Alegerea Patriciei

Capitolul 1

Patricia Brenton răsfoi pentru a treia oară pe ziua aceea dosarul ce însoţea cererea de brevetare a unui plămân artificial. CIPC, institutul sud-african de cercetare şi brevetare a invenţiilor, o rugase să îi ajute să auditeze compania ce înaintase cererea respectivă. Dacă informaţiile incluse în dosar erau doar şi pe jumătate corecte, atunci Biometric Millenials, organizaţia ce inventase un plămân artificial cu comportament organic, dăduse lovitura. Iar o firmă necunoscută, lansând pe o piaţă emergentă un produs revoluţionar care ar fi putut salva vieţile a milioane de oameni, era un pericol pentru economia pe care ea o reprezenta.

Îşi pescui telefonul mobil din poşetă şi apelă numărul-rapid 3.
– Hei, aici Patricia. Da, sunt în Johannesburg, am aterizat ieri noapte. Ascultă, cei de la CIPC au descoperit o adevărată mină de aur. Se lăsă liniştea câteva clipe, apoi femeia continuă: Sau de diamante, da. Râse. Crezi că e prea mult dacă cer o echipă de experţi? Cât mai curând, da. Neapărat un bio-mecanic şi un doctor în medicină generală. Nu ştiu încă în ce categorie să încadrez descoperirea asta şi nu vreau să pierd timpul unui specialist de care nu ne putem lipsi.
Închise.

Dosarul aflat pe biroul său temporar păru să o ridiculizeze. Zborul de la Detroit la Johannesburg, cu toate escalele, durase mai mult de 19 ore, iar Patricia avea doar un singur rând de haine la ea. Noaptea trecută abia închisese un ochi, afectată de căldură, uscăciunea aerului şi de diferenţa de fus orar. Era obosită şi mintea abia îi mai funcţiona, dar era ceva la dosarul pe care venise să-l investigheze care nu-i dădea pace.

Ezită o clipă, apoi decise că nu încălca nici o lege dacă investiga dincolo de limitele sarcinilor sale de serviciu.
– Serge, bună, rosti ea în receptopul telefonului. Am nevoie de o favoare.
– Patricia, o salută şi el. Ai cumva idee cât e ceasul aici?
– Sunt încă pe fusul nostru orar, Serge, îi răspunse ea, ignorându-i sarcasmul.
Prin receptor se auzi răsuflarea lui întretăiată şi murmur de voci. Femeia care-i încălzise patul lui Serge nu era încântată de întreruperea serii lor.
– OK, ce vrei? îl auzi Patricia interesându-se cu ce ar fi putut-o ajuta.
– Am nevoie de…, ezită pentru o clipă. O adresă, un număr de telefon, un nume, orice punct de pornire. Firma se numeşte Biometrics Millenials.
– Ce-au mai inventat burii de data asta? comentă el din receptor. Floarea-soarelui cu seminţe colorate?

Patricia zâmbi, dar nu zise nimic. Primele ei misiuni o trimiseseră pe tot globul, verificând brevete ce ar fi putut interesa guvernul american. Majoritatea nu ar fi putut fi aplicate nici măcar în gospodăria unui muntean obsedat de OZN-uri. Serge o tachina întruna de atunci.
– Plămânul artificial organic.
– Nu e contradicţie în termeni?
– Datele din dosar sunt extrem de bine argumentate. Orice au dezvoltat sud-africanii, ei sunt convinşi că e the real deal.

Bărbatul mormăi ceva neinteligibil în receptor.
– Încearcă să-mi faci rost de informaţii până joi. Am solicitat o echipă de experţi. Aş vrea să ne apucăm de treabă cum ajung ei aici.
– Lucrez la securitate, Patricia, nu sunt afurisitul tău de detectiv particular.
– Mulţumesc, Serge, îşi exprimă ea gratitudinea sinceră.
– Ai grijă de tine, Pat.
Convorbirea se deconectă. Patricia Brenton luă dosarul de pe masă şi îl aşeză în fişet. Încuie uşa biroului în urma sa şi lăsă cheia la recepţie.

Când părăsi sediul CIPC, afară era noapte şi pentru prima dată de când aterizase în Johannesburg, simţi că poate să respire fără să-i ia foc plămânii. Poate că invenţia celor de la Biometrics Millenials nu era chiar o nebunie.

Hotelul în care se cazase se afla la câteva străzi distanţă de sediul CIPC, aşa că Patricia decise să meargă pe jos într-acolo. Energia oraşului rezona în jurul ei; sud-africanii ieşiti de la lucru creau o hărmălaie de nedescris pe străzi. Mărci cunoscute ale unor lanţuri de retail colorau parterul clădirilor, iar imagini ale unor femei caucaziene decorau vitrinele. Patricia se opri în dreptul câtorva magazine, dar rezistă tentaţiei de a intra. În ciuda faptului că zburase din State nepregătită suficient pentru aventura africană, nu se afla într-o vizită de cumpărături. Îşi urmări reflexia în câteva vitrine; se încruntă, nemulţumită. În ultimele săptămâni, fiind mereu pe drum, prin câte-o ţară aflată la capăt de lume, încetase să se mai îngrijească. Îşi promise că după misiunea aceasta urma o vacanţă pe o plajă din Hawaii, poate chiar să-şi viziteze tatăl în New Hamptons.

Apoi reflexia i se schimbă. În vitrină apăru, doar pentru o secundă, o străfulgerare. Patricia abia avu timp să-şi reinstruiască trupul să-şi amintească trainingul lui Serge, înainte de a se îndrepta cu calm către clădirea din capătul străzii. Expert în securitate, Serge Ouegnin întotdeauna discutase cu agenţii trimişi pe teren situaţii ipotetice: cum să se comporte în cazul unei lovituri de stat, dacă sunt răpiţi pentru răscumpărare, cum să se apere în cazul în care sunt atacaţi pe stradă. Nimeni nu îi instruise cum să reacţioneze în cazul în care erau urmăriţi. Nimeni nu o pregătise pe ea pentru asta.

Patricia îşi forţă mintea să afunde strada în tăcere, apoi îşi scoase telefonul mobil din buzunarul genţii şi, fără a-şi muta privirea către tastele gumate, apelă ultimul număr format. Serge nu răspunse. Iar Serge răspundea întotdeauna. Îşi strânse mobilul la piept. În afară de dispecera centrului de comandă şi de operatorul său, nimeni nu cunoştea detaliile misiunii sale.

De fapt, nici nu ar fi trebuit să se afle pe teren. Patricia Brenton fusese întotdeauna un şoarece de bibliotecă până ce se aflase, în urmă cu trei ani, la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. În timpul unei cine din cadrul unui team-building organizat pentru o echipă de analişti juniori ce lucrau pentru departamentul de Dezvoltare Biotehnologica a Departamentului de Agricultură, Patricia expusese colegilor săi cazul unui obscur savant rus. Individul în cauză încercase să îmbunătăţească pe cale biologică îngrăşăminte chimice, pe care apoi le împrăştiase peste o mică bucată de pământ pe care o deţinea în tundra siberiană. Bărbatul nu supravieţuise metodelor de interogare ale serviciilor secrete ruseşti, ce doreau reţeta noului îngrăşământ sintetic, dar pe bucata lui de pământ, presărată cu formula chimică a descoperirii sale, crescuse, pentru o scurtă perioadă de timp, o luxuriantă vegetaţie, adaptată condiţiilor de mediu.
– Ce vreau să spun, îşi apărase Patricia ideea în faţa colegilor săi, este că bărbatul acesta a descoperit, fără puterea noastră de cercetare şi fără ajutor din partea guvernului său, o adevărată fântână a tinereţii!
– Pat, a văzut cineva bucata aia de pământ?, o întrebase Roger, responsabil cu arhivarea datelor unui proiect federal de repopulare cu păstrăv a apelor lacului Michigan.
Colega lui scuturase viguros din cap, negând.
– Am citit despre asta, răspunsese ea.
– Ai citit…, contracarase altul, ducând paharul de bere la buze. Pe unul din acele bloguri infame pe care le urmăreşti, Patty?

Patricia se înflăcărase şi aproape voise să-i arunce o replică acidă – sau poate conţinutul paharului său de vin – colegului său, când Diana Spencer, partenera sa de cercetare şi poate singura persoană din întreaga echipă care nu lua în derâdere pasiunile ei ascunse, se apropiase de masă. Era însoţită de Evelyn McGregor, adjuncta asistentului Secretarului de Stat de la Agricultură. Şi Evelyn făcuse parte din mica lor echipă, însă fusese promovată cu puţin timp înainte ca Patricia să fie angajată ca înlocuitoare a ei. Diana, Roger şi ceilalţi cinci analişti lucraseră însă cu femeia ani de zile şi aveau numai lucruri de bine de menţionat despre ea.

Patriciei i se menţionase ulterior, aproape la o săptămână distanţă de acea cină, faptul că Evelyn McGregor se alăturase petrecerii doar pentru a o cunoaşte pe ea. Adjuncta asistentului secretarului de stat primea conducerea propriei echipe şi putea să aleagă singură membrii, fără implicarea unei comisii a Congresului american.
De la Dezvoltare Biotehnologică, Patriciei i se alăturase Roger. În afară de ei doi, Evelyn mai recrutase un bio-chimist şi un medic neurolog, bine-cunoscut în mediile elitiste. Trei ani mai târziu, echipa lor depăşea 50 de operativi şi acoperea activităţi pe întreg Globul. Pat şi colegii săi învăţaseră să devină diplomaţi, spioni, oratori, investigatori. Femeia nu-şi mai amintea ultima dată când se bucurase de o vacanţă adevărată, deşi îşi trăia viaţa dintr-o valiză şi în camere de hotel. Deţinea un apartament complet funcţional în Detroit, dar nu gătise niciodată în bucătăria ei, iar maşina de spălat nu fusese niciodată racordată la sistemul de scurgere.

Încercă din nou să formeze numărul lui Serge, dar se răzgândi în ultimul moment. El era doar consultantul lor în situaţii de urgenţă, legătura cu CIA-ul şi, ocazional, persoana care putea face rost de informaţii nesancţionate. Nu de puţine ori Patricia fusese chemată în biroul lui Evelyn şi mustrată pentru metodele ei de investigaţie, sugerate de Serge, în timp ce el scăpase doar o o avertizare şi o scurtă bătaie pe umăr.

Se strecură pe o alee îngustă, ce ducea către zona de descărcare a mărfii unui restaurant cu specific pescăresc, şi se ascunse în spatele unui camion. Şefa ei răspunse abia la al treilea apel:
– Brenton, ar fi bine să ai un motiv al dracului de bun, lătră ea din difuzor.
– Evelyn, sunt urmărită. Mă aflu pe o alee lăturalnică, în zona unui John Dorys în Bedford.
La capătul celălalt al liniei nu se auzi nimic o perioadă. Apoi glasul răguşit al lui McGregor, uşor acoperit de un fâşâit static.
– Patricia.

Patricia îndrăzni să-şi închidă ochii pentru câteva secunde. Nu dormise aproape deloc în timpul zborului, iar de când aterizase era un ghem de nervi. Nu avea puterea să se descurce într-o situaţie ostilă.
– Patricia?
– Sunt aici, Evelyn.
– Eşti la opt minute distanţă de mers pe jos de spitalul Bedford Gardens. Încearcă să ajungi acolo întreagă.
– Cum…?
Cum ai ştiut asta? Cine eşti? Măcar te cunosc?
Nu întrebările pe care ar fi trebuit să le adreseze lui Evelyn McGregor la 4 dimineaţa pe fusul coastei de est.
– Geolocaţia, Patricia. Încearcă să rămâi în viaţă; voi trimite o echipă să te extragă. Rămâi întotdeauna în zone populate. Dacă voiau să te ucidă, ai fi fost moartă până acum.

Apelul se deconectă, iar femeia încremeni câteva clipe în semi-întunericul aleii, ascultând cum lăzile cu peşte erau descărcate din camion, înainte de a fi urcate pe nişte cărucioare şi duse în restaurant. Lângă tomberon erau chitite câteva cutii de lemn, iar Patricia aranjă două dintre ele astfel încât să se poată aşeza. Şefa ei era o femeie cu resurse şi o putere de convingere pe care Patricia nu o mai întâlnise la nimeni altcineva, dar aflată pe un continent diferit şi despărţită de Evelyn de un ocean, chiar nu îi mai păsa de ordinele acesteia. Se descălţă de pantofii grei, ce-i stâlciseră degetele o zi întreagă, aşezându-i cu grijă lângă ea şi îşi trecu breteaua genţii peste gât, strângând-o într-un final la piept. Evelyn avusese dreptate într-un singur aspect; oricine ar fi fost persoana care o urmărea, dacă şi-ar fi setat să o ucidă, ar fi ucis-o deja.

În şezut, cu capul sprijinit de metalul tomberonului, strângându-şi geanta la piept şi mobilul în mână, Patricia Brenton, Agent Special al Guvernului Statelor Unite ale Americii, adormi, după mai bine de 48 de ore de când era trează.

Alegerea Patriciei

„Alegerea Patriciei” face parte din acelaşi univers ca şi „Alegerea Louisei”, iar naraţiunea se desfăşoară asemenea celei din prima carte, necronologic.

Prolog

„Every good occupation deserves a resistance.” – Miles Matheson (Revolution)

Roşcat tern şi albastru spălăcit. Atât de contrastant în comparaţie cu nuanţele vibrante ale bărbatului aflat de cealaltă parte a piscinei. Negru strălucitor şi albastru pătrunzător. Îi simţise privirile sfredelindu-i ceafa încă de dăduse prima oară cu ochii de el. Şi nu găsise un singur lucru îngrozitor la el. De fapt, dacă era în totalitate sinceră, o încânta atenţia tăcută pe care i-o acorda.

Îl întâlnise în prima zi, la recepţie. Se împiedicase de cureaua genţii de călătorie şi înainte de a atinge podeaua, braţele lui o învăluiseră în protecţia lor tandră, întrerupându-i căderea. Clişeul tipic american, nu? Fata întâlneşte băiatul, băiatul salvează fata, fata se îndrăgosteşte de băiat. Doar că interacţiunea lor se oprise acolo. Băiatul se asigurase că fata se află în siguranţă, apoi se încruntase, albastrul ochilor lui devenind şi mai întunecat. Patricia nici nu apucase să-i mulţumească înainte ca el să dispară. Dar numai temporar, deoarece în zilele următoare îl întâlnise peste tot prin hotel sau prin sătuc: când cobora dimineaţa la micul dejun, îl vedea îndreptându-se către piscină; când se ducea la piscină, îl zărea alergând pe aleile parcului; când ieşea la plimbare cu colegii, o surprindea dintr-un cotlon întunecat, şoptind în telefonul mobil.

– Ar trebui să te duci să vorbeşti cu el.
Patricia se întoarse brusc către colega sa, Diana, ridicând o sprânceană în loc de răspuns.
– Nu te arăta surprinsă, chicoti cealaltă femeie. Eşti transparentă, Patty. Îl vrei. Şi cred că şi el te vrea la fel de mult, dacă ar fi să judec după privirile pe care ţi le tot aruncă de două zile încoace. Apoi suspină, trecându-şi o palmă peste faţă, ştergându-şi sprâncenele de apă. Ce-aş mai vrea să se uite un bărbat aşa la mine.

Problema Dianei, ponderă Patricia, era faptul că era căsătorită cu un bărbat care, deşi o iubea foarte mult, care nu uita nici o aniversare sau zi de naştere, care îi trimitea flori sau cadouri la birou şi care o scotea în oraş cel puţin o dată pe săptămână, adoptase atitudinea bărbatului de vârsta a doua care îşi iubeşte soţia, dar nu îşi iubeşte femeia. Iar Diana, apropiindu-se vertiginos de 40 de ani, doar ce realizase că viaţa ei abia acum începe.
– În regulă atunci, continuă ea. Mă duc să mă culc.

Patricia încuviinţă, incapabilă să rostească un cuvânt, dar rămase în continuare pe loc, bătând apa cu palmele. Dacă Diana pleca, ar fi rămas singură cu el. Doar ei doi şi întinderea de apă, iar gândul acesta o încântă şi o sperie în egală măsură. Îndrăzni să-i arunce o privire furtivă peste umăr, dar bărbatul nu mai era in postul lui de observaţie. Stătea în picioare, pe marginea piscinei, picăturile de apă alunecând de-a lungul pieptului, braţelor şi gambelor lui. Slipul i se lipise de corp, ca o a doua piele, iar Patricia abia reuşi să-şi suprime un geamăt. Ok, Diana avea dreptate; îl dorea cu toată fiinţa ei. Apoi el îi întoarse spatele, îşi luă prosopul de pe marginea şezlongului şi intră în clădire.

Femeia îşi simţi visele şi dorinţele distruse asemenea unui castel de cărţi ce se prăbuşea. Evident, puterile ei telepatice nu funcţionaseră. Dacă repeta iar şi iar în gând Vino şi ia-mă, fă-mă femeia ta, nu ar fi rezolvat nimic nici într-o sută de ani. Bărbaţii – iar acest bărbat nu făcea excepţie, bineînţeles – sunt creaturi simple, cu o minte rudimentară. Ei nu ţi-ar anticipa nevoile nici dacă le rosteşti clar şi răspicat. Iar Patricia nu făcuse asta. Patricia se mulţumise să admire de vis-a-vis, un manechin într-o vitrină, pentru că Patricia nu era genul de fată care să intre în magazinul care vindea genul de vise pe care le avea, să spună Ştiţi ce?! Îmi doresc manechinul acesta şi o să-l iau cu mine.

– Eşti o idioată, se mustră ea, ieşind din apă. Era trecut de miezul nopţii şi începuse să se lase frigul. Un fior îi străbătu şira spinării şi se grăbi să-şi arunce halatul de baie peste umeri. Apoi intră în clădire, îndreptându-se către ascensoare.

Spa-ul era liniştit, doar câteva lumini de veghe lăsate aprinse. Rămăsese ultima la piscină şi cum era o oră înaintată, probabil că nu se mai afla nici un membru al staff-ului prin apropiere. Patricia băgă mâna în buzunar, asigurându-se că încă mai avea cartela magnetică. Apoi uşile liftului se deschiseră, iar ea intră sub lumina puternică a neoanelor. Iar el intră după ea, chiar înainte ca uşile să îl strivească.

Nu pot să respir, gândi ea cuprinsă dintr-odată de un sentiment de panică. Lumina micuţului vagon îi ardea fruntea, orbindu-i pupilele. Îşi strânse pleoapele, retrăgându-se într-un colţ. Inima îi bătea nebuneşte în piept, bubuindu-i în urechi. O încercă un sentiment de vomă şi ridică instinctiv mâna la gură, parcă încercând să oprească fierea să iasă la suprafaţă. E doar un bărbat, Patricia. Nu exagera. Doar că sfatul acesta ar fi funcţionat perfect dacă ar fi fost miezul zilei, nu ar fi purtat un costum de baie ud, ce nu lăsa loc imaginaţiei, iar ea ar fi fost înconjurată de oameni. Deoarece el părea genul de om care se simţea în largul lui singur. Iar ea era singură cu el.

Apoi ding-ul ascensorului se auzi la etajul ei, iar Patricia aproape de rostogoli afară din lift. Pentru cineva care-şi dorea atât de mult să se culce cu acest bărbat, Patricia făcea tot ce-i stătea în putinţă să pună o distanţă între ea şi el. Se opri însă în faţa uşii camerei sale, ezitând. Degetele i se încordară peste cartela magnetică. Patricia nu auzi scârţâitul metalic al uşilor ascensorului, închizându-se. Spatele i se încordă, umerii îi căzură. El era încă acolo. Se întoarse să-l privească.

Sprijinit în cadrul liftului, aplecat uşor în afară, umplea întreg spaţiul holului cu prezenţa lui. Patricia ştiu în acel moment, fără nici urmă de îndoială, că ar fi putut la fel de bine să fie îmbrăcată în zdrenţe, pentru el nu ar fi contat câtuşi de puţin. Nu mai stătu pe gânduri, înaintă spre el chiar în acelaşi moment când bărbatul se retrase în lumina orbitoare a liftului, eliberând mecanismul uşilor metalice. Patricia răsuflă în acelaşi timp uşurată şi enervată. În timp ce intra în cameră, izbucni într-un râs isteric; îi dădură lacrimile şi îşi şterse în grabă obrajii umezi. Înainte de a adormi, se mai gândi o dată la bărbatul ce-i atrăsese atenţia şi la ce ar fi putut face împreună cu el dacă necunoscutul nu ar fi avut mai multă tărie de caracter.

Alegerea Louisei

Şiii… s-a terminat povestea mea 🙂 Evident, până la finalul acestui capitol Louise va face o alegere, iar aventurile ei se termină deocamdată aici. Noi vom rămâne împreună însă, deoarece trebuie să aflăm care va fi alegerea Patriciei 🙂

Capitolul 10: Puterea celor 3

Lorena era conştientă că nu era precum alte tinere de aceeaşi vârstă. În fanteziile ei nu mai era salvată de un Făt Frumos. Fanteziile ei erau întunecate. În special acum. Se obişnuise să fie mereu pe fugă, să lupte. În funcţie de oponent, fie că sfârşea prin a fi deasupra sau nu, şi cât de primal era atacul, însăşi lupta era cel mai puternic afrodisiac. Să fie salvată? Jenant. Ar fi însemnat că nu ar fi reuşit. Salvarea era pentru domniţe, iar ea nu era nici pe departe una. Era o afurisită de Fiică.

Deşi aparent avea nevoie ca cineva să le reamintească asta hormonilor săi. Ploaia continua să cadă deasupra ei în rafale îngheţate în timp ce târa un Alex inconştient departe de locul în care autovehiculul, în care se aflaseră până acum câteva minute, derapase. Se îndoia însă că hainele ei erau în totalitate umede din cauza ploii. Scrâşni din dinţi şi continuă să sufere în tăcere. De ce trebuise să se întoarcă şi să o salveze? De ce trebuise să fie el cel care o salva întotdeauna?

Misiunea fusese simplă. Planul, cel puţin. Tatăl o trimisese să îi aducă la el pe cei trei experţi CoalPoint aflaţi în Johannesburg, dar Lorena era una singură, iar ei se luptaseră. Unul dintre bărbaţi căzuse primul. Îşi frânsese gâtul alergând pe scări, în timp ce Alex şi femeia încercaseră să-i distragă atenţia. În timp ce se apăra de atacul lor coordonat, îl împinsese pe bărbat într-un zid, tăiându-i răsuflarea pentru câteva clipe, apoi îi zdrobea ţeasta de podea nenorocitei aceleia ce îndrăznise să riposteze. Când ceaţa roşie i se ridicase de pe ochi, realizase că singurul expert pe care îl mai avea în viaţă era un specialist în armament care se afla la centrul de gestionare a situaţiilor de criză doar pentru a corobora inventarul pagubelor cu lista primită de la superiorul lui. Alexander Knight nu era omul e care Tatăl avea nevoie. Iar ea nu avea nevoie de dezastrul în care se afla.

Darren Connolly apăruse de nicăieri în spatele maşinii pe care Lorena o piratase şi furase şi îi împuşcase roţile, aruncând-o pur şi simplu de pe carosabil. Era o minune că nu-şi rupsese vreun membru; desigur, nu la fel stăteau lucrurile şi pentru Alex. Atârna pe umărul ei asemenea unei păpuşi de cârpe, aproape mort. Apropierea lui de ea, chiar şi involuntară, o făcea să se simtă claustrofobică. Singura fiinţă umană a cărei atingere o tolera era Tatăl şi asta doar pentru că aşa îi era înscris în codul genetic. Toată această situaţie în care era obligată să ajute pe altcineva în afară de ea însăşi era mult în afara zonei de confort. Puţinele cunoştinţe medicale pe care le deţinea îi confirmaseră că Alex avea să fie în regulă, în cele din urmă, dacă îl pompa cu antibiotice şi perfuzii; observându-l luptându-se astăzi înţelesese că dorinţa lui de supravieţuire depăşea instinctul de conservare. Alexander Knight era un bărbat care avea pentru ce să lupte. Motivaţia lui era reală, spre deosebire de a ei, care ucidea, răpea şi tortura doar pentru că voia să-şi impresioneze Tatăl.

Clătină din cap, încercând să-şi adune gândurile. Nu era o idioată. Dacă se gândea bine la toate calităţile cu care fusese înzestrată, s-ar fi putut chiar considera un geniu. Dar nu era umană. Nu era perfectă, precum Louise. Şi nici nu îi trecuseră neobservate privirile pierdute în gol ale Tatălui său de fiecare dată când se gândea la ea. Lăsă furia îndreptată către disfuncţionalitatea familiei sale să-i arate calea pe care ar fi trebui să o urmeze de aici încolo.

 

Louise se trezi dintr-o dată, tâşnind dintre aşternuturi ca arsă. O palmă şi-o trecu peste faţă, în timp ce pe cealaltă şi-o apăsă peste piept. Bubuitul nebun al inimii sale îi răsuna puternic în urechi, spărgând liniştea stranie a încăperii. Trupul începu să-i tremure numai amintindu-şi frânturi din visul pe care tocmai îl avusese, încă mai putând să-i simtă pielea alături de a ei. Privi cu dezgust aşternuturile şi începu să tragă de capătul cearceafului, dezvelind salteaua. ‚Ar trebui să le ard’, gândi ea, frustrată. Se mustră pentru că îşi permisese să se gândească la Alex înainte de a se duce la culcare. Era căsătorită cu Darren, îndrăgostită de el! Nu deţinea controlul viselor sale, dar nici nu era un lucru obişnuit ca acestea să apară şi să fie atât de reale. În plus, se dovedea încă o dată cât de lipsită de scrupule era.

Aruncă cearceaful în coşul pentru rufe murdare şi aşternu altul peste saltea, aranjând pernele cu grijă. Inspiră şi expiră de câteva ori; sub nici o formă nu avea să mai poată adormi la loc. În nici un caz după un astfel de vis…

Se aşeză cu grijă pe marginea patului, ca şi cum ar fi fost un obiect de origine extraterestră. Singura metodă de a-şi şterge visul din minte era să-şi amintească cum ajunsese să se culce cu Alex. Cum evoluaseră de la colegi şi prieteni la amanţi şi confidenţi. Iar acum, nu mai rămăsese nimic din ei.

O sărutase într-o seară, pe când Louise aţipise pe canapeaua din living. Intenţionase să fie un sărut trecător, pe frunte, dar în timp ce se aplecase deasupra ei, buzele Louisei îl chemaseră, fredonând un cântec de sirenă. Suprins de deşteptarea ei neaşteptată şi întrebat de ce făcuse asta, bărbatul răspunsese simplu:

– Nu ştiu.

Fruntea Lousei se încreţise a neîncredere. Se ridicase în şezut, strângându-şi genunchii la piept, şi îi făcuse semn să ia loc lângă ea, pe canapea.

– Alex, ce se întâmplă cu noi? Adică, pot să înţeleg glumele nepotrivite, dar să mă săruţi în somn… Asta nu e în regulă, chiar şi pentru tine.

– Ştiu.

Louise nu putuse să se oprească din zâmbind, auzindu-l:

– Te sperie? Orice ar fi lucrul acesta dintre noi? Sau eu? Eu sunt cea care te sperie?

Alex o privise, mijindu-şi ochii, şi gândindu-se foarte serios la cuvintele ce urmau să-i iasă pe gură.

– Cu siguranţă nu eşti tu cea care mă sperie, conchisese el.

Întrebările ei îl luaseră prin suprindere. Se aşteptase ca Louise să ţipe, să-l îmbrâncească, să-l înlăture de lângă ea, în nici un caz să-l oblige să răspundă la cele 20 de întrebări năstruşnice ale ei.

– Ei bine, va trebui să încetezi, adăugase ea. Nu e corect.

Se ridicase de pe canapea, întreptându-se către ieşire, iar bărbatul ştiuse că dacă i-ar fi permis să-l îndepărteze din viaţa ei, regretul şi remuşcările nu i-ar mai fi câştigat niciodată un loc în apropierea Louisei.

Mai repede decât ar fi putut clipi, Alex o ţintuise de uşă înainte ca degetele ei să atingă clanţa şi îi şoptea în ureche:

– Pot să fac ceea ce vreau, când vreau, cui vreau, Louise. Nu am de gând să mă opresc doar pentru că tu crezi că nu este corect.

Femeia îl privise cu ochi neîncrezători. Cu siguranţă, aceasta nu era reacţia pe care o aşteptase de la el.

– Nu este corect faţă de el.

– Dar el nu este aici, nu-i aşa? Niciodată nu este.

Îi permisese să rămână în seara aceea. Se afundase sub cuverturi, iar el se aşezase confortabil deasupra lor, privind-o cum aluneca în lumea somnului. Îi promisese că nu o va mai săruta; Louise alesese să-l creadă pe cuvânt.

Alex putuse să identifice momentul exact când respiraţia ei devenise constantă şi profundă, semn că adormise în cele din urmă. Se uitase la ea cu uimire, trecându-şi vârfurile degetelor peste pometul ei, jucându-se cu o şuviţă de păr ce-i alunecase peste faţă. Mai devreme, dintr-un impuls nebunesc şi pur masculin, îşi riscase gratuit relaţia cu femeia pe care o iubea. Desigur, Louise era căsătorită cu Darren şi îndrăgostită de Marius şi, din câte îşi putea da el seama, mai mult decât ceea ce îi oferea deja – prietenie –, femeia nu putea să rupă din sine. Se mulţumea însă şi cu atât. Pentru că prietenia ei era a lui şi a nimănui altcineva. Poate că îşi dăruise inima şi trupul altor bărbaţi înaintea lui, dar mintea ei, bunătatea, candoarea şi toate secretele ce o făceau irezistibilă celorlalţi, erau ale lui. Înconjurându-i talia cu braţul, Alex o trăsese mai aproape de el şi i se alăturase în lumea somnului.

 

– Uită-te la mine. Uită-te la mine, acum!

Încăperea în care îl ţineau închis era curată şi iluminată puternic; primea mâncare de 2 ori pe zi şi îl scoteau să ia aer, într-o curte interioară, o oră în fiecare zi, timp în care îi schimbau aşternuturile şi prosoapele. Dacă nu ar fi fost gardienii şi armele lor ostentative, Alex s-ar fi putut bucura de răpirea aceasta, comparând-o cu o vacanţă. Cu excepţia primei zile, în care i se făcuse un control medical amănunţit şi i se luase sânge, fusese lăsat în plata Domnului. Lorena îl vizitase de câteva ori, mai mult pentru a-şi omorî propria-i plictiseală, dar în rest, Alex putuse să memoreze fiecare centimetru din celula lui şi să-şi şteargă din memorie toate acele ce-ar fi fost dacă. Dacă nu ar fi vrut atât de mult să-i dovedească Louisei că este bărbatul potrivit, sau lui Marius că este omul potrivit sau dacă nu s-ar fi aflat în centrul de comandă din Johannesburg la momentul nepotrivit. Ce-ar fi fost dacă ar fi întârziat 10 minute în dimineaţa aceea la serviciu sau dacă ar fi murit în locul colegilor săi.

Însă, cel mai mult, nu ar fi vrut să ştie că o răpiseră şi pe Louise. Lorena nu-i spusese nimic şi nici el nu încercase să obţină informaţia asta de la ea, dar într-una din zilele în care se întorcea din curtea interioară, privirea sa periferică surprinsese o străfulgerare, un corp ce abia se mai împotrivea, un ţipăt strangulat şi ochii ei atât de verzi implorându-l să facă ceva. Ulterior, abandonat în camera sa, Alex încercase să se convingă de faptul că mintea îi jucase feste, că Louise se afla în siguranţă în Tete, în braţele lui Marius, dar inima lui îi spunea altceva. Iar inima lui nu-l înşelase niciodată atunci când venise vorba de Louise.

Pielea ei era ternă şi îşi pierduse elasticitatea, iar părul ei buclat era acum lipit de scalp, nespălat de cel puţin o săptămână. Cămaşa de spital abia îi acoperea trupul mărunţit şi putea ghici vânătăi alunecând spre interiorul coapselor ei. Nu trebuia să-i ridice tivul rochiei pentru a-şi verifica teoria.

Ochii ei mari vorbeau mai puternic decât o mie de cuvinte. Ar fi vrut atât de mult să traverseze spaţiul dintre ei şi să o strângă în braţe, dar nu era vrednic de ea.

– Eşti bine?

Curios, întrebarea asta îi traversase gândurile de sute de ori de când o văzuse prima dată încarcerată, dar nu el rostise cuvintele. Louise îl privi zâmbind.

– Nu eu ar trebui să te întreb asta?

– Nu eu arăt ca şi când aş fi văzut o fantomă, replică ea.

Adio, bun simţ. Alex o trase spre el şi o strânse atât de tare în braţe, încât putu să jure că îi auzi coastele cedând. Se potrivea acolo. Se potriveau împreună.

– Am încercat să evadez, mărturisi ea. De câteva ori, chiar, continuă ea şoptit, mai ales de când am aflat că eşti aici.

Alex nu încercă să o preseze să continue. Ştia prea bine de ce nu reuşise. Pentru că o prinseseră la timp, pentru că o loviseră şi o ameninţaseră. Pentru că îi ameninţaseră lui viaţa.

– Ce vor de la noi, Lou?

Femeia clătină aproape imperceptibil din cap, mişcarea aproape sleind-o de puteri; Alex îi simţi răsuflarea fierbinte pe gât şi aproape îşi pierdu minţile.

– Nu pe tine te vor, mărturisi ea. Evident, au avut nevoie de tine pentru a-l convinge pe Marius să-şi trimită cel mai bun agent pe teren, iar acum că mă au…

Se aplecă să o privească cu adevărat de când intrase în camera lui. Ştia că nu era încă o tentativă de evadare, Louise nu ar fi pierdut niciodată timpul dacă vieţile lor s-ar fi aflat în pericol, şi mai ştia că sunt supravegheaţi îndeaproape, altfel cineva ar fi intrat până acum în celulă să-i despartă.

– De ce te-ar vrea tocmai pe tine, Louise? Au distrus complet laboratoare ale CoalPoint, au ucis echipaje întregi. Proiectezi arme de distrugere în masă, nu eşti Dumnezeu.

Inocenţa lui aproape că îi frânse inima Louisei.

– Te iubesc, Alex. Ştii asta, nu?

Se aplecă să o sărute, dar ea îl opri, împingându-l uşor în piept. Sărutările lui Alex erau doar ale ei, nu ale tuturor celor care îi urmăreau acum din spatele monitoarelor. Dragostea lui era colacul ei de salvare.

Făcu un pas înapoi, smulgându-se din îmbrăţişarea lui. Bărbatul o privi nedumerit.

– Ce…?

– Ţi-ai pus gorilele să mă taie, să mă înţepe, să mă golească de sânge, să mă violeze până mi-am pierdut vocea ţipând să ai milă, Andrew. Nu o să-mi iei liberul arbitru. Nu o să mă forţezi să-l folosesc pe Alex pentru a-ţi atinge tu ţelurile. Dacă vrei copilul meu, vino aici şi fă-l!

 

Patricia Brenton răsfoi pentru a treia oară pe ziua aceea dosarul ce însoţea cererea de brevetare a unui plămân artificial. CIPC, institutul sud-african de cercetare şi brevetare a invenţiilor, o rugase să îi ajute să auditeze compania ce înaintase cererea respectivă. Dacă informaţiile incluse în dosar erau doar şi pe jumătate corecte, atunci Biometric Millenials, organizaţia ce inventase un plămân artificial cu comportament organic, dăduse lovitura. Iar o firmă necunoscută, lansând pe o piaţă emergentă un produs revoluţionar care ar fi putut salva  vieţile a milioane de oameni, era un pericol pentru economia pe care ea o reprezenta.

Îşi pescui telefonul mobil din poşetă şi apelă numărul-rapid 3.

– Hei, aici Patricia. Da, sunt în Johannesburg, am aterizat ieri noapte. Ascultă, cei de la CIPC au descoperit o adevărată mină de aur. Se lăsă liniştea câteva clipe, apoi femeia continuă: Sau de diamante, da. Râse. Crezi că e prea mult dacă cer o echipă de experţi? Cât mai curând, da. Neapărat un bio-mecanic şi un doctor în medicină generală. Nu ştiu încă în ce categorie să încadrez descoperirea asta şi nu vreau să pierd timpul unui specialist de care nu ne putem lipsi.

Închise.

Dosarul aflat pe biroul său temporar păru să o ridiculizeze. Zborul de la Detroit la Johannesburg, cu toate escalele, durase aproape 19 ore, iar Patricia avea doar un singur rând de haine la ea. Noaptea trecută abia închisese un ochi, afectată de căldură, uscăciunea aerului şi de diferenţa de fus orar. Era obosită şi mintea abia îi mai funcţiona, dar era ceva la dosarul pe care venise să-l investigheze care nu-i dădea pace.

Ezită o clipă, apoi decise că nu încălca nici o lege dacă investiga dincolo de limitele sarcinilor sale de serviciu.

– Serge, bună, rosti ea în receptopul telefonului. Am nevoie de o favoare.

– Patricia, o salută şi el. Ai cumva idee cât e ceasul aici?

– Sunt încă pe fusul nostru orar, Serge, îi răspunse ea, ignorându-i sarcasmul.

Prin receptor se auzi răsuflarea lui întretăiată şi murmur de voci. Femeia care-i încălzise patul lui Serge nu era încântată de întreruperea serii lor.

– OK, ce vrei? îl auzi Patricia interesându-se cu ce ar fi putut-o ajuta.

– Am nevoie de…, ezită pentru o clipă. O adresă, un număr de telefon, un nume, orice punct de pornire. Firma se numeşte Biometrics Millenials.

– Ce-au mai inventat burii de data asta? comentă el din receptor. Floarea-soarelui cu seminţe colorate?

Patricia zâmbi, dar nu zise nimic. Primele ei misiuni o trimiseseră pe tot globul, verificând brevete ce ar fi putut interesa guvernul american. Majoritatea nu ar fi putut fi aplicate nici măcar în gospodăria unui muntean obsedat de OZN-uri. Serge o tachina întruna de atunci.

– Plămânul artificial organic.

– Nu e contradicţie în termeni?

– Datele din dosar sunt extrem de bine argumentate. Orice au dezvoltat sud-africanii, ei sunt convinşi că e the real deal.

Bărbatul mormăi ceva neinteligibil în receptor.

– Încearcă să-mi faci rost de informaţii până joi. Am solicitat o echipă de experţi. Aş vrea să ne apucăm de treabă cum ajung ei aici.

– Lucrez la securitate, Patricia, nu sunt afurisitul tău de detectiv particular.

– Mulţumesc, Serge, îşi exprimă ea gratitudinea sinceră.

– Ai grijă de tine, Pat.

Convorbirea se deconectă. Patricia Brenton luă dosarul de pe masă şi îl aşeză în fişet. Încuie uşa biroului în urma sa şi lăsă cheia la recepţie.

Când părăsi sediul CIPC, afară era noapte şi pentru prima dată de când aterizase în Johannesburg, simţi că poate să respire fără să-i ia foc plămânii. Poate că invenţia celor de la Biometrics Millenials nu era chiar o nebunie.

Alegerea Louisei

Laptop nou, oameni dragi. Deci, capitol nou 🙂

Capitolul 9: Nepământeanul copil

 

Ucide.

Ascunde.

Distruge.

Tăcerea devenise cântecul ei de leagăn. Chemarea aceea tandră fusese lucrul care o adusese înapoi de pe tărâmul celor dispăruţi, care îi vorbea numai ei şi care o liniştea. În tăcere nu exista nici durere, iar durerea fusese unica ei constantă zile în şir, până când Louise încetase să mai numere clipele. Iar din tăcere nu izbucneau nici trecutul şi nici visele. Nici gemete de durere şi nici ţipete de furie. Întâmpinase tăcerea şi se lăsase acceptată de ea. Atât de liniştită şi de senină, tăcerea fusese singurul lucru pe care nu i-l putuseră lua.

Asta era ceea ce înţelegea acum Louise cel mai uşor, singurul lucru pe care îl mai recunoştea. În afară de întunericul pătrunzător, tăcerea era doar celălalt companion care nu se dezlipise de ea în tot acest timp. Cadenţa apăsată a paşilor ce se apropiau de temniţa ei, foşnetul crengilor lovind zăbrelele ferestrei dincolo de ziduri şi frigul care îi amorţea trupul în întregime… Toate aceste lucruri, micile ei bucurii acum, erau liniştitoare, vindecătoare, dar nu la fel de mult precum tăcerea. Prietena aceasta incoruptibilă de ceilalţi rămăsese unicul lucru care nu o părăsea în nici o seară, când nimeni nu se aventura să-i tulbure somnul.

Tăcerea venea întotdeauna învăluită în întuneric, înfăşurând-o ca într-o pătură. Louise fusese încolţită, capturată şi torturată. Pentru ceilalţi, era doar o curiozitate nepământeană, ceva cu aspect uman, care-i păcălise atâţia ani. Pentru asta, primea la schimb zâmbete mulţumite şi mâini însângerate. Ţipete şi durere, întuneric şi tăcere. Nu singurătate şi nici milă. Încăperea în care o ţineau atunci când nu experimentau pe ea era scundă şi îngustă, un fel de cavou luminat doar printr-o fereastră zăbrelită, cu pereţi goi şi podele reci. Zidurile cuştii sale îi provocau în fiecare noapte frisoane, iar Louise ştia prea bine că nu exista nici un motiv să i se permită un strop de căldură. Căldura însemna un început de simpatie, iar simpatia putea fi atât de uşor convertită în milă. De la milă la îndurare mai era doar un pas, iar Andrew nu mai voia să-i arate niciodată îndurare.

O săgetare îi traversă braţul stâng, destul de puternic încât să uite de celelalte răni. Să verifice restul leziunilor mai grave ar fi fost inutil, deoarece sub nici o formă, în starea în care se afla, Louise nu ar fi putut accelera procesul de vindecare. Capsula de plutoniu care o alimenta cu energie îi fusese îndepărtată încă din primele momente ale încarcerării sale, iar acum abia mai funcţiona la minimum. Dacă nu ar fi durut-o fiecare oscior din trup, probabil că ar fi pufnit-o râsul. Era umană, poate mai mult acum decât ca altădată, iar ei continuau să o disece şi să încerce să găsească o explicaţie pentru existenţa ei când o despuiaseră de tot ce o făcuse specială înainte.

Ştia că mai fuseseră alţii înaintea ei, le adulmecase esenţa întipărită pentru totdeauna pe pereţii carcerei sale, dar ştia, de asemenea, că ea era cea care petrecuse cel mai mult timp închisă în încăperea aceea. Louise refuza să simtă milă pentru ei; încercările la care fuseseră supuşi le frânseseră spiritul, dar, cumva, găsiseră o cale de scăpare. Ea era încă aici. Capul îi atârnă pe umeri, iar femeia se forţă să-l proptească de perete. Ştia că urmau să vină pentru ea. Trecuse aproape o zi întreagă şi nu o scoseseră încă din întunericul în care o aruncaseră. Se întrebă ce îi mai pregătiseră acum. Depăşiseră demult proba lipsei hranei şi a apei. O lăsaseră 3 zile fără apă şi aproape o săptămână fără mâncare înainte de a-şi pierde conştiinţa şi nu fuseseră deloc încântaţi să descopere că, cel puţin, în aspectul acesta, era la fel precum ei. Apoi începuseră să-i prelueze grefe de piele şi reacţionaseră ca şi când ar fi câştigat premiul cel mai mare la loterie. Epiderma Louisei se reconstruise în câteva zile; la fel de repede îi crescuse la loc şi părul pe care ei i-l tăiaseră în ciuda protestelor ei mute.

Se simţea slăbită, iar starea aceasta căreia nu i se putea opune se înrăutăţea pe zi ce trecea. Dacă s-ar fi pus şi numai pentru o clipă în pielea torţionarilor săi, Louise ar fi avansat la recoltarea de organe, dar gândul îi întoarse stomacul pe dos şi se forţă să-şi schimbe direcţia gândurilor. Ştia că nu mai dispunea de suficientă energie nucleară încât să-şi duplice un organ în cazul în care unul dintre ele ar fi încetat să mai funcţioneze. Să se gândească la oamenii de care îi era dor? Mai bine s-ar fi gândit la o soluţie să iasă din situaţia asta, pentru că pe oamenii de care îi era dor îi dezamăgise şi nu mai putea face nimic pentru a îndrepta asta.

Marius o lăsase să se întoarcă în Europa doar pentru că îi servise minciună după minciună şi profitase de sentimentele lui pentru ea pentru a obţine ceea ce-şi dorise. Iar Alex? Pierdut pentru totdeauna pentru că nu ştiuse ce să facă. Planul fusese atât de simplu. Trebuia doar să achiziţioneze o rezervă nouă de plutoniu de la furnizorul ei obişnuit şi să se întoarcă la centru de comandă din Johannesburg. Putea să-l găsească şi singură pe Alex, nu avea nevoie de Darren. Şi totuşi… Se încruntă în întuneric, încercând să-şi amintească ce anume o convinse să facă drumul până la Londra. Dar motivul îi rămase în continuare ascuns. De ce nu putea să-şi aducă aminte?

Ochii Louisei se închiseră împotriva voinţei sale. Timpul petrecut aici îşi pusese încet amprenta nemiloasă asupra ei. Se lăsă să alunece de-a lungul peretelui, sprijinindu-se în braţe, tremurând de la efort. Cu o ultimă licărire, spiritul ei unic se aprinse în ea şi i se prăvăli prin trup asemenea unei unde de şoc, devastatoare şi ucigătoare. Ţipătul i se scurse dincolo de buze fără voia ei, iar Louise realiză în acel moment că faptul că încă mai era în viaţă era mult mai periculos decât dacă ar fi murit deja. Ei aşteptau ceva. Acel ceva care continua să îi alimenteze trupul cu energie în ciuda faptului că inima îi fusese smulsă din piept, acelaşi ceva ce nu o lăsa să dispară. Îi fu ruşine şi silă de ea însăşi pentru că voia să aleagă calea cea uşoară, dacă nu putea să moară ea, atunci să moară ei.

Şi ţipetele ei răsunară apoi neîncetat în toată închisoarea.

Ore mai târziu, uşa care ducea la rezerva Louisei se deschise, iar Andrew făcu câţiva paşi în încăpere, înconjurat de raze orbitoare de lumină asemenea unui înger salvator. Respiraţia Louisei se opri câteva secunde înainte de a-şi face curaj să-l privească; înalt şi impunător, cu trăsăturile parcă sculptate în piatră, îi apărea acum drept adevăratul monstru ce era cu adevărat.

Bărbatul rămase pe loc, ţintuind-o cu privirea. Se ferise de el, ascunzându-se în umbrele încăperii, dar ochii ei furtunoşi îl urmăreau peste tot. Andrew rânji în direcţia ei. Lumina care îl învăluise mai devreme dispăruse, iar Louise realiză că uşa se închisese în urma lui. Erau doar ei doi şi întunericul. Şi mirosul acru de fecale, vomă şi sânge. Rânjetul lui Andrew se lăţi. Dintre umbre, răsuflarea întretăiată a femeii îi aminti de o pisică speriată, cu oasele încordate la maximum. Dacă ar atinge-o acum s-ar frânge?

– Cum te simţi astăzi, draga mea?, o întrebă el, întinzându-se peste spaţiul dintre ei pentru a-i atinge chipul. Mângâierea aceea nu-i aduse însă nici un strop de alinare Louisei. Îşi întoarse privirea şi îşi strânse genunchii la piept; în ciuda frigului din încăpere, degetele lui Andrew pe pielea ei străvezie lăsară urme arzânde. Apoi, de pe chip alunecară peste umărul gol şi, pentru o secundă, părură să se odihnească pe braţul ei învineţit, înainte de a se înfige în carnea sfâşiată. Ţipătul ei îi fu răspuns la întrebare.

Sângele începu să-i alunece în jos pe braţ cu o viteză ameţitoare, rubiniu şi vâscos, atât de nenatural, gheaţă şi foc laolaltă, gata să o consume. Credea că se obişnuise cu durerea, că amorţise definitiv, dar o atingere a lui şi se afla din nou acolo, în camera de tortură, cu ace înfipte în vene, în ochi, tăiată de bisturie, pătrunsă de degete străine, înmânuşate în plastic, sfâşiind muşchiul bucată cu bucată până când nu mai rămăsese nimic, decât un schelet şi un trup ce avea să se vindece. Dar ea, Louise, dispăruse. Îşi muşcă buzele până la sânge pentru a-şi înfrâna gemetele. O despuiaseră de tot ce o făcuse umană, ce rost avea să îi acorde această satisfacţie?

Andrew îşi retrase mâna, surprins de tăcerea Louisei. Întotdeauna fusese vocală, chiar şi înainte de situaţia actuală, iar el adorase reacţiile ei aprinse. Louise avea un foc lăuntric care-l mistuise atunci şi avea nevoie să-l consume şi acum. În condiţiile impuse de el.

– Nici un răspuns?, întrebă el surprins.

Inima Louisei se strânse. Cum ar fi, gândi, să-l atace pe Andrew şi să-l rupă în două aşa cum o făcuse el? Să-i asculte scâncetele de durere chemând-o la somn, să se scalde în măruntaiele lui? Dacă trebuia să meargă la baie, folosea un colţ al încăperii. Dacă îi era foame, Andrew o înfometa şi mai mult. Dacă durerea devenea de nesuportat, tortura se înrăutăţea. Şi totul era perfect normal dacă era în numele ştiinţei.

Louise se ruşină cu puterea pe care Tatăl o exercitase asupra ei. Pentru prima dată în ani, când se trezise cu Andrew şi Lorena lângă patul ei, monitorizându-i semnele vitale, realizase că pierduse controlul propriei vieţi. Tot ce făcuse Tatăl ei fusese în van.

– Nu contează, continuă el. În câteva zile ţi se va alătura un bărbat.

Vorbele lui o lăsară stearpă. Îşi privi braţul ce atârna moale în poală, dorindu-şi ca focul pe care îl simţise mai devreme să izbucnească iar.

– S-ar putea să-l cunoşti. Să ai sentimente pentru el, chiar.

Zâmbetul pe care i-l aruncă o orbi de furie. Inima începu iar să bată nebună.

– Tot ce vreau este să… Cum să îţi explic ca să-mi înţelegi planul pe care îl am pentru tine? Vreau un copil al tău, Louise. Cu el.

Atât. Atât de simplu şi apoi ar fi fost liberă. Un copil. Cu el.

Alegerea Louisei

Continuarea capitolului 8. Prima parte o puteţi găsi aici.

Existaseră exact trei momente în viaţa ei când fusese complet lipsită de cuvinte. Primul fusese în ziua când decanul ei de an intrase în aulă şi o învoise de la restul orelor de curs; să-i spună că singurele persoane care le avea pe lume fuseseră implicate într-un accident de maşină, mama ei murind la impact, iar tatăl fiind dat dispărut. Ştia acum că Tatăl îşi înscenase moartea, dar asta nu schimba cu nimic faptul că în urmă cu aproape 20 de ani Louise nu putuse să formeze fraze coerente. Profesorul rămăsese lângă ea, aşteptând ca tânăra să spună ceva, să plângă, să izbucnească, să lovească ceva sau chiar pe el, dar tot ce putuse Louise să facă fusese să-i întoarcă privirea plină de milă. Fără cuvinte.

Părinţii fuseseră sufocanţi cu ea, Tatăl în special, iar Louise aflase curând după moartea lor adevăratul motiv. La scurt timp după înmormântare, pe când le golea dormitorul de orice lucru care i-ar fi putut aduce aminte de ei, tânăra descoperise într-unul din sertarele biroului tatălui său câteva DVD-uri cu programe. Primul genunchi julit, desenele în acuarelă, petrecerile în pijamale şi primul ei sărut. Întreaga ei viaţă până în acel moment era salvată sub forma unor coduri binare pe discurile din colecţia părinţilor săi. Şi totuşi, îi fuseseră părinţi. Fuseseră lângă ea, o ţinuseră de mână, o mângâiaseră pe păr, o sărutaseră de noapte bună, iar acum nu mai erau. Pur şi simplu, îi fuseseră răpiţi în timp ce ea studia tehnologia construcţiilor de maşini ca un copil ascultător ce era. La data morţii lor, era deja majoră, astfel încât nu se aflase niciodată în pericolul de a intra în sistemul de plasament al copiilor rămaşi orfani. Şi cu toate acestea, nu putuse niciodată să formeze o părere coerentă asupra faptului că rămăsese singură. Profesorul ei de atunci o pusese pe seama şocului.

A doua oară fusese chiar înainte de a-şi depune jurământul de castitate. O prostie, ştia, dar ceva se frânsese în ea şi numai astfel simţise că se poate întoarce pe drumul său. Îi plăcea sexul. Mult prea mult. Dacă ar fi fost obligată să privească în urmă, probabil că fusese dependentă, deşi nu ar fi recunoscut niciodată asta, nici chiar faţă de sine. Nu-i fusese uşor să facă promisiunea aceea în faţa unui Dumnezeu care nu era al ei, dar seară de seară îşi freca pielea cu piatră ponce pentru a scăpa de senzaţia de murdărie a mâinilor necunoscuţilor care o atinseseră până începea să simtă apa fierbinte stropind carcasa metalică aflată sub epidermă, iar groaza că avea să poarte iar pulovere cu mânecă lungă până când rana avea să se vindece o împiedica din a-şi face rău în continuare. Andrew fusese primul său prieten şi primul iubit. Nu fusese cel mai talentat amant al ei şi nici nu-şi imaginase că aveau să rămână întotdeauna împreună, mai ales după ce învăţase că pentru ea întotdeauna chiar asta însemna – întotdeauna, dar alături de el Louise se maturizase şi trecuse mai departe, la bărbaţi adevăraţi. Probabil sexul fusese felul ei de a se apropia de cineva, mai ales de când nu mai avea pe nimeni. Căldura naturală, emanată de trupurile lor după sex, era singurul lucru care o împiedica să înnebunească. Care o făcea să se simtă umană.

Apoi îl întâlnise pe Harold pe când acesta îşi petrecea vacanţa de iarnă în Dublin şi se simţise cuprinsă de o scânteie care nu o mai arsese niciodată. Avea cel mai mătăsos păr şi ochi atât de negri încât sclipeau în întuneric. De asemenea, îi plăcea să o lege şi să o umilească, lovind-o peste şezut sau terminând pe faţa ei, de preferat de fiecare când purta machiaj. Şi pentru că ştia că lui îi plăceau lucrurile astea, Louise purtase machiaj de fiecare dată.

– Oare ce ar zice părinţii tăi, găfăise el bucuros, pe când se străduia să-i răpească virginitatea anală, dacă ar ştii… ce faci… în fiecare seară?.

Deşi ar fi trebuit să-i răspundă într-un mod care să-l mulţumească şi să-l îndemne să continue, Louise tăcuse pur şi simplu. Mai mult, se îndepărtase de el şi se retrăsese în apartamentul ei, unde meditase câteva zile în tăcere. Cuvintele lui Harold erau omniprezente în mintea sa; apoi, fără ca măcar să ştie pentru ce plângea, Louise a început să plângă.

Ce fusese în mintea sa? Le folosise dispariţia ca o scuză de a se oferi oricui o făcea să zâmbească şi să se simtă bine în pielea ei. Care o făcea să simtă că are pe cineva, că nu e singură, chiar dacă dura o noapte sau un weekend. Părinţii ei, chiar jucând rolul acesta de dragul ei, nu făcuseră decât să-i ofere iubirea lor necondiţionată, suficientă cât să-i ajungă pentru tot restul vieţii, iar ea le batjocorise amintirea. Doamne, ce ar fi crezut despre ea dacă ar mai fi fost aici? Ce i-ar fi spus? Îi permisese unui necunoscut să-şi bată joc de faptul că era fiica lor.

Duminica aceea asistase la o slujbă catolică şi îşi făcuse curaj să se confeseze. Preotul o cunoscuse pe mama ei şi îi complimentase amintirea. O mustrase pentru că nu venea niciodată la biserică. Louise nu a spus nimic. S-a aşezat în confesional şi a permis păcatelor să curgă. I-a povestit despre ura pe care a simţit-o când a aflat de moartea lor, ura împotriva părinţilor, deoarece o părăsiseră, şi ură împotriva şoferului ucigaş. A recunoscut furia îndreptată împotriva părinţilor, pentru că îi ascunseseră faptul că nu era a lor. A plâns pentru toată dragostea pe care Andrew i-o oferise şi pentru că nu putuse să-i împărtăşească sentimentele. Şi pentru copilul pe care şi l-ar fi dorit să-l aibă, dar pe care nu l-ar fi putut concepe niciodată. Şi în final, a plâns pentru sine, permiţând din nou cuvintelor să o ocolească.

A treia oară era acum. Se trezise într-o încăpere străină, amintindu-şi vag de reîntâlnirea cu Darren şi simţea ochi care nu îi erau complet necunoscuţi fixând-o din colţurile umbroase ale camerei. Apoi necunoscutul se disipase, făcând un pas înspre ea, în lumină, iar buzele Louisei abia formaseră un semn de mirare.

– Câţi ani au trecut, Lou? 10? 15?

Scutură neliniştită din cap. Uşa fusese trântită atât de puternic în urma bărbatului, sunetul vibrând în jurul craniului ei, iar inima urcându-i în gât, încât abia avusese timp să-şi şcolească trăsăturile în a părea de neînduplecat. Nu-şi imaginase niciodată, în toţi anii pe care îi petrecuse cutreierând pământul, că tocmai el ar fi putut fi furios pe ea. Louise era cea care fusese răpită, minţită, violată şi doar ea avea dreptul să fie supărată în această situaţie.

– Andrew, rosti ea simplu, recunoscându-l. Trebuie să înţelegi că acest comportament al tău este complet inacceptabil. Nu putem…

– Nu-mi vorbi ca şi cum aş fi încă animalul tău de companie!, scuipă el cuvintele de la înălţimea sa, fără a se apropia măcar un pas de Louise.

Femeia clătină dezaprobator din cap, iar cuta dintre sprâncenele ei întunecate se adânci şi mai mult. Nu puteau continua jocul acesta; nici măcar nu voia să înceapă să-l joace. Andrew ar fi trebuit să-şi continue viaţa, să se însoare şi să trăiască fericit în lipsa ei, nu să aştepte ani la rândul acest moment. Era ultimul lucru pe care l-ar fi aşteptat din partea lui, dacă s-ar mai fi gândit vreodată la el.

– Doar pentru că insişti să te comporţi ca unul, replică ea, conştientă de faptul că ar fi trebuit să-şi ţină gura. Toţi anii aceia petrecuţi pe fugă, uitându-se mereu peste umăr, nu o învăţaseră nimic? Nu te ridici împotriva opresorilor tăi fără a-ţi face lecţiile dinainte. Şaptesprezece, dacă tot depănăm amintiri, continuă Louise, inspectându-şi unghiile în lumina slabă.

– Nu te-ai schimbat deloc. Au trecut 17 ani peste noi, dar privindu-te acum, parcă m-aş fi întors în timp. Sau asta e încă una din superputerile tale, Louise? Mă poţi ajuta să schimb lucrurile care nu s-au petrecut aşa cum aş fi vrut?

Louise refuză să-i răspundă. Doamne, fusese atât de proastă să i se destăinuie cu ani în urmă; atât de slabă să-l iubească.

– Tăcerea ta mă răneşte, iubito. Văd că încă te mai agăţi de atitudinea aceasta condescendentă. De această dată însă, nu o să-mi scapi.

Şi atunci Louise îşi aminti. Frigul, nopţile petrecute pe fugă, zilele pierdute dormind pe bancheta din spate a maşinii lui Darren, lipsa energiei curgându-i prin trup şi foamea, atât de cruntă, încât îşi simţise celulele crăpând.

Degetele i se strânseră în pumn, dar continuă să tacă. Abia scăpase şi prima dată. Şi îi fusese atât de teamă că nu o să mai poată iubi niciodată.

– Tată.

Privirea Louisei se scurse pe lângă bărbatul din faţa sa pentru a se pironi asupra tinerei care tocmai intrase în încăpere. Înaltă, osoasă, cu părul castaniu-roşcat, tăiat scurt şi ochi căprui, migdalaţi, femeia nu împărtăşea nici una din trăsăturile bărbatului pe care tocmai îl numise tată. Doar dacă…

– Ticălosule, izbucni Louise aruncându-se deasupra lui, lovindu-i pieptul cu pumnii. Nu aveai nici un drept. Nu eşti Dumnezeu!

Ştiuse întotdeauna că oamenii de care fugea se foloseau de orice mijloace pentru a obţine ceea ce doreau, fie că era o informaţie, un obiect sau o moarte. Existase o vreme când fascinaţia pentru oamenii din grupul acela select o forţase să simtă un fel de apropiere, o recunoaştere a unei familii pierdute şi regăsite, o certitudine că avea să fie mereu în siguranţă, asta până când le descoperise jocul şi realizase că în sânul lor era departe de a fi protejată. Să fugă de lângă ei se dovedise imposibil, să rămână în continuare lângă ei, la fel. Louise fusese sfâşiată şi atunci, ca şi acum, de o dragoste imposibilă. Când se transformase tocmai lucrul de care se temea cel mai mult într-o dependenţă?

Cu ani în urmă, când Andrew îi spusese că o iubeşte, nu se concentrase asupra cuvintelor lui. Mintea i se înceţoşase de la senzaţia trupului lui lipit de spatele său, braţele sale puternice încolăcindu-i mijlocul, cuvintele sale adiând uşor prin buclele ei castanii, provocându-i fiori de-a lungul şirăi spinării şi senzaţii pe care nici un alt bărbat înaintea lui nu i le mai produsese. Acum, gândindu-se la momentul acela, înţelese cu adevărat cuvintele pe care i le spusese cu ani în urmă. Chiar dacă avusese încredere în el şi îi destăinuise secretul ei, Andrew ştiuse de la bun început. Dragostea pe care şi-o purtaseră nu era una normală, nu după standardele acceptate de societate. Dragostea lor fusese unică şi fără precedent, secretă şi sacră, şi nu mai iubise pe nimeni după Andrew aşa cum îl iubise pe el. Nici pe Marius şi în nici un caz pe Darren. Realizarea aceasta o făcu să-şi piardă răsuflarea pentru câteva clipe, forţând-o să se concentreze asupra bătăilor inimii sale. Avea disperată nevoie de o nouă capsulă de plutoniu pentru a-şi întrema energia. Reîntâlnirea cu Andrew o consumase aşa cum cu ani în urmă o consumase şi legătura lor.

– Am dreptul pe care funcţia mea mi l-a oferit. Pot şi vreau să fiu Dumnezeu, continuă el, înaintând spre ea, lent şi languros, asemenea unei feline ce-şi vâna prada, încurcându-şi degetele în părul ei bogat, trăgând-o mai aproape de el. Înainte eram doar un simplu bărbat îndrăgostit de propria-mi imagine, un Narcis modern, dacă vrei, şi a trebuit să mă împiedic într-o zi de tine pentru a mi se schimba destinul. De tine, un rest, nedorită de nimeni, neiubită de nimeni. Nici măcar Darren nu ţi-a putut satisface nevoia de dragoste, Louise, şi eşti atât de însetată de ea, încât nu îţi dai seama cum curge din tine, râuri după râuri, storcându-te de propria ta esenţă. Asta nu ai înţeles tu niciodată şi nici nu vei înţelege vreodată. Căpşorul tău frumos nu poate concepe faptul că îţi eşti atotsuficientă.

Louise mârâi în direcţia lui, brusc cuprinsă de ură. Andrew era atât de perisabil, un pumn de oase ţinut împreună de un sac de piele, şi ar fi putut să-l facă fărâme atât de uşor. Dar ea nu era o ucigaşă, ci o vindecătoare, iar bărbatul din faţa ei însemnase ceva pentru ea mai demult. De dragul vremurilor trecute, trebuia să-l asculte; poate că în spatele cuvintelor sale exista un sens pe care ea nu-l întrezărea acum.

– Numele meu este Lorena, rosti dintr-o dată tânăra. Asistase până atunci în tăcere, cu un zâmbet amuzat colorându-i buzele, scena dintre Tatăl său şi femeia pe care o numise atât de tandru mai devreme Lou. Fusese ceva între ei, mai demult, desigur. Lou avea să rămână de-a pururi tânără, în timp ce Tatăl avea să îmbătrânească şi să moară. Eu sunt… Caută cuvintele potrivite, dar ce ar fi putut să spună?

– Fiica lui?, oferi Louise simplu, iar Lorena înţelese că probabil aşa decurseseră lucrurile pe vremuri. Taţii nu le spuseseră niciodată fiicelor lor adevărul. Nu de la bun început, cel puţin.

– Prima din seria mea, răspunse însă ea şi înregistră cu fascinaţie mimica feţei Louisei. Părea atât de naturală, de umană. În definitiv, trăise aproape jumătate de secol amestecându-se cu oamenii, să fie om era normalitatea pentru ea. Aşa cum tu eşti prima dintre noi. Eva.

– Ar fi trebuit să fiu singura, rosti Louise încet.

Se prăbuşi la podea, înconjurându-şi genunchii cu braţele. Nu ar fi trebuit să se nască niciodată. Să respire, să vorbească, să iubească. Nu ar fi trebuit să fie niciodată prima.

Cele mai bune insulte ale unui autor către alt autor

Surfam zilele trecute pe Flavorwire, iar scriitorul din mine a descoperit o nestemată. Vă las să vă bucuraţi şi voi de o parte din ea, restul putând să-l citiţi aici 😀

• Virginia Wolf către James Joyce: „(Ulise este) lucrarea unui student greţos care se zgârie pe coşuri.”
• Harold Bloom către J.K. Rowling, despre Harry Potter şi Piatra Filosofală: „De ce să-l citesc? Probabil, dacă nu poţi fi convins să citeşti ceva mai bun, Rowling va trebui să fie de ajuns.”
• H.G. Wells despre George Bernard Shaw: „… un copil prost ţipând într-un spital.”
• Ralph Waldo Emerson despre Jane Austen: „Romanele domnişoarei Austen mi se par scrise pe un ton vulgar, sterile din punctul de vedere al inovaţiei artistice, blocate în convenţiile prăpădite ale societăţii engleze, fără geniu, spirit sau o cunoaştere a lumii.”
• William Faulkner către Ernest Hemingway: „Nu este cunoscut pentru folosirea unor cuvinte ce ar putea trimite cititorul la dicţionar.”
• Ernest Hemingway către William Faulkner: „Bietul Faulkner. Chiar crede că emoţiile puternice provin din cuvinte mari?”
• Mark Twain despre Jane Austen: „De fiecare dată când citesc Mândrie şi prejudecată, îmi vine să o dezgrop şi să-i lovesc craniul cu propria sa tibie.”

Alegerea Louisei

Jumătate din capitolul 8. Asta ca să dovedesc statusul acesta.

 

Capitolul 8: Lumea noastră se va prăbuşi în flăcări

 Mai târziu, avea să reflecteze asupra faptului care îi indusese starea de calmitate şi nu îi semnalase nimic în neregulă. Poate că acel sunet, acel zbârnâit familiar dintr-un colţ al minţii sale, pe care nu-l mai auzise de câteva luni îi ştersese instinctele de auto-supravieţuire. Poate doar simpla vedere a gecii sale de piele, strălucind în lumina moale a unui lampadar de pe o stradă lăturalnică din Stratford, Londra, oprise şi funcţiile creierului său, nu doar pe cele ale inimii.

Dar nu îşi permisese să se gândească. Deloc. În schimb, a fugit în întâmpinarea lui, cât de repede a putut, la fel de repede ca atunci când călătorea alături de el. I s-a aruncat în braţe, năucindu-l pentru o clipă, gâtul deja înţepenit de durere şi de bucurie, cu lacrimile erupându-i isterice pe obraji.

Îi absorbi aroma în propria-i fiinţă, haină de piele şi mirosul tare al ierbii proaspăt cosite şi ceva ce ştia că reprezintă tenta inconfundabilă a trupului său. Mirosea a alcool şi a oţel proaspăt forjat, aşa cum mirosise întotdeauna. Îl strânse, braţele sale trăgându-l cu forţă spre ea, atât cât era capabilă, iar braţele lui strânseră înapoi. Încă nu îi adresase nici un cuvânt, iar ea se trase un pas înapoi pentru a-l privi.

Expresia lui era dezamăgită şi absolut încântată în acelaşi timp; pielea albă, pistruiată, reflecta lumina palidă, artificială, şuviţele cârlionţate acoperindu-i fruntea atunci când se uită în jos, la ea.

– Louise, intonă el, oferindu-i un zâmbet chinuit.

Abia atunci izbucni ea cu adevărat, lacrimile înnodându-i-se nebune în barbă, ca şi cum gravitaţia nu era suficient de rapidă pentru ele. Erau atât de multe lucruri pe care voia să le spună, pe care avea nevoie să le spună, dar nu ştia de unde să înceapă.

Erau atât de multe lucruri pe care trebuia să le audă rostite de el.

Îi şterse cu blândeţe lacrimile, iar Louise încercă şă-şi înghită nodul care i se urcase în gât.

– Darren…, reuşi ea să scâncească, înainte ca el să o reducă la tăcere cu un deget lipit de buzele ei pline.

Îşi strânse pleopele, focul din spatele privirilor lui prea puternic pentru a-i rezista.

Bărbatul îşi înlocui degetul cu buzele. Louise se simţi făcând un pas înapoi, surprinsă, dar Darren o ţinu pe loc, limba sa cerând voie să-i exploreze gura. I se deschise fără opunere, şocul transformându-se în adrenalină, apoi în entuziasm şi pe jumătate într-un sentiment de groază. Îl simţea rece şi alunecos înăuntrul ei, iar creierul îi galopă nebun prin craniu, îmbătat de plăcere. Cu toate acestea, anxietatea se afla încă acolo, între ei, aproape palpabilă.

Îl părăsise pentru a se putea întoarce la Marius, iar el o săruta cu pasiune?

Louise îl împinse uşor, pe măsură ce inima îi sufoca pieptul. Avea nevoie ca el să o ajute să descopere cine se afla în spatele atacurilor asupra CoalPoint, nu să-i permită să se insinueze din nou în viaţa ei. Sărutul acesta putea s-o coste mai mult decât şi-ar fi putut imagina.

Abia avu timp să-şi proceseze gândurile înainte de a se afla din nou în căuşul braţelor lui Darren, aplecându-se să o sărute. Îşi puse palmele pe pieptul lui.

– Darren… Trebuie să mă asculţi, îl rugă ea. Trebuie să ne oprim.

Privirile sale întunecate, uşoara înclinare a capului, îi amintiră de modul în care privea pe cineva când era cu adevărat supărat. Îşi umezi buzele, incapabilă să se abţină de la a se uita la ale lui, când doar cu câteva clipe mai devreme le zdrobise sub dinţi.

– De ce te afli aici, Louise? Ce ai mai făcut de această dată?

Clipi des în direcţia ei, iar mişcarea îi lumină trăsăturile faciale, făcându-l să semene mai mult cu bărbatul cu care fusese căsătorită.

– Contează?

Bărbatul nu-i răspunse imediat. Doar o prinse de mână şi o trase după el în umbra unei clădiri.

– Da, rosti el în cele din urmă, împingând-o cu blândeţe la adăpostul aleii întunecate.

O adiere ciudată li se porni la picioare; buclele Louisei se răsuciră în vânt, acoperindu-i faţa, iar ochii lui Darren se măriră privind-o. Se întinse spre ea şi o prinse de încheietura mâinii:

– Trebuie să mergem acum, Louise.

Ea ezită pentru o clipă, dar o strângea ca într-o menghină, iar privirile sale erau insistente şi chiar după tot acest timp petrecut despărţiţi, ştiu că avea să-l urmeze din instinct. Îi permise să o tragă după sine, dispărând tot mai mult în întunecimea aleii, până când ajunseră la maşina lui, pitită după un colţ de clădire, departe de ochii curioşilor ce ar fi putut trece pe stradă. Trânti portiera şi sări brusc pe locul şoferului, pornind maşina. Zumzetul motorului accelerat o trezi pe Louise din reverie.

– Aşteaptă, îl rugă ea, încercând să-şi adune gândurile. Creierul său era, în continuare, cu câteva minute în urma corpului său; nu cumva purta unul dintre cele mai bune costume de birou ale sale într-o după-amiază târzie de iarnă? De aceea îşi simtea tot trupul amorţit? De aceea îi clănţăneau dinţii în gură?

– Nu mai avem timp, îi răspunse el. Dacă nu plecăm acum, ne vor ajunge din urmă. Dacă m-ai găsit tu, cine ştie cât de uşor le va fi celorlalţi să o facă.

Îşi continuă drumul pe străzile londoneze, fără ca privirea să-i şovăie măcar o secundă în direcţia ei.

Louise nu ştiu ce să-i răspundă sau ceea ce ar fi vrut el ca ea să-i răspundă. În ciuda situaţiei, era fericită să-l revadă, atât de fericită încât senzaţia ciudată îi încălzi şira spinării. Cu toate acestea, motivul care îi pusese acum pe fugă îi rămăsese necunoscut şi nu-i plăcea necunoscutul. Anii o schimbaseră, nu mai era fata care să-l urmeze orbeşte doar pentru că o făcea să se simtă în siguranţă. Învăţase să se ascundă, să mintă, să-şi îngroape inima atât de adânc în interiorul său, încât ştia că orice s-ar fi apropiat de ea ar fi trebuit să dărâme zidul pe care şi-l construise pentru a se proteja. Îşi simţea gâtul uscat, astfel încât îşi umezi buzele din nou şi îl întrebă:

– Unde mergem?

– Acasă, îi răspunse el vesel şi, pentru prima dată de când se reîntâlniseră, Louise putu să pretindă că lucrurile aveau să decurgă la fel de uşor ca odinioară.

Dar lucrurile nu mai erau ca înainte, era evident. Purtarea lui ciudată o îngrijora şi, în plus, o sărutase. O sărutase ca şi când ar fi vrut să facă mai mult. Ar fi făcut-o cu siguranţă mai devreme, dacă ea nu l-ar fi respins. Şi nu ar fi obligat-o niciodată să-l urmeze, nici măcar atunci când pericolul era îndreptat asupra ei. Mereu îi oferise alternativa. De ce nu acum?

Automobilul se opri, înnecându-se. Louise observă abia atunci că se aflau în semi-întuneric, într-un garaj, iar Darren închidea în urma lor porţile. Părăsi la rândul ei maşina şi porni în sprint către ieşire, dar o ajunse din nou şi, ţintuind-o de uşa rece, de metal, îi simţi respiraţia fierbinte gâdilându-i pielea.

– Unde te grăbeşti aşa?, o întrebă el, strângând-o în braţe, strivind-o între trupul său şi suprafaţa rece. Senzaţiile o copleşeau, fierbinţeala corpului lui arzând-o prin materialul costumului, frigul de cealaltă parte a uşii cuprinzându-i spiritul. Îl simţi inhalând şi ştiu că îi mirosea pielea sau părul sau întreaga fiinţă. Îşi strânse pleoapele, înfrântă.

Încremeni, detestând modul în care propriul său trup reacţiona la apropierea lui. Nu îi era caracteristic să nu-şi poată controla sentimentele, reacţiile. Şi ceva din interesul său subit în ea, o făcea să se simtă incomod. Trebuia să-l facă să-i spună ce se întâmpla.

Dar Darren avea propriile sale planuri. O forţă să se întoarcă spre el, apăsându-şi degetele lungi, dar puternice, în carnea umerilor săi. Apoi o împinse mai mult în uşa metalică, până când Louise simţi niturile teşite prin materialul costumului. Palmele sale alunecară de pe umeri, traversându-i grăbite linia abia ghicită a sânilor şi talia subţire, pentru a coborî spre pulpe, forţând-o să se ridice şi să-l înconjoare cu picioarele, trăgându-l mai aproape de simbolul feminităţii ei. Îi simţi erecţia frecându-se de mătasea ciorapilor săi şi, pentru o fracţiune de secundă, îşi lăsă inima să preia controlul asupra trupului său, unduindu-se în întâmpinarea lui, strângându-l mai aproape.

Îl auzi încercând să reprime un suspin şi îngheţă. Interpretase greşit; Darren nu o mai dorea.

– Darren, trebuie să-mi spui ce este în neregulă, îi ceru ea. Îmi pot da seama că se întâmplă ceva. ‚Cu tine’, ar mai fi vrut ea să adauge, dar se forţă să-şi înghită cuvintele.

Bărbatul îşi ridică atunci privirile şi se uită la ea ca şi când atunci ar fi văzut-o pentru prima oară. Louise recunoscu în ochii lui adâncimea în care îl lăsase să se scufunde după ce-l părăsise, anii care-i despărţeau, tristeţea şi singurătatea, iar în ciuda faptului că din punct de vedere fizic era acelaşi bărbat dintotdeauna, pe care îl iubise şi îl urâse deopotrivă, femeia nu mai recunoscu nimic din bărbatul de odinioară. Darren îi atinse din nou chipul, de această dată apăsând ca şi când ar fi vrut să-şi imprime amprentele în pielea ei. Dar atingerea lui trecu la fel de repede precum începuse, iar Louise simţi dorinţa răspândindu-i-se prin trup şi trebui să-şi înfrâneze instincul primar de a se întinde după el şi a-l săruta până când rămâneau amândoi fără aer.

Parcă citindu-i gândurile, bărbatul se aplecă spre ea şi îi adulmecă linia suplă a gâtului, coborând fugitiv spre piept, în timp ce se chinuia să-i desfacă nasturii cămăşii.

– Darren, te rog, scânci ea. Nu putem face asta acum. Trebuie să-mi explici…

Nu o lăsă să-şi termine gândul, întrerupându-o:

– Întâi sexul, apoi explicaţiile, insistă el, ridicându-i în grabă marginea fustei, lăsându-şi degetele să alunece spre locul ei fierbinte, ascuns între pulpele cărnoase.

Louise se lăsă cuprinsă de panică şi îşi încordă involuntar tot corpul. Ştia că Darren nu ar fi forţat-o niciodată. dar îi punea comportamentul din ultimele două ore pe seama durerii pe care i-o provocase. Oftă stins, întorcându-şi chipul departe de el. Dacă avea s-o violeze, măcar să nu vadă că era el cel care o folosea.

Darren observă schimbarea din comportamentul ei şi îşi retrase degetele, conectându-se cu pielea obrazului ei, în schimb. Trupul său continua să o ţintuiască de uşa rece, iar chipul lui era la doar câţiva centimetri de al ei.

– Louise, rosti el cu durere în glas. Nu ai încredere în mine? Ţi-am făcut eu rău vreodată?

Femeia strânse din pleoape, neputându-şi reţine tremurul care-i străbătu tot trupul. Nu înţelegea ce i se întâmplă, iar asta o speria peste măsură. Niciodată în anii petrecuţi împreună, chiar şi înainte de a se căsători cu el, Darren nu fusese atât de abrupt în exprimarea dorinţei, dar cu el aflat acum între coapsele ei, apăsând chiar în locul în care îl dorea cel mai mult, Louise înţelese că trebuia să-şi depăşească frica. Bărbatul avea dreptate; avea încredere în el mai presus de orice.

În timp ce stătea nemişcată, dezbătând dacă să-i permită să o aibă aici, lipită de peretele metalic, murdar şi rece, sau să-i bage minţile în cap şi să treacă la discutat afaceri, aşa cum fusese planul iniţial, Louise simţi o mişcare în poziţia lor şi sunetul fermoarului pantalonilor lui. Înainte de a înregistra ceea ce se întâmplă, degetele lui experte sfâşiară ciorapii de mătase şi chiloţii de dantelă şi intră în ea fără să o pregătească înainte.

Louise simţi lacrimile înţepându-i ochii şi îşi muşcă buzele cu ferocitate, împiedicând suspinele să se scurgă de pe ele.

– Doamne, Louise, gemu el, strivind-o cu trupul său. Mereu ai fost udă pentru mine. Mereu te-am putut mirosi.

Femeia strânse din pleoape, dar când el nu se mişcă, oferindu-i plăcerea de care avea atâta nevoie, se concentră din nou asupra lui. Darren privea fascinat locul în care trupurile lor unite deveneau unul singur. Trăsăturile lui metamorfozate îi făcură inima să se contracte. De ce oare îl părăsise când îl iubea atât de mult?

El îşi ridică ochii spre ea şi, ridicând palma către ea, îi şterse lacrimile care-i alunecau nebănuite pe obraji. Avusese dreptate; îşi putea simţi aroma pe degetele lui. Respiraţia lui era fierbinte şi îi dezmorţea muşchii încordaţi ai feţei.

– Nu-mi pare rău că te doare, Louise, recunoscu el. Aveam nevoie de tine. Şi ştiu că şi tu mă doreai, continuă el, dezlipind-o de uşă şi conducând-o către masa de lucru aflată pe unul dintre pereţii laterali ai garajului. Fără nici un avertisment, imediat cum o aşeză pe marginea mesei, intră din nou în ea şi o găsi la fel de umedă şi pregătită să-l primească.

Louise se întinse pe spate şi se prinse cu mâinile de tăblia de lemn, pentru a putea contracara forţa cu care fostul său soţ o pedepsea. Căci nici măcar pentru o secundă Louise nu credea că dorinţa lui avea la bază doar dorul de ei doi împreună. O simţea în modul în care intra în ea şi în felul în care evita să o privească. Pentru numele lui Dumnezeu, nici măcar nu aşteptase să găsească un pat!

Continuă să o ţină în loc cu o mână plasată ferm pe şoldul ei, în timp ce cealaltă începu să-i exploreze trupul, alunecând peste materialul cămăşii şi pierzându-se în decolteul ei, cuprinzându-i sânul prin sutien. Îi descoperi sfârcul întărit, împungând în materialul moale. Era a lui, întotdeauna fusese a lui, iar Louise simţea că astfel îi reamintea ceea ce uitase pentru o perioadă. Erau perfecţi împreună.

Nu-şi amintea motivele pentru care, în urmă cu câteva clipe, nu-l lăsase să o atingă. Ţipetele înalte, gâfâitul puternic ce umplea garajul, toate zgomotele veneau de la ea. Nimic nu era mai bine decât ceea ce i se întâmpla acum. Îşi înfăşură din nou picioarele în jurul taliei lui. Nu-şi amintea când i se desfăcuseră, atârnând inerte de-o parte şi de alta a şoldurilor lui, dar nu mai voia să-i dea niciodată drumul. Braţele sale îi înconjurară gâtul şi îl trase mai aproape, buzele ei căutându-le pe ale lui. Darren nu schimbă ritmul până când degetele ei nu se înfipseră în părul lui, începând să-i răvăşească buclele, unghiile sale zgâriindu-i scalpul. Apoi el gemu gutural, iar tremurul i se răspândi în tot trupul, afectând-o şi pe ea.

– Te iubesc, rosti el atât de încet, încât femeia aproape se convinse că nu auzise bine.

Ştiu că el avea nevoie ca ea să-i spună cuvintele înapoi, dar nu putea. Oricât de mult şi-ar fi dorit asta, nu putea. Sentimentul de nelinişte pe care îl experimentase încă de la primul sărut revenise ca un bumerang, năucind-o. Neuronii ei încetaseră să mai funcţioneze corespunzător. Îşi părăsise corpul, dar corpul ei continua să lupte, încercând să se îndepărteze de Darren cu ultimele puteri. Se privi lovindu-l peste faţă, grimasa lui şi apoi desprinderea de ea. Louise se auzi răsuflând uşurată.

– Îmi pare rău, continuă el. Îmi pare rău.

Şi ei îi părea rău. Apoi o durere ascuţită produse ecou în mintea ei, iar Louise se lăsă pradă orgasmului, simţindu-şi toţi muşchii desprinzându-se de pe oase. Plăcerea îi traversă tot corpul, conectând fiecare muşchi şi inundându-i fiecare organ, electrizându-i pielea. In spatele pleoapelor văzu doar puncte albe, iar punctele albe se uniră în cele din urmă, formând un tot unitar şi, acaparându-i definitiv mintea, Louise îşi pierdu cunoştiinţa.

 

Darren rămase câteva minute bune privind trupul Louisei zăcând pe masa de lucru. Îşi ridicase pantalonii şi îşi încheiase fermoarul, dar nu făcuse nici un pas, nici în direcţia fostei sale soţii, nici către ieşire.

Apoi uşa care ducea către clădire se deschise cu un scârţâit, iar bărbatul îşi făcu o notă mentală să nu uite să ungă balamalele.

– Deci e gata?, întrebă o voce plictisită.

– Da, răspunse pur şi simplu Darren. Glasul său îşi pierduse orice inflexiune. Acum că ţi-am adus-o, ce o să facem cu ea?, întrebă el după câteva clipe.

– Noi nu o să facem nimic cu ea, adăugă noul venit. Tu ai făcut suficiente, nu crezi?

Darren îşi plecă fruntea şi oftă.

– Nu am atins nici o altă femeie după ce ea m-a părăsit. Şi nici pe ea, înainte, cu foarte mult timp înainte… Iar acum o am aici şi nu vrei să o împărţim? Eşti un pic egoist, nu crezi?

Bărbatul îşi dădu ochii peste cap într-un gest teatral. Nu îi nega lui Darren calităţile, dar jocurile lui prosteşti începuseră să-l plictisească.

– Uiţi termenii înţelegerii noastre, Connolly. Eu generez un eveniment, iar Louise vine la tine pentru ajutor. O poţi păstra, în definitiv, ceea ce mă interesează pe mine se află aici, adăugă el apropiindu-se de femeia neajutorată şi atingându-i tâmpla.

– Ştii că nu poţi să separi una de cealaltă, nu? Mintea ei nu poate funcţiona decât dacă trupul este nevătămat. Desparte-le şi ai două bucăţi…

Se opri, neştiind ce anume era Louise dacă nu era întreagă.

– Două bucăţi de metal. Circuite.

– Louise e mai mult de atât, şopti Darren.

– Poate pentru tine, veni răspunsul natural al intrusului. Pentru mine e doar un nou pas în evoluţia speciilor.

 

Alegerea Louisei

Republicare 🙂 Acum, capitolul este întreg, deci vă urez răbdare la citit

Capitolul 7: Reacţia in lanţ

Camera de Finalizare Biomecanică Nr. 7 era, ca şi imagine de ansamblu, foarte diferită de cea tipică, întâlnită în fabricile în care se produceau bunuri de larg consum. Din încăperea largă lipsea huruitul maşinilor şi paşii grăbiţi sau vocile stridente ale tehnicienilor, de obicei omni-prezenţi într-o hală de producţie. Aerul era încărcat de un odor uşor parfumat, ca într-un magazin de cosmetice, iar lumina difuză împrăştia senzaţia misterioasă, dar familiară, ca şi cum te-ai întoarce acasă după o vacanţă îndelungată şi ai întâmpina greutăţi în a-ţi recunoaşte căminul. În jur se simţea o vibraţie ciudată, ca şi cum aerul purta o amprentă electrică; sentimentul de înstrăinare era însă alungat de liniştea profundă, asemenea celei pe care o întâlneşti într-o biserică, duminica, după slujbă. Doar bâzâitul metalic, surd, provenind de la staţiile de lucru, rânduite de-a lungul pereţilor, spărgea solemnitatea momentului.

Dacă s-ar fi apropiat, curiosul ar fi putut remarca faptul că fiecare staţie de finalizare avea un model de bază conectat la reţeaua centrală, dar pe măsură ce specificaţiile clientului erau descărcate în sistem, modelul original avea să se transforme ca şi când ar fi fost plămădit chiar de mâinile celui care plasase comanda. După finalizare, dacă nu ai fi ştiut că îşi începuseră existenţa în acelaşi fel, nu ai mai fi putut recunoaşte două produse ca fiind identice iniţial.

Încăperea era răcoroasă, temperaturile tinzând spre 0º, dar Tatăl, coborând în hală pentru a-şi inspecta copii crescând şi dezvoltându-se, decise că nu-i păsa, strângându-şi imaculatul halat în jurul trupului. Bărbatul îşi trecu privirea peste datele ce rulau pe ecranele fiecărei staţii şi făcu o notă mentală să revizuiască ultimul raport înainte de a-l trimite şefilor. Cu un oftat obosit, îşi continuă inspecţia, mulţumit că măcar de această dată, nu mai era urmărit de o cohortă de tehnicieni ce căutau să-i atragă atenţia cu ultimele lor rezultate ale analizelor. Compania decisese în urmă cu câteva luni ca asupra tuturor modelele care împlineau trei luni fără a se fi dezvoltat 60% avea să se intervină cu o întrerupere de sarcină, aruncând astfel pe apa Sâmbetei ani de cercetare şi fonduri pentru care Tatăl luptase din răsputeri să fie redirecţionate diviziei sale. Şi totuşi, din cele 72 de staţii de finalizare prezente doar în încăperea aceea, bărbatul era conştient că mai puţin de 15% aveau să ajungă la termen cu un model perfect sănătos. Până la finalul anului nu avea să mai fie nici un secret pentru nimeni că proiectul care începuse cu un succes răsunator în urmă cu mai bine de 50 de ani se perimase pe parcurs, iar actualul Tată avea să-şi piardă privilegiile şi – deşi conştient că era doar teama lui personală şi o exagerare – poate chiar viaţa.

Se apropie de unul dintre tuburile dinspre perete şi îşi aruncă privirea prin hubloul lateral, ignorând complet analiza computerului ce rula pe ecranul din dreapta. Numele ei avea să fie Lorena, primul său copil de când preluase atribuţiile unui Tată. Primul său copil născut la termen; Lorena urma să se trezească în mai puţin de 7 ore, primul specimen umanoid care vedea lumina zilei în timpul schimbului său. Inima i se umplu de mândrie şi de altceva, pe care nu putea să-l numească propriu-zis. Dragoste. Frică. Furie. Îşi îndreptă spatele, mutându-şi privirea obosită de la hubloul prin care putea zări chipul Lorenei spre datele coroborate pe ecranul computerului ataşat la staţia ei de finalizare. Semnele ei vitale erau bune, dar încă nu deschisese ochii, chiar dacă tehnicienii înregistraseră activitate cerebrală.

‚Lorena’, gândi femeia, plimbându-şi numele prin fiecare neuron, încercând să decidă dacă îi plăcea sau nu sunetul vocii lui, dezmierdând-o în tăcere, sau nuanţa pe care creierul său i-o dădea când se împrietenea cu propriul său nume. Da, cu siguranţă, era altceva, nu un alt nume banal, aşa cum îşi auzise numite surorile. Nu Lucy, Mary sau Anna. Din clipa în care apa avea să se scurgă din bazin, iar tuburile care o ajutau să respire şi să se hrănească aveau să i se desprindă din corp, cei din jur aveau să o recunoască după numele îndrăzneţ pe care Tatăl său i-l dăduse: Lorena.

Oare cum arăta? Ştia că tehnicienii care o îngrijeau o considerau atrăgătoare, dar care erau diferenţele dintre ce le plăcea bărbaţiilor care roiau zilnic pe lângă ea şi specificaţiile pe care Tatăl său le alesese special pentru ea? Ce culoare avea pielea ei? Cum se simţea la atingere? Cât de lung îi era părul? Ce culoare aveau ochii ei, dar forma buzelor? Cât de rotunzi îi erau sânii şi cât de ferme fesele? Prin mintea Lorenei trecură aceleaşi întrebări ale căror răspunsuri o nelinişteau încă din clipa în care devenise conştientă. Putea simţi lichidul din bazin apăsându-i pe piept şi încercuind-o ca într-o mantie călie şi umedă, dar tânăra femeie nu reuşea decât să-şi desluşească forma vagă a corpului. Curiozitatea ei se întindea atât de mult încât tânjea să se poată naşte mai devreme doar pentru a-şi auzi Tatăl vorbindu-i. Oare cum îi suna vocea? Oare cum avea să se audă propria ei voce atunci când buzele aveau să i se despartă pentru a-şi saluta părintele pentru întâia oară? Îşi mişcă buzele timid, încercând să mimeze salutul, dar efortul îi cauză durere în muşchii faciali, iar tubul de oxigen îi râcâi marginile esofagului, forţând-o să se dea bătută. Lorena nu ştia cum avea să se comporte când echipamentul care o ţinea în viaţă nu avea să mai fie parte din ea. Îşi trecu limba peste muştiucul tubului de oxigen, dar nu identifică nici o aromă deosebită, în special pentru că încă din prima clipă în care fusese concepută şi până avea să se nască aparatele fuseseră o parte din ea şi, prin urmare, nu avea nici un alt punct de referinţă.

‚Mă întreb ce gust poate avea mâncarea. E diferită? Miroase altfel decât mi-am imaginat până acum? Oare voi fi în stare să-i gătesc Tatălui meu?’ Asemenea multor altor modele înainte ei, Lorena crescuse într-un bazin, iar sistemul îi ţinuse loc de profesor pe măsură ce creierul ei începuse să se dezvolte. În fiecare zi, din ce în ce mai multă informaţie îi era adăugată, iar din clipa în care urma să se trezească putea să-şi exprime opiniile politice şi să poarte discuţii elevate pe seama actualelor condiţii economice. Putea chiar să-şi imagineze cum arătau anotimpurile şi ce tip de îmbrăcăminte să recomande pentru a fi purtat şi deţinea cunoştinţe avansate despre nivelul 1 de mentenanţă al electrocasnicelor, precum şi câteva reţete de mâncare care să-i permită să nu moară de foame, atât timp cât avea ingredientele la îndemână. În câteva ore avea să părăsească bazinul în care îşi petrecuse ultimele 9 luni deţinând toate cunoştinţele unui adult, fără a fi având însă şi experienţele unuia.

Ştia însă că scopul ei nu era acela al unui companion. La câteva ore după naştere, după ce tehnicienii aveau să se asigure că semnele ei vitale erau în regulă şi nu se afla în pericol să contracteze vreo boală neobişnuită, Lorena urma să calce pe rogojină şi să participe la prima ei lecţie de Jeet Kune Do. Abia când profesorul său avea să fie mulţumit de loviturile ei, tânăra putea trece la Krav Maga.

Scufundată în lichidul vâscos, Lorena încercă să zâmbească. Cunoştea deja mişcările, le repetase de mii de ori în minte, dar nerăbdarea de a fi deja afară, capabilă să se mişte, să vorbească, să respire aproape că o sufoca cu nelinişte. Îşi dorea să fie aproape de perfecţiune, iar faptul că rămăsese legată de un sistem imperfect pentru atât amar de vreme o speria şi îi crea o stare de anxietate. Se afla deja de câteva zile în starea de veghe când sistemul suferise prima defecţiune şi epurase în adâncuri o treime din surorile sale. Stupidul motiv, acela că un procesor trimisese date greşite computerului central, nu reuşise să-i înlăture Lorenei strania senzaţie că nu toţi reprezentanţii unei specii urmau să supravieţuiască. Doar cei mai puternici. Doar cei aleşi. 

Modelul P25HC4 era versiunea îmbunătăţită, feminină, educabilă, capabilă de sentimente, a androidului de atac Jack 2.1. Era, de asemenea, primul model căruia îi fusese adăugat un uter organic, despre care tehnicienii garantaseră că, după 2-3 încercări, avea să susţină viaţa. Memorând ultimele date generate de computerul staţiei de finalizare, Tatăl îşi trecu palma peste carcasa metalică a tubului în care se afla Lorena. Îi aparţinea, era a lui. În momentul acela, la doar câteva ore distanţă de naşterea atât de aşteptată, bărbatul realiză că propria-i creaţie era perfectă.

Louise se trezi în toiul nopţii asudată, ţipătul încremenindu-i pe buze. Întinse braţul către Alex, dar îşi aminti la timp că nu rămăsese la ea. Nu o mai făcuse de câteva săptămâni, dar pentru prima oară de când se petrecuse lucrul acesta, simţi un gol în piept, ca şi când ar fi avut nevoie de el. Să fie lângă ea, să o ţină în braţe. Se aruncă din nou între perine, trăgându-şi cearceaful până sub bărbie, dar somnul evită să se întoarcă. Se adunaseră prea multe întâmplări nefericite, într-un timp prea scurt. „De ce?”, se întrebă ea, strângând din pleoape până simţi durere, „de ce am vrut să mă întorc la viaţa aceasta?”

Liniştea în care se afundase, fugind de Marius, de Alex, de lumea violentă care o acaparase în trecut, ar fi trebuit să-i fie de ajuns. Darren ar fi trebuit să fie de ajuns. Să o facă să se simtă în siguranţă. În schimb, rolurile lor se inversaseră; el devenise protejatul, comoara de nepreţuit a existenţei Louisei, iar ea… când încetase să mai fie ea toate aceste lucruri? Şi când începuseră să conteze toate aceste lucruri pentru ea? Louise era un mecanic al dinamicii, întâlnea o greşeală, un defect, şi printr-o simplă atingere, descoperea soluţia, iar greşeala, defectul, înceta să mai existe. Repara lucrurile. Le îmbunătăţea. Se îmbunătăţise pe sine de atâtea ori, încât dacă se căuta acum pe sine – ea, prima, Louise cea originală – în sine, lumina îi licărea la fel de stins ca a unei stele pe moarte. Era veche, bătrână. Spiritul ei murea. Atunci ce căuta aici, în compania cuiva atât de trecător precum un fir de nisip în vânt, jucându-se de-a dragostea? Darren nu-i fusese de ajuns? Andrew? De ce se încăpăţâna să rămână lângă Alex, lângă Marius, când ştia cu certitudine că relaţiile cu oricare dintre ei nu mai puteau fi reparate?

Răspunsul îi veni la fel de natural precum soluţia unei probleme aparent fără rezolvare. Aveau nevoie de ea. Iar ea avea nevoie de ei. Senzaţia că deasupra lor, a tuturor, plana un pericol necunoscut, se agăţă de ea şi se cuibări lângă Louise, ocupăndu-i lui Alex locul pe perină. Femeia se răsuci sub aşternut, clipind rar de câteva ori, încercând să creioneze cu ochii minţii primejdia, dar riscurile refuzară să i se arate. Poate că nu putea spune cu exactitate ce o neliniştea, dar pentru prima oară în 50 de ani, Louise adormi învăluită în certitudinea că nu mai era singură.

Dimineaţa următoare, pe măsură ce se apropia de recepţia clădirii în care se găsea biroul său, Louise simţi o schimbare în aerul fierbinte, o presiune închizându-se în jurul său. Se opri, adulmecând împrejurimile; locurile îi erau încă străine, iar ea se adapta greoi la viaţa din Tete. Căldura şi umezeala o ucideau încet, dar sigur, iar femeia îşi făcu o notă mentală să-şi ia concediu în următoarea lună să zboare pe Bătrânul Continent pentru a-şi face rost de câteva componente de schimb. Cu siguranţă, dacă trupul avea să înceteze să-i mai funcţioneze într-una din nesfârşitele şedinţe pe care Marius continua să le planifice, moartea avea să-i fie cea mai uşoară pedeapsă pe care şi-o putea imagina.

Era o dimineaţă liniştită, tăcerea fiind întreruptă din când în când de sunetul autocamioanelor care descărcau cărbune pe barjele aflate în port. Louise mai făcu câţiva paşi, apoi se opri din nou. CoalPoint Ltd. era înregistrată ca transportator internaţional de cărbune şi dispunea de o flotă de doisprezece vase cargo ce traversau încontinuu oceanele planetei. Birourile centrale ale companiei se aflau în Tete, Mozambique, iar Louise era angajata lor, ca inginer proiectant. Aceasta era imaginea de suprafaţă, perfect legală; ceea ce se afla dedesubt o incita şi o speria pe femeie în egală măsură. CoalPoint Ltd. reprezenta acoperirea unui consorţiu internaţional care se ocupa cu producerea de armament şi arme biologice. Containere aflate pe cele doisprezece vase reprezentau laboratoare, facilităţi de testare sau incubatoare pentru experimente.

Louise ştia cu siguranţă că ea însăşi fusese produsul unei astfel de companii. Nu descoperise încă dovezi împotriva CoalPoint, dar câte astfel de consorţii puteau să existe în lume? Vocea interioară îi şopti că, de această dată, ceva chiar nu era în ordine, în ciuda bâzâitului neîncetat al conţinutului benelor camioanelor şi al insectelor care umpleau aerul, era prea multă linişte, dar alese să o ignore şi-şi continuă marşul către clădire. Înăuntru se purta un război.

Îşi zări câţiva colegi de la Producţie alergând pe scări către una din sălile de şedinţe de la etaj, iar şeful ei, Ayomide, striga ordine în limba sa nativă, pe care Louise nu se străduise niciodată să o înveţe. Se apropie de el, nedumerită. Bărbatul îi părea dintr-odată atât de diferit, încât femeia se întrebă dacă nu cumva, în toată perioada în care lucraseră împreună, îl judecase greşit.

– Ce bine că ai ajuns în cele din urmă, i se adresă el, împingând în direcţia ei un teanc de hârtii, pe care Louise se văzu nevoită să le înşface. Vino după mine, comandă el, conducând-o pe scări în sus, către ceea ce bănuia ea a fi o şedinţă ad-hoc în cadrul căreia Marius tuna şi fulgera. Şi câtă dreptate avea.

Johan Schmidl, „strategul” CoalPoint Ltd., zburase tocmai de la Munchen pentru a lua parte la comunicarea de astăzi, iar acum stătea întors cu spatele la audienţă, explicând diapozitivele ce se rulau pe ecranul de proiecţie:
– Credem că este un atac coordonat şi nicidecum un simplu act de piraterie. Este al treilea vas în mai puţin de 24 de ore; desigur, au fost şi alte nave abordate, dar experţii noştri care lucrează îndeaproape cu Paza de coastă au reuşit să stabilească faptul că au fost deturnate două laboratoare şi un depozit. Pierderile materiale sunt estimate la aproape 2,5 miliarde de dolari; de asemenea, am pierdut în întregime echipajele.

Louise îşi înăbuşi tremuratul incontrolabil al braţelor, lăsându-şi geanta de umăr să alunece în faţă, strângând-o la piept, într-o încercare nereuşită de a se proteja. Îl căută cu privirea prin mulţimea colegilor săi pe Alex, dar nu-l zări nicăieri.

– L-am rugat pe Marius să formeze o celulă de criză, mai adăugă el, făcând un pas în lateral pentru a-l lăsa pe director să ia cuvântul.
Marius îşi drese glasul şi pentru câteva secunde îşi plimbă ochii peste marea de oameni înghesuită în sala de conferinţe, zăbovind clipe care Louisei i se părură ucigător de lungi susţinându-i ei privirea.
– 24 de oameni au murit şi parte din munca noastră de ani de zile a dispărut. Alexander Knight s-a alăturat experţilor aflaţi la centrul de gestionare a situaţiilor de criză din Johannesburg şi aşteptăm ultimele informaţii. Când vom avea mai multe detalii, voi avea grijă să fiţi cu toţii puşi la curent. Vă mulţumesc.

Se pierdu în mulţime, iar Louise, posedată de un spirit pe care nu-l recunoştea, porni spre el, intenţionând să-i taie calea. Chiar înainte de a deschide gura, bărbatul o apucă de braţ şi o trase după el, forţând-o din priviri să tacă; oricum, în hărmălaia care se produsese în urma veştii, nu ar fi putut să-şi adreseze nici măcar un singur cuvânt.
Pe coridor, plutind în continuare în marea de oameni care se revărsa din sala de şedinţe, Marius îi dădu drumul, iar ea se simţi însingurată şi confuză, dar îl urmă în biroul său şi închise uşa în urma ei. Îşi lăsă geanta să cadă, în cele din urmă, lângă tocul uşii şi, întorcându-se spre el, îi spuse:
– Vreau să-l chemi pe Alex înapoi.
– Vreau să-l aduci pe Darren Connolly aici.

Dacă privirile ei ar fi putut ucide, Marius s-ar fi zvârcolit în ghearele morţii chiar acum.
– Niciodată, îi răspunse ea, aproape scuipând cuvântul printre dinţi.
– Dacă îl vrei pe Alex înapoi, o să-l convingi pe Connolly să lucreze pentru noi.
„Nu pot să cred!” Cuvintele rămaseră însă doar în mintea ei, incapabilă să le formeze cu voce tare.
– Ştii bine în ce condiţii am acceptat slujba aceasta din nou. Nu mă pot întoarce acum la Darren, să-l implor să vină să ne ajute.

Bărbatul se întoarse s-o privească, sprijinindu-se de marginea biroului. Era incredibil de obosit. Nu dormise de două zile şi abia dacă apucase să mănânce jumătate din sandwichul cu carne de pui pe care secretara sa i-l lăsase pe marginea cabinetului. Îi înţelegea Louise punctul de vedere, dar al naibii să fie dacă avea să-i treacă cu vederea prostiile.
– Îl vom plăti regeşte. Te voi plăti şi pe tine dacă de stimulentul acesta ai nevoie pentru a-ţi mişca fundul până în Germania ca să mi-l aduci.
– Du-te dracului!, îi aruncă ea, întorcându-se brusc către ieşire. Un gând începuse să se formeze şi ştia că dacă îl va lăsa să ajungă la suprafaţă, îşi va pierde controlul. Din nefericire pentru amândoi însă, Marius nu ştia când să înceteze.

O prinse de braţ, oprind-o astfel să iasă din încăpere. Nu-i plăcea să-şi piardă controlul în prezenţa unei femei, dar Louise îl împinsese aproape de marginea prăpastiei. În plus, toată această joacă a lor, îl fascina; ştia că ea nu s-ar mai fi întors la fostul său soţ nici măcar dacă lumea s-ar fi prăbuşit în flăcări şi totuşi, acum, măsurându-l din cap până în picioare, realiză că femeia încerca să găsească un rost întregii conversaţii. Decise că era timpul să pluseze. Întoarcerea lui Alex în siguranţă şi ceva mai mult.
– Nu o să-ţi placă situaţia asta, dar…
– Deja nu-mi place, îl întrerupse ea, smulgându-şi braţul din strânsoarea lui Marius. Doamne, nu pot să cred că mă obligi să fac asta.
Marius îşi trecu degetele prin părul des, întorcându-i pentru o secundă spatele.
– Mi-e teamă. Nu doar pentru mine, se grăbi el să adauge, ci pentru lumea pe care noi o cunoaştem.

Louise se opri şi îşi forţă tot trupul să se întoarcă spre Marius, care rămăsese lipit locului la doi paşi de ea. Îşi lăsă degetele să alunece în palma lui şi îl forţă să o privească în ochi. Lumina palidă a dimineţii, strecurându-se acum prin ferestrele largi, îi făcea să strălucească diferit, să-i pară stranii. Ochii lui, care fără îndoială văzuseră orori inimaginabile şi frumuseţi imposibil de numit, erau dintr-o dată temători şi ezitanţi. Ca şi când i-ar fi fost frică să-i vorbească. Oare nu ştia el că ea era singura persoană în care putea avea încredere totală?
Marius clătină scurt din cap, oftând.
– Louise, eu…

Îşi desfăcu degetele din îmbrăţişarea caldă a femeii, iar Louise simţi un fior străbătându-i trupul.
– Trebuie să înţelegi că sunt nevoit să fac asta. Nu ştii de ce sunt capabili oamenii aceştia.
Ochii femeii se mijiră în frustrare.
– Nu merit asta. După tot ce am făcut pentru tine…
– Eu sunt cel care nu te merită, Lou.

Deodata, cuvintele nu-şi mai găsiră locul între ei. Marius se aplecă spre Louise, dorind să-i simtă din nou căldura, apropierea. Avu senzaţia că ea îi şoptise numele, dar mintea lui încetase să mai funcţioneze, concentrându-se exclusiv asupra senzaţiei de a o avea acolo, doar pentru el. Un braţ îi încercui talia, trăgând-o spre sine, în timp ce cealaltă i se odihni în jurul gâtului, simţindu-i în palmă pulsul zvâcnind nebuneşte. Refuză să se gândească la motivul care ar fi putut produce tremurul ei nervos. Ochii ei verzi erau acum înrâuriţi de lacrimi nevărsate, iar Marius simţi îndoiala strecurându-i-se în oase. „Nu te vrea. Nu te mai vrea.”

Apoi ea se ridică pe vârfuri şi îl sărută uşor. Verdele ochilor ei îl învălui şi, instinctiv, preluă conducerea, adâncind sărutul, explorându-i gura. Dacă ar fi putut să-i încrusteze în minte pentru totdeauna gustul ei, uşor mentolat de la pasta de dinţi, cu o uşoară aluzie la tarta cu fructe de pădure pe care o servise la cafeaua de dimineaţă, Marius nu ar mai fi vrut nicicând să simtă altă aromă pe vârful limbii. El era al ei, iar ea era a lui după legi nescrise şi neînţelese de nimeni altcineva decât ei doi. Dar cum ar fi putut să o convingă pe Louise că lucrul acesta era just, când ea trăise atâta amar de timp într-o societate atât de rigidă?

Sărutul lor se sfârşi la fel de brusc precum începuse. Louise se opri pentru o gură de aer, apoi, parcă realizând ceea ce se petrecuse între ei, îi puse o mână pe piept lui Marius, făcând un pas înapoi, distanţându-se de el. Şi încă un pas, şi încă unul, până fu sigură că nu o mai putea atrage în capcana braţelor sale.

– N-ar trebui…, încercă ea să-şi găsească cuvintele, dar parcă toate cunoştinţele sale ligvistice se duseseră pe apa sâmbetei. N-ar fi trebuit…, încercă ea încă o dată, fără succes.
– Louise.
Atât. Un simplu nume, numele ei, rostit de Marius, şi genunchii începeau să-i tremure, iar toate promisiunile pe care şi le făcuse în ultimele 5 secunde erau încălcate.
– Eşti însurat, pentru numele lui Dumnezeu, se plânse ea. Laura e aici, în clădirea asta, şi ar fi putut să intre în biroul tău oricând şi să ne suprindă. Chiar nu ai nici un pic de jenă?

Bărbatul îi zâmbi stins. Nici nu-şi mai amintea ultima dată când contase pentru el părerea Laurei. Tristeţea sau fericirea copiilor lor. Viaţa lor personală trecuse în plan secund pe măsură ce viaţa lui profesională devenise motorul principal al CoalPoint Ltd. Iar Louise fugise şi se refugiase în lumea lui Darren Connolly, acelaşi bărbat de care Marius avea acum disperată nevoie şi pe care îl dispreţuia pentru teama pe care i-o insuflase femeii de care era îndrăgostit.
– Te-am iubit atâta timp… Am uitat, pur şi simplu, de orice altceva. Tu erai lumea mea. L-am implorat până şi pe Alex să mă ajute să te cuceresc.
Îşi ridică braţele în aer, dovedindu-se înfrântă. Aceasta era o situaţie pe care nu o putea repara de una singură.
– Când nu am mai putut să suport respingerile tale, am fugit la Darren. M-am convins că, de fapt, de el sunt îndrăgostită şi l-am convins şi pe el că sentimentele mele sunt adevărate. Apoi l-am rănit ca să mă întorc la tine. Este mort pe dinăuntru, înţelegi asta?

„Da”, gândi Marius, ţintuit locului, ascultând-o.
– Darren te va ajuta de dragul meu, rosti ea, coborând glasul. O să-l aduc din nou la viaţă pentru că mi-ai cerut-o tu.
„Da”, jubilă vocea lui interioară.
– Iar conversaţia aceasta nu a avut loc niciodată. Sărutul nostru nu s-a petrecut niciodată. Alex se va întoarce în siguranţă acasă.
„Iar tu nu mă vei mai iubi niciodată, nu-i aşa?”, răsună îndoiala în mintea lui Marius.
– Bine.

Louise se îndreptă spre ieşire, ridicându-şi de la podea geanta. Şi nu se mai întoarse să-l privească încă o dată.

Concurs literar: câştigă „Piază rea”

În urmă cu ceva timp, pe vremea studenţiei mele, mama mă certa că nu mă apuc să strâng averi. Şi cum sunt o împiedicată naturală la a face bani, am început să-i cheltuiesc cumpărând cărţi. Beletristică sau de specialitate, nu a trecut luna fără ca eu să nu achiziţionez bucăţică cu bucăţică dintr-o bibliotecă despre care am descoperit mai târziu că reprezenta averea de care vorbea mama.

Anii au trecut şi am mai învăţat încă un lucru. Oricât de talentat ar fi, un scriitor în ascensiune trebuie să citească mult. Talentul înnăscut se cultivă. Şi cum şi eu am fost un tânăr vlăstar în glastra cuiva, aşa vreau să-mi dezvolt şi eu propria-mi pepinieră.

Ce puteţi câştiga? Premiul cel mare constă în cartea „Piază rea” a autoarei suedeze Camilla Läckberg, supranumită şi Agatha Christie a Suediei. Ca să vă suscit imaginaţia, poftiţi de luaţi de mai jos un fragment din interiorul cărţii, pe baza căruia trebuie să construiţi şi voi o mică poveste.

„Dacă iubirea faţă de Dumnezeu nu era un lucru minunat şi plăcut, atunci ce altceva ar fi putut fi? La început, aceste lucruri o surprinseră pe Elsa. Femeia venise la el probabil gândindu-se că avea să găsească un ciliciu pentru penitenţi şi un bici. În schimb, a primit o strângere călduroasă de mână şi o privire prietenoasă. Discutaseră atât de mult cu privire la sentimentul ei de vinovăţie, la nevoia sa de a fi pedepsită. De-a lungul anilor, părintele o îndrumase cu blândeţe prin toate conceptele diferite de vinovăţie şi absolvire. Cea mai importantă parte a iertării o reprezenta căinţa. Căinţa adevărată. Lucru pe care Elsa îl avea din abundenţă.”

Ce trebuie să faceţi pentru a intra în posesia cