, T.S. Eliot. Dacă veţi avea răbdare să urmăriţi filmul, veţi înţelege de ce.] Acţiunea se concentrează în jurul lui Boxer Santaros [Dwayne Johnson], fost star al filmelor de acţiune căsătorit cu fiica [Mandy More] unui puternic om politic american, care dispare dintr-o dată, apărând în California în compania unui fost star porno [Sarah Michelle Gellar], suferind de amnezie şi crezând că se numeşte Jericho Cane, a cărui misiune este aceea de a salva lumea. Boxer Santaros/Jericho Cane este cel mai sincer personaj din marea schemă a lucrurilor, iar toţi ceilalţi participanţi deţin propria agendă secretă care-l include, din nefericire, şi pe el.

Restul personajelor sunt creionate din tipologiile umane cele mai dezagreabile: savantul nebun mânat doar de obţinerea puterii supreme, politicianul corupt, femeia fatală, teroristul, luptătorul pentru libertate. Fiecare are propriul plan pe care trebuie să-l îndeplinească doar cu ajutorul eroului nostru. Povestea este narată din fiecare punct de vedere doar pentru a se prăbuşi în punctul de convergenţă în care înţelegem că Boxer/Jericho este departe de a fi real. Este plăsmuirea propriului gând. Un paradox.

Acţiunea curge lent [filmul depăşeşte două ore şi a trebuit de câteva ore să pun pauză pentru a-mi destinde nervii] şi este narată de Pilot Abilene [fost star de cinema, rănit în războiul din Irak, care în prezent păzeşte un gigantic mecanism de producere a energiei din forţa motrice a valurilor], interpretat de JT – şi când zic JT mă refer la Justin Timberlake -, personaj care lasă de multe ori impresia că ar fi telepatic: de câteva ori ne oferă şansa de a pătrunde în esenţa unor evenimente înainte ca acestea să se fi petrecut. Statele Unite ale Americii au fost transformate într-o naţiune poliţienească pe fundalul celui de-al treilea Război Mondial, izbucnit în urma bombardării nucleare a statului Texas. Viziunea post-apocaliptică a lui Richard Kelly, transpusă prin ochii personajelor sale, nu se opreşte aici. Pentru Krysta Now, starul porno care i-a sucit minţile eroului nostru, îndepărtându-l de pe drumul său mesianic, teen horniness este o problemă la fel de spinoasă ca sfârşitul lumii sau iarna nucleară. Roland Taverner [Seann William Scott], fost soldat reconvertit în poliţist, suferind la rândul său de amnezie [paralelă clară la eroul nostru] îşi caută fratele geamăn în timp ce-l însoţeşte pe Santaros pe străzile din Los Angeles în expediţia de documentare pentru noul film al acestuia din urmă. Iar toate acţiunile unei populaţii speriate de eventualitatea unui nou atac terorist sunt monitorizate şi îndosariate de noua agenţie a securităţii naţionale, USIdent, coordonată de Nana Mae Frost [Miranda effing Richardson], nimeni alta decât soacra lui Boxer. Deci cum ar veni, eroul nostru are forţa de atracţie a unei găuri negre.

Nu merg mai departe cu spoilerele pentru că, asemenea lui Mr. Nobody, filmul acesta nu poate fi înţeles din explicaţii. Trebuie văzut, mestecat, scuipat; nu poţi rămâne cu o părere bună despre el, ci doar cu o senzaţie incertă că ceva anume a rămas neexplicat. Sentimentul e similar cu acela pe care îl simte un inexperimentat într-o galerie de artă. Complimentul îi stă pe vârful limbii, dar nu-l rosteşte pentru că nu înţelege procesul creaţiei în întregime. Aşa şi eu cu Southland Tales. E un film strălucit, dar în acelaşi timp, o mare mizerie. Iar faptul că are o întreagă serie de actori foarte buni care prind câteva secunde pe ecran [cum este Janeane Garofalo] nu-i ajută prea mult cauza. În fapt, cred că ar fi fost mai reuşit dacă nu i-ar fi avut în distribuţie pe The Rock, Nora Dunn, Sarah Michelle Gellar, Christopher Lambert [care se plimbă cu maşina de îngheţată ca un dobitoc total – şi vorbim despre primul Nemuritor! – fără nici un rol clar în acţiune, cu simpla excepţie că îl răpeşte din întâmplare pe Taverner], John Laroquette, Bai Ling [în rolul lui Serpentine :D], Jon Lovitz, Mandy More, Cheri Oteri [badass ca întotdeauna], Amy Poehler [cum, aţi uitat-o pe mama Reginei George din „Mean Girls”, cu a ei celebră replică: „I’m not an average mom, I’m a cool mom. Right, Regina?” Bine, s-ar putea să mai încurc eu], Miranda Richardson pe care o iubesc, iubesc, iubesc pentru toate rolurile ei negative, Seann William Scott care a evoluat mult de la Stifler încoace, JT şi Wallace Shawn [voi ăştia din generaţia mai tânără îl ştiţi din Gossip Girl].

Şi, ca de obicei, trailerul îl găsiţi mai jos:

The Adjustment Bureau

Aseară am fost cu copiliţele mele dragi, Dana şi Anda, la cinematograf. Dap, aţi citit bine, chiar la cinema! Am renunţat la intimitatea camerei Andei şi la toate porcărioarele le-am fi putut ciocoti în vârful patului ei pentru scaunele extrem de incomode de la Patria. Dar a meritat, în ciuda faptului că, cu excepţia noastră, adică trei fete cucuiete, majoritatea audienţei era formată din cupluri, ceea ce era un pic logic dacă stai să te gândeşti că actorii principali au fost Emiliy Blunt [eu şi Anda fiind fangirls convinse] şi Matt Damon [un pic grăsuţ şi bătrâior, convertit din agent secret în politician de succes, candidat la un loc în Senatul american].

Dar au avut chimie, iar în ziua de azi, în industria cinematografică de la Hollywood, unde arunci doi actori împreună doar pentru că numele lor ar umple sălile [cum s-a întâmplat la „Knight and Day” cu Tom Cruise şi Cameron Diaz sau la „The Back-Up Plan” cu JLo şi adorabilul Alex O’Loughlin], acesta este un aspect foarte important. Şi pentru că chimia e rară [ignoraţi cacofonia uşor dificil de ignorat :D], aşa a fost şi subiectul filmului. M-a impresionat că scenariştii şi-au dat silinţa să construiască o relaţie în timp, în ani, nu i-au făcut să se întâlnească şi apoi, gata, precum în True Blood, în trei săptămâni să realizeze că sunt suflete-pereche şi trebuie să se căsătorească.

Nu, tema principală a fost mult mai întunecată de atât – fix pe gustul meu, de altfel. Matt Damon este David Norris, cel mai tânăr congresman ales la numai 24 de ani, care candidează în prezent la un loc în Senatul american. Deşi este favoritul publicului, pierde în faţa candidatului său pentru că, de cele mai multe ori, reacţionează impulsiv. Ceea ce îl propulsează în fruntea tuturor la 24 de ani este bătaia dintr-un bar în chiar seara alegerilor, el ajungând în închisoare, dar în inimile tuturor alegătorilor, iar ceea ce îl doboară este fluturarea fundului [gol, adicătelea] în public la o reuniune de clasă. Înaintea discursului în care urmează să-şi anunţe înfrângerea o întâlneşte pe Elise Sellas, o dansatoare de balet contemporan, care îl inspiră şi îl animează, speechul înflăcărat care urmează pregătindu-i revenirea la alegerile de peste patru ani.

Dar până să ajungă acolo, fără să ştie cum o cheamă sau cine este, cu excepţia spiritului ei unic [pe undeva m-am identificat cu Elise în ceea ce priveşte pasiunea cu care face lucrurile], David se simte atras de ea într-un mod inexplicabil. O reîntâlneşte peste câtva timp într-un autobuz, cu totul întâmplător. El este expresia vie a „bărbat la patru ace, ca scos din cutie”. Ea poartă o fustă cât o curea [mai ştiu eu pe cineva aşa] şi fiecare cuvânt pe care îl rosteşte are dublu înţeles [cu siguranţă ştiu pe cineva aşa :D]. Elise îi dă numărul de telefon şi între ei rămâne promisiunea unei întâlniri, care nu mai are loc pentru că după ce David ajunge la serviciu ni se explică şi Big Picture-ul – sau imaginea de ansamblu, dacă preferaţi expresia aceasta mai bine -. În doze mici, Elise îi este esenţială lui David, dar împreună, nu vor face decât să-şi distrugă reciproc visele, punând capăt şi Marelui Plan.

Nu merg mai departe cu spoilerele pentru că este un film mult prea frumos şi interesant ca să vă stric eu tot cheful. Sfatul meu este fie să mergeţi la cinema [acum o iau razna, vorbind de lucruri sfinte: Nu mergeţi la cinema, mama lor de hoţi, nu le daţi nici un ban, fiţi hippie şi descărcaţi-l clandestin de pe torrente :D], fie să-l vedeţi acasă, în linişte, să-l puteţi comenta în voie [aşa parcă mai merge]. Vă las în compania trailerului, care este la fel de superb ca filmul 🙂

RED

Ştiu că sunt o întârziată! Aseară am reuşit să văd, după îndelungi răzgândeli, unul dintre filmele anului trecut, cu plot subţirel şi o groază de actori buni adunaţi la un loc pentru a face audienţă. Nu mă înţelegeţi greşit, RED şi-a îndeplinit scopul cu vârf şi îndesat: a fost potrivit de lung, antrenant [nici nu mi-am dat seama când s-au scurs două ore], pe alocuri amuzant, cu un plot cât de cât interesant, deşi în prima oră mă tot întrebam care-i faza cu Guatemala, mai ales că cei implicaţi direct păreau să nu aibă habar despre ce-i vorba.

Dar despre ce era vorba? Frank Moses, agent CIA pensionat e îndrăgostit la distanţă de o funcţionară de la Pensii, Sarah, pe care o cunoaşte prin intermediul telefoanelor pe care le dă în legătură cu cecul său lunar. Sarah e plictisită şi duce o viaţă monotonă, asezonată doar de telefoanele misteriosului Frank şi de romanele cu spioni pe care le citeşte [şi când zic romane nu vă imaginaţi vreun Dan Brown, ci, mai degrabă, o Sandra Brown], viaţă care este dată peste cap în noaptea în care Frank pătrunde în apartamentul ei pe nepusă masă, schimbându-i complet concepţia despre linia subţire dintre ficţiune şi realitate. Intriga e închegată în jurul faptului că o anumită persoană sus-pusă încearcă să-l ucidă pe Frank prin intermediul CIA, iar acesta începe o cursă contra-cronometru pentru a descoperi cine îl vrea mort, fiind nevoit să-şi reunească vechea echipă.

Echipă din care fac parte numai moşulici, între care Marvin [John Malcovich – nominalizat de două ori la Oscar], Joe [Morgan Freeman – câştigător o dată şi nominalizat de alte patru ori la Oscar], Victoria [Helen Mirren – o dată câştigătoare şi de alte trei nominalizată la Oscar. Chiar, cine ar putea-o uita pe Regină?], la care li se mai adaugă ocazional şi fix când au mai mare nevoie de ajutor rusul Ivan [interpretat de incredibilul Brian Cox], acestora opunându-se băieţii răi, interpretaţi de Richard Dreyfuss [alt câştigător de Oscar], Julian Mcmahon şi Karl Urban [ah, Eomer, Eomer]. Probabil vă întrebaţi de ce am trecut prin enumerarea aceasta. Motivul e unul simplu. Nu există nici o îndoială că toţi aceşti oameni sunt unii dintre cei mai talentaţi actori pe care i-a cunoscut Hollywoodul, iar povestea, dacă ar fi fost realizată în maniera Trilogiei lui Bourne, probabil ar fi fost una dintre cele mai reuşite epopei cu spioni. Bruce Willis nu şi-a pierdut umorul, iar Helen Mirren e în continuare o cucoană remarcabilă, deşi stilul ei actoricesc e vizibil micşorat. John Malcovich arată ca un vagabond, iar Morgan Freeman zici că e peşte în treningul vişiniu de catifea.

Şi aş înţelege dacă s-ar fi adunat toţi oamenii aceştia la un loc şi şi-ar fi zis: „sunt sărman, nu am un ban în buzunar, hai să ne apucăm să turnăm un film”, dar RED a fost nominalizat la categoria Cel mai bun film – muzical sau comedie din cadrul Globurilor de Aur, ceea ce înseamnă că nu s-au adunat doar pentru cecul cu bani. Ceea ce e curios, pentru că nu mi-a smuls nici măcar un surâs, iar cele mai interesante trei scene ale filmului au fost cea în care Frank coboară dintr-o maşină aflată în mers, când se bate cu William şi când Victoria soseşte la un dineu, deci nimic amuzant aici. Sau poate s-a întors lumea cu fundul în sus, iar acum, când vedem sânge pe ecran ar trebui să mă pufnească râsul. Zic şi eu, poate nu sunt în ton cu moda.

Iar pe fundalul unui film de acţiune avem şi un plot secundar, cel al poveştii de dragoste dintre Frank şi Sarah. Toate ar fi bune şi frumoase dacă ar exista măcar o sclipire între cei doi, dar Frank e Bruce Willis, adică omul care tace şi le face, iar Sarah e Mary-Louise Parker, cunoscută publicului datorită rolurilor de femei zgomotoase şi vorbăreţe. Am adorat-o în The West Wing şi The Spiderwick Chronicles, dar în RED mi-a venit să-i dau palme de fiecare dată când apărea pe ecran. Şi cum spuneam mai sus, dacă voiau să există măcar o vâlvătaie cât de mică între Frank şi Sarah, apăi producătorii ar fi trebuit să angajeze persoanele care s-au ocupat de distribuţia The Vampire Diaries pentru că ar fi făcut o treabă mai bună. Nu vă dau prea multe informaţii, dar vă doresc să ajungeţi până la finalul filmului să vă doriţi să nu fi mâncat nimic în seara aceea.

Toate ca toate, RED e un film de urmărit chiar şi pentru a spune la final „am văzut-o şi pe asta”. Mai jos aveţi şi trailerul, care, din fericire, nu distruge chiar toate fazele interesante cu spoilere.

Mr. Nobody

Pentru că am avut o săptămână dificilă, în timpul căreia a trebuit să iau câteva decizii cu privire la viaţa mea personală care, brusc, devenise a tuturor, mai puţin a mea, am decis ca în această minunată zi de duminică, aproape de primăvară, să mă delectez cu un film. Îi promisesem Andei că voi urmări Wake, o comedioară morbidă – din câte am reuşit eu să-mi dau seama din trailer -, dar uitându-mă prin folderul de filme, am dat cu ochii de filmul din 2009 al lui Jared Leto, „Mr. Nobody”.

După două ore şi jumătate de sentimente contradictorii generate de poveste, jocul actoricesc şi idee în sine, îmi e aproape imposibil să-l încadrez pe „Mr. Nobody” în vreo categorie. Pe alocuri, îmi aduce aminte de superbul „The Fountain”, cu Hugh Jackman şi Rachel Weisz în rolurile principale, dar întreaga regie, modul în care evenimentele sunt expuse, nesiguranţa personajului Nemo fac parte dintr-un plan mult mai elaborat, bazat pe deja celebrul the butterfly effect. Vă avertizez că acest post poate conţine spoilere, deşi, ca de fiecare dată, voi încerca să nu vă stric distracţia ulterioară.

Veţi da play la film şi primele cadre vor fi atât de confuze, încât îmi veţi ura ceva de dulce în gând, întrebându-vă de ce anume am recomandat acest film. Permiteţi-mi să vă ajut puţin să descifraţi această extraordinară călătorie a lui Nemo Nobody de dinainte de a se naşte până în clipa în care va închide ochii definitiv, conturându-şi viaţa în funcţie de deciziile pe care ar fi putut să le ia sau de cele pe care alţii le fac în numele lui. Scenariştii înaintează o idee interesantă: înainte de a ne naşte, cu toţii suntem spirite pure şi omnisciente, având puterea de a cunoaşte trecutul, prezentul şi viitorul într-o clipită. Dar Nemo se naşte fără a-i fi îndepărtată această putere, iar până la vârsta de 9 ani încearcă să se comporte asemenea unui băieţel normal, temându-se de apă, de a fi pus să aleagă, dar mai ales, simţind fiorii primei iubiri. Apoi părinţii săi se despart, iar copilul se află în faţa unei decizii majore care îl va defini pentru tot restul vieţii.

Dacă până aici vi se va fi părut confuz, să vedeţi de acum înainte. Nemo alege să plece cu mama sa, dar Nemo alege să rămână. Dacă pleacă o va reîntâlni pe Anna şi îi va jura dragoste veşnică, dar o va pierde curând după. Dacă va rămâne, se va îndrăgosti de Elise, dar se va căsători cu Jean; dacă va rămâne, Elise se va căsători cu el, apoi va muri într-o explozie sau va continua să trăiască, dorindu-şi să-l părăsească în fiecare clipă. Pe Anna continuă să o întâlnească la intervale regulate de timp: într-o gară, la înmormântarea soţului ei, coleg de-al lui de serviciu, într-un viitor îndepărtat, într-o călătorie spre Marte; Elise îl iubeşte şi îl dispreţuieşte în acelaşi timp, iar pe Jean o părăseşte el însuşi, sfârşind pe o masă, la morgă. Nemo este bărbatul care, cunoscându-şi viitorul, încearcă să aleagă întotdeauna varianta din care nu va ieşi rănit, dar de fiecare dată sfârşeşte pe fundul unui lac; în relaţia cu Jean, pe care o construieşte din pur egoism şi în lipsa oricărui sentiment nobil, pierde hăţurile propriei vieţi şi se lasă la mâna destinului, aruncând o monedă în aer.

Acţiunea oscilează între înainte şi înapoi, între Nemo copil, adult, apoi bătrân, între poveşti de iubire şi evenimente care îl marchează pe individ pe drumul inevitabil către moarte. Într-un viitor în care omenirea nu se mai teme de apropierea sfârşitului, Mr. Nobody este ultimul muritor; pe patul de moarte, intervievat de către un reporter, amestecând amintiri şi rememorând doar fragmentele care l-au marcat de-a lungul anilor, Nemo mărturiseşte: „Nu mă tem de moarte. Mă tem că nu am trăit suficient.” Asta este o lecţie pe care ar trebui să o învăţăm fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu.

Mie personal, mi-a plăcut foarte mult, dar recomand vizionarea lui numai dacă sunteţi odihniţi şi sunteţi în starea necesară urmăririi unei drame fantastice. Jared Leto este fantastic în rolul lui Nemo Nobody, iar actriţele care îi completează jocul au fost alese special pentru a-i pune talentul în evidenţă. Deşi un one-man show, este complet diferit de cel menţionat anterior aici. Şi pentru că s-a vrut ca rezultatul să fie un film cult, anumite secvenţe fac trimiteri evidente la alte filme de impact răsunător. Tot ce vă doresc este să aveţi răbdarea de a le descoperi 🙂

Trailerul îl găsiţi mai jos

Obsesia Săptămânii: Represent Cuba

Săptămâna aceasta am ascultat atât de multe melodii, încât cu greu m-am putut opri asupra uneia singure. Cert este că melodia care mi-a bântuit gândurile săptămâna aceasta şi care practic vorbeşte despre pasiunea mea pentru dans [da, o puteţi adăuga lângă cea pentru scris, că aşa îi stă bine unei artiste ca mine 😀 ] este cea a trupei hip hop cubaneze Orishas, pentru care au colaborat cu Heather Headley, şi care se găseşte pe coloana sonoră a filmului „Dirty Dancing 2: Havana Nights”, din distribuţia căruia face parte Romola Garai, pe care o divinizez mai mult sau mai puţin.

Daţi play pentru nişte ritmuri moderne şi ameţitoare

Red-eye: Zborul de noapte

Acum că ne cunoaştem şi ştiţi că eu scriu de mult timp aiureli pe blog, tot aşa de bine ştiţi şi voi că pentru o persoană care visează mult, în culori şi pe film, cum sunt eu, câteodată obsesiile nu pot fi vindecate prea uşor. Am şi eu piticii mei pe creier, iar de Cillian [a se citi Killian, vă rog!] Murphy nici nu vreau să mă vindec. Omul acesta, actorul acesta fără de cusur, este o adevărată armă de distrugere în masă; se instalează pe ecran şi dirijează privirile către el. Am mai vorbit deja de două ori despre el, aici şi aici. Şi l-am menţionat şi în postul dedicat lui Chris Evans, că, deh, preferaţii trebuie readuşi în atenţia publicului.

Dar să revin la filmul de astăzi. Red-Eye este un film din 2005, o mică porcărioară cu un scenariu subţirel, care se bazează pe faptul că un important politician, interpretat de Jack Scalia [şi-l mai aminteşte cineva din Tequila şi Bonetti?], trebuie asasinat împreună cu întreaga sa familie la scurt timp după ce se cazează la un hotel din Miami, al cărei manager este Lisa Reisert, personaj interpretat de Rachel McAdams [şi nu prea înţeleg de ce până acum tipei ăsteia i-am conferit doar atributul de great looks but no brain]. Până aici toate filmele de categorie B încep astfel şi se termină la fel. Bine, filmele de categorie B nu-l au pe Cillian în distribuţie [fangirl powers activated].

Povestea, pe scurt şi fără spoilere, este după cum urmează: Lisei îi moare bunica, iar ea zboară din Miami spre Dallas pentru a participa la înmormântare, iar înainte de zborul de întoarcere îl întâlneşte pe Jackson Rippner, un tânăr încântător care i se insinuează repede pe sub piele. Vă rog, observaţi jocul de cuvinte „Jackson Rippner” aproape egal cu „Jack the Ripper” 😀 Toate sunt bune şi frumoase până ajungem în avion, iar Jackson, într-o manieră relaxată şi aparent deloc periculoasă, îi mărturiseşte Lisei cu ce se ocupă, dar, mai ales, de ce se află acolo, în acelaşi avion cu ea. Pe undeva, îmi aminteşte de „Nick of time„, cu Johnny Depp şi Christopher Walken.

Dar, aşa cum spuneam mai sus, filmul e slăbuţ. Aproape toată acţiunea se petrece între Lisa şi Jackson, ca o piesă de teatru cu doi actori. Cillian e, ca de obicei, extrem de veridic. Spuneam mai devreme, pe Twitter, că am mai văzut filmul acesta mai demult, dar că nu mi-l mai aminteam. Bineînţeles că nu mi-l mai aminteam, eram mai mică, mai tontomană, atentă la altceva, nicidecum la detalii. Ce naiba, Cillian îşi muşcă buzele, îi scrutează chipul lui Rachel cu ochii ăia ai lui de un albastru atât de clar şi este perfect din toate punctele de vedere. Cât de des apucăm să vedem un actor intrându-şi atât de bine în rol, încât sare de la a-şi salva pielea de zombi la a ameninţa o femeie pentru a-i face treaba murdară? Pur şi simplu îţi zdruncină lumea din temelii. Nici măcar nu e nevoie să mă credeţi pe cuvânt, uitaţi-vă la orice film în care a jucat omul ăsta, inclusiv la Inception, şi dacă la sfârşit nu veţi fi mişcaţi de modul în care interpretează, apăi… nu mai zic nimic 😀 Decât din când în când, când mai urmăresc câte un film de-al lui şi o să simt nevoia să împărtăşesc cu voi.

Centaurul şi ucenicul vrăjitorului

De multă vreme nu am mai avut un titlu serios de articol, aşa că m-am gândit că astăzi, aflată între două sărbători, ziua naţională a tuturor românilor şi ziua surorii mele, să mă cocoţ în vârful patului şi să scornesc din vârfurile degetelor mele un post care să nu aibă legătură cu nici una. Pentru că 1 Decembrie a trecut, iar 3 decembrie nu a sosit încă.

„Centaurul” face parte din lectura Danei pentru lucrarea de dizertaţie – dacă nu mă înşel, şi a fost scrisă de John Updike în 1963, câştigând National Book Award în 1964. Povestea se concentrează în jurul călătoriei iniţiatice pe care o întreprind George şi Peter, tată şi fiu, în urma căreia se descoperă reciproc. Structura este una neobişnuită pentru acele vremuri, firul narativ oscilând între trecut şi prezent [e posibil să oscileze şi spre viitor, dar poate că nu am ajuns eu încă acolo] şi între planul realităţii şi cel al antichităţii mitologice, George identificându-se de nenumărate ori cu centaurul Chiron.

Romanul nu e o lectură uşoară. Poate şi din caută că autorul s-a folosit de propria sa copilărie pentru a da naştere personajului Peter: ambii au avut părinţii profesori, ambii au locuit în regiunea rurală a statului Pennsylvania, ambii erau atraşi de pictură şi ambii au suferit de psoriasis. Întregul roman îmi lasă impresia unei autobiografii a începutului de viaţă; după ce am identificat asemănările, cu greu am mai reuşit să privesc povestea ca pe o ficţiune. Având două personaje centrale, cu greu am reuşit să aleg unul cu care să simpatizez. Deşi intitulat „Centaurul”, făcând referire clară la profesorul de liceu George Caldwell, Peter îmi e mai aproape de inimă, poate şi pentru că este un artist al cărui suflet este închis într-un trup limitat, poate şi pentru că, deşi tânăr şi fără experienţă de viaţă, dă dovadă de maturitate în anumite clipe când te-ai aştepta de la el să fie doar un copil speriat.

Şi ca să mă mai răcoresc după ce mi se înfierbântă creierul de la atâta istorie concentrată în paginile unei cărţi, trebuie neapărat să mă uit la un film atât de prost încât să comentez fiecare scenă. S-ar putea ca Dana sau Anda, care ne-a adăpostit câteva ore în camera ei şi unde ne-am ghiftuit de brioşe, popcorn, biscuiţi şi ceai bun cu banane şi nu mai ţin minte ce, dar care era tare buuun, să nu fie de acord, dar „Sorcerer’s apprentice” a fost printre cele mai proaste filme în care joacă actori mari care mi-a fost dat să văd în ultima perioadă.

Avea mare dreptate Anda când zicea că i-ar fi stat mai bine cosmetizat în 2-3 părţi, un fel de LOTR al filmelor cu vrăjitori. I-am avut pe Nicholas Cage, Monica Bellucci, Alfred Molina şi Alice Krige sub ochii noştri aproape două ore şi nu ne-au impresionat cu nimic, poate cu excepţia Monicăi care a fost frumoasă ca de obicei şi a leşinat teatral când a fost eliberată dintr-o Matrioşkă. Şi ce naiba se întâmplă cu Nicholas Cage de la „Ghost Rider” încoace? Oare aşa se exprimă criza vârstei de mijloc la actori, încep să joace în filme de acţiune fără nici un substrat psihologic şi cu o frezură groaznică spre oribilă? Simţul modei din mine ţipă strangulat!

O să spuneţi că postul acesta nu îşi avea rostul. Cam aveţi dreptate, dar trebuia să punctez cumva această zi magnifică, lipsită de fast. Greşeala mea, diseară ieşim la piţipongeală, o sărbătorim pe Dana în avans 🙂