Etichetă: recomand

Soarta Furiosului

Scrie un comentariu

Fusei la F&F 8 sau, la cum i se zice în mod oficial, Soarta Furiosului (The Fate of the Furious). Nu intru în detalii, deoarece deşi ne aflăm la al optulea episod al sagăi Fast and Furious, povestea este aceeaşi: Toretto şi trupa trebuia să execute o misiune imposibilă, folosind maşini pentru a fura ceva la care nu era nevoie să folosească maşini.

Plot twistul se află în faptul că, aparent, Dominic Toretto se întoarce împotriva „familiei”, iar pentru a fi adus pe calea cea dreaptă, Deckard Shaw (my baby Jason Statham), schimbă macazul şi devine bun. Ce v-am zis? Plot twist!

De ce să vă duceţi să vedeţi filmul ăsta la cinema:

  • e primul film din serie care are în distribuţie 2 actriţe deţinătoare ale unui premiu Oscar (Charlize Theron şi Helen Mirren), iar treaba asta se simte.
  • pentru că interacţiunea dintre Deckard Shaw (Statham) şi Luke Evans (The Rock) face tot deliciul.
  • Scott Eastwood mhmhm 😀
  • pentru că e foarte mişto şi nu o să vă pară rău de banii pe care îi veţi da pe bilet.
  • Jason Statham ❤
  • pentru că pe lângă Missandei, l-au mai adus şi pe Tormund din Game of Thrones

În acelaşi timp, nu vă aşteptaţi ca acţiunea/povestea să aibă vreun sens. Şi nici dialogul nu e foarte elevat.  Dar îşi va atinge scopul de a vă distra. Am menţionat cât de minunat poate să fie Jason Statham? Actorul britanic are mai multă carismă decât pot folosi producătorii şi încă nu s-a născut regizorul care să-l poată folosi la capacitatea lui maximă.

Pe final vă las cu un mic exemplu al relaţiei de dragoste şi ură dintre Tumblr şi franciza F&F 🙂

Intelligence

Scrie un comentariu

My baby is back!

Josh Holloway îl interpretează pe Gabriel Vaughn, un fost soldat Delta Force, veteran de război, care se oferă voluntar off-screen pentru implantarea în propriul creier a unui super cip top secret. În timp ce operaţia aceasta nu-i aduce nici o îmbunătăţire de natură fizică, din punct de vedere mental personajul nostru devine „noul pas în evoluţia spionajului”, un fel de super-calculator capabil să discearnă şi să decidă, conectat în direct la toate reţelele de informaţii. Cum anume se conectează la aceste reţele şi cum îşi filtrează informaţia nu ne este prezentat exact, dar cea mai mare abilitate a lui Gabriel este aceea de a „proiecta” (rendering) o anumită scenă de investigaţii. Ceea de ne ajută să înţelegem că Intelligence nu face referire la „inteligenţă superioară”, ci, mai degrabă, la ceea ce înseamnă să poţi dobândi informaţiile potrivite şi cum să le aplici.

Numit erou, dar considerat nesăbuit şi câteodată insubordonat de către şefa sa, Lilian Strand (interpretată de Marg Helgenberger, Catherine Willows din „CSI”), este plasat în grija unei agente a Serviciilor Secrete americane, Riley Neal (Meghan Ory, Ruby/Red Riding Hood din „Once Upon a Time”), a cărei misiune este să-l ţină în viaţă cu orice preţ. Motivul? Gabriel e badass fără să-ţi facă fundul arşice. Poate privi oamenii din jurul său, scanând chipurile şi accesând toate datele disponibile despre o anumită persoană, atât timp cât aceste date se află în reţeaua informatică. Toate device-urile conectate la internet fac parte din arsenalul lui. Datele video apar sub forma unor proiectări holografice prin care Gabriel se poate deplasa; aşa numita cyber-randare. Chiar dacă nu ştim cum anume face asta, metoda de prezentare este cu siguranţă câştigătoare.

Alt plus îl reprezintă veşnica formulă a partenerilor din filmele/serialele de acţiune: Gabriel şi noua sa gardă de corp îşi consolidează relaţia prin persiflare, mereu prezenta tensiune sexuală şi salvarea reciprocă a pielii în timpul situaţilor de criză. Cu toate acestea, chiar dacă acest aspect al poveştii este atât de previzibil, interpretarea lui Josh Holloway (Sawyer din „Lost”) este excepţională, iar personajele interesante şi credibile.

riliel

Pe lângă Josh, Meghan şi Marg, din distribuţie mai fac parte John Billingsley (Dr. Phlox din „Enterprise”), Lance Reddick (Phillip Broyles din „Fringe”), Peter Coyote şi Zuleikha Robinson (Jazira din „Hidalgo”/Ilana din „Lost”).

Fiind un serial de acţiune, o bună parte din scenariu este consumată pe scenele cu bătăi şi împuşcături, fără să fie, însă, prea grafice şi prea dese. Episoadele prezintă personajele, le lasă timpul de a se dezvolta pe sine şi povestea şi reuşeşte, făcând paşi de bebeluş, să explice abilităţile lui Gabriel fără a te îngropa sub un maldăr de idiomuri de specialitate IT. Din păcate, cineva de acolo, din America, a considerat că nu sunt suficienţi oameni pasionaţi de „Intelligence”, serialul fiind anulat după doar primul sezon. Dacă doriţi să urmăriţi un serial în care să nu investiţi prea mult timp, cele 13 episoade sunt mai mult decât suficiente şi, lucru foarte important, au sens, spre deosebire de alte seriale asemănătoare.

Obsesia săptămânii: Salute

Scrie un comentariu

Melodie mai feministă nu am mai auzit de multă vreme. Noul pop grup british Little Mix face o treabă extraordinar de bună, iar fetele astea au nişte voci incredibile. Deşi versurile nu vorbesc despre o operaţie pe creier, ca întotdeauna, cuvintele deţin puterea:

„You think we’re just pretty things/You couldn’t be more wrong/(We’re standing strong, we carry on)/Knock us but we keep moving up/Can’t stop a hurricane, ladies it’s time to awake!”

The Drop

Scrie un comentariu

the dropThe Drop este un film întunecat şi deprimant, din distribuţia căruia fac parte Tom Hardy, Noomi Rapace şi răposatul James Gandolfini. Regizat de Mikaël Roskam, acţiunea se concentrează pe Bob, barmanul timid (şi cu un retard uşor perceptibil) al “Vărului Marv”.

Respectivul bar este un “bar de colectare”, în care Mafia îşi spală banii. Deşi ar putea părea că aceasta este povestea filmului, ei bine, nu este. Filmul reprezintă în primul rând un studiu asupra lui Bob şi al trecutului său. Ceea ce ridică mult nivelul acestei pelicule este modul în care ne este înfăţişată progresia poveştii prin dialog obişnuit, explicându-ne de ce Bob este aşa cum este.

Primul nostru indiciu cu privire la felul de a fi al lui Bob ni-l înfăţişează ducându-se la biserică, dar neacceptând darul comuniunii. O temă recurentă pe tot parcursul acţiunii este aceea a modului în care un păcat îţi poate apăsa pe umeri pentru tot restul vieţii. Unele indicii sunt directe, actele extrem de subtile, precum o privire pierdută a lui Tom Hardy sau un oftat obidit de-al lui James Gandolfini. Fără performanţele uluitoare ale actorilor din distribuţie, aş fi oprit filmul înainte să treacă jumătate de oră din el.

În The Drop, Marv deţine un bar de cartier care se întâmplă să fie şi un “bar de colectare”, însemnând că acolo se strâng banii obţinuţi din pariuri ilegale şi alte matrapazlâcuri, pe care apoi îi livrează mafiei locale controlate de ceceni. Gandolfini îl interpretează pe Marv asemenea unui Tony Soprano care nu ar fi putut fi niciodată. Un tip care a încercat să intre în joc, dar care nu a reuşit să înoate cu rechinii. Astăzi, barul doar îi poartă numele, el fiind retrogradat la servitul băuturilor şi la curăţatul podelelor. Gandolfini ne prezintă un Marv amărât, forţat să nu-şi depăşească niciodată condiţia. Rolul acesta este epocal şi reprezintă un mod perfect de a încheia o carieră şi-aşa prea scurtă.

În timp ce un actor părăseşte scena, altul intră în mod oficial pe lista actorilor cu potenţial. The Drop este în mod clar filmul lui Tom Hardy. Desigur, Hardy nu s-a afirmat peste noapte; şi-a pavat drumul de la Inception la The Dark Knight Rises încoace numai cu intenţii filmografice bune şi, aparent, are cam tot ce ţi-ai dori să găseşti într-un personaj principal.

Hardy îl interpretează pe Bob atât de autentic încît este de-a dreptul uluitor. Bob pare să ia totul pas la pas şi nimic nu pare să-l deranjeze. Când se confruntă cu mafioţii ceceni, ia poziţia ghiocelului şi-şi alege fiecare cuvânt cu precauţie, ştiind că viaţa îi depinde de asta. Bob este modest şi nu prezintă nici un pericol pentru interlocutor şi aproape este perceput ca având o minte simplă, dar, pe măsură ce acţiunea filmului se desfăşoară, realizăm că ceva nebănuit pâlpâie sub suprafaţă. Bob este un exemplu de om care este produsul mediului în care trăieşte. Este un om bun căruia nu i-a fost dat dreptul de a face alegeri în viaţă. Fie se adaptează pentru a supravieţui, fie moare.

De asemenea, Bob are şi o inimă mare, care se trădează singură atunci când salvează un căţeluş bătut şi aruncat la gunoiul Nadiei (Noomi Rapace). Şi Nadia (botezată după gimnastă :D) este rezervată şi are grijă să nu se mai lase rănită. Scenariul filmului, scris de Dennis Lahane, este o adaptare după scurt-metrajul acestuia, „Animal Rescue”, un titlu cu dublu înţeles. Nu numai că Bob salvează un căţeluş rănit, dar atât el, cât şi Nadia, se aseamănă unor animale care au nevoie de ajutor într-un fel sau altul.

The Drop face parte din acel gen de filme pe care Hollywoodul nu-l mai produce. Se simte ca şi cum ar fi fost decupat din anii ’80; are un ritm lent, deliberat, pe care se clădeşte adevăratul suspans. The Drop este un film cu personaje adevărate, care construiesc fiecare scenă printr-un dialog fantastic şi o actorie excelentă. Regizorul le permite personajelor să locuiască în lumea pe care o populează. Totul pare autentic şi nu parte dintr-un platou de filmare.

The Drop este un film pentru iubitorii de film. Are tot ce ai putea cere de la un astfel de film: distribuţie de zile mari, un regizor talentat, dialog realist, cinematografie şi o coloană sonoră subevaluată. Chiar dacă nu pare, acest film este unul dintre cele mai bune pelicule lansate în 2014. Trebuie văzut.

Obsesia săptămânii: Bailando

Scrie un comentariu

Hopa, ştiu că mi-am luat o vacanţă neanunţată şi neaşteptată de la scris şi împărtăşit cu voi multe dintre nebuniile care mi-au trecut prin minte (promit că o să vă povestesc d-a fir a păr cât de curând), dar promit că răbdarea vă va fi răsplătită, iar aşteptarea a luat sfârşit.

Bailando e una din acele nestemate muzicale la care nu te aştepţi să apară. Dar să ţinem totuşi cont de faptul că Enrique este fiul tatălui său şi în ciuda multor abateri necorespunzătoare de la o muzică minunată cu care ne-a obişnuit, din când în când ne răsplăteşte pentru că suntem fani buni cu o astfel de melodie. Vă las cu varianta în spaniolă, deoarece cea în engleză, difuzată în neştire de posturile radio de la noi (un featuring cu San Paul care zice doar Beibi gărl), este o mare mizerie.

3 days to kill (Condamnat să ucidă)

Scrie un comentariu

Din când în când dăm peste un film al cărui trailer induce publicul în eroare, ceea ce provoacă același public să interpreteze complet eronat posibila poveste a filmului. Sunt aproape sigură că acțiunea prezentată în trailer a sugerat cel puțin una dintre posibilele următoare intrigi:

  • Personajul interpretat de Amber Heard îl otrăvește pe Kevin Costner, iar el trebuie să o omoare în 3 zile sau va muri;
  • Povestea este un remake a lui Crank, dar cu un Chev Chelios îmbătrânit și cap de familie.

Cu toate acestea, nici una dintre posibilitățile prezentate sau oricare altele la care vă puteți gândi nu ar putea fi mai departe de adevăr, deci, dacă nu doriți spoilere, opriți-vă cu cititul cam după următorul paragraf 😀

Kevin Costner este un asasin CIA îmbătrânit, cel mai bun din branșa lui, iar când o misiune o ia pe apa sâmbetei, el descoperă că este pe moarte din cauza unui cancer pe creier, inoperabil, care îl mai lasă doar cu câteva luni de viață. Revine la Paris pentru a relua legătura cu soția și fiica adolescentă, dar este atras din nou în lumea interlopă a CIA de către Vivi Delay (da, sună chiar mai prostituesc decât Nikki Heat, personajul principal al romanelor lui Richard Castle 😛 ), care îi oferă un medicament experimental și netestat pe oameni, care i-ar putea prelungi viața în schimbul serviciilor sale. Unde intră în schemă cele 3 zile pe care trebuie să le piardă/în care este condamnat să ucidă? Ei bine, soția sa pleacă din oraș câteva zile în interes de serviciu, lăsându-i fiica în grijă. Cei doi au trei zile la dispoziție pentru a se reconecta. Bineînțeles, expresia three days to kill are dublu înțeles, având în vedere că omul este asasin de meserie, dar atât. Filmul se încadrează mai mult în categoria comediilor decât a celor de acțiune, dar chiar și atunci când violența apare în prim-plan, acțiunea este bine realizată. Dacă vă luați după trailer și vă așteptați să vedeți un film în genul trilogiei lui Bourne, atunci veți fi dezamăgiți; fără a fi un film de acțiune, este o comedie excelentă.

Nu țineam neapărat să văd acest film, dar am ajuns să-l apreciez pentru ceea ce este (adică o metodă de entertainment mult mai de succes decât The Monuments Men, de exemplu, la care m-am plictisit peste măsură, iar bf a adormit). Fără a fi un actor extrem de talentat, Kevin Costner este foarte carismatic, chiar și la cei 59 de ani împliniți, și mă bucur să descopăr că în ultimii ani a avut parte de un comeback, filmând pentru mini-seria Hatfields & McCoys (definitely on my freaking watch list), dar și pentru Man of Steel, rol în care mi-a frânt inima cu prestația (excelentă) din rolul său secundar. Hailee Steinfeld este una dintre noile actrițe care se afirmă ca fiind excelent de talentate (nominalizarea la Oscar pentru rolul din True Grit a fost bine-meritată, iar apariția ei în Ender’s Game a îmbunătățit mult jocul actoricesc al colegilor săi, chiar dacă i s-a dat replica de către Harrison Ford, Viola Davis sau Ben Kingsley), McG este un maestru al acțiunii care a produs, creat și/sau regizat unele dintre cele mai bune filme și seriale de acțiune din ultima vreme (This means war, Chuck sau Supernatural, doar ca să amintesc câteva dintre ele), iar totul este frumos ambalat și recomandat de prezența lui Luc Besson în rolul de scenarist. Lucrul acesta poate fi și un lucru bun, dar și un lucru rău, deoarece bune sau rele, niciodată nu îi poți confunda filmele.

Kevin Costner a fost perfect pentru acest rol, reprezentând perfect ucigașul cu sânge rece, practic, întunecat, deprimat, dar totuși păstrându-și glumele la el, care-și adoră familia indiferent de ruptura dintre membrii acesteia. Exteriorul său aspru îl recomandă pentru anti-eroul poveștii, iar Hailee Steinfeld a fost, la rândul ei, perfectă în rolul fiicei adolescente. Chimia celor doi a fost perfectă (aproape la fel de emoționantă precum cea dintre Jean Reno și Natalie Portman în Leon), iar certurile constante dintre cei doi au transformat filmul într-un film amuzant și emoționant. Amber Heard – pfiu *fanning myself*. Îmi place Amber Heard, e pur și simplu superbă, dar nu are pic de talent. E excelentă în filme mediocre, gen Drive angry sau Machete, în care exagerările sunt bune, dar într-un film precum Three days to kill, să o urmărești cum joacă este de-a dreptul crâncen. Are talentul (nicidecum actoricesc) de a transforma un potențial film serios într-un spectacol ieftin și ciudat. Nu există absolut deloc atracție între ea și Costner, iar personajul ei este atât de prost creionat încât să o urmărești pe ecran ajunge să te doară fizic. Din fericire, nu distruge filmul, dar cred că-l trage în jos de câteva ori. Connie Nielsen  joacă decent rolișorul soției lui Costner. Nu oferă profunzime rolului său, dar ea există pentru un motiv și se achită de sarcina dată cu succes.

Condamnat să ucidă este amuzant, mult mai amuzant decât m-aș fi așteptat, dar umorul este sarcastic, ceea ce-l face perfect pentru rolul lui Costner. Dintr-un astfel de film, cu aceeași actori, ar ieși un serial de acțiune excelent. Scenele de acțiune sunt decente și bine filmate, deși nu abundente, ceea ce e curios având în vedere că acesta este un film de acțiune. Luc Besson întotdeauna a excelat la echilibrarea anti-eroilor săi complecși cu scenele de acțiune, iar acest film este o mărturie puternică. Apare și obligatoria cursă de mașini (destul de scurtă!, având în vedere că acum există cel puțin 2 francize care se hrănesc din aceeași pâine). Este filmul perfect pentru o seară cu prietenii și un bol de popcorn, dar nu te aștepta la prea multă profunzime de la el.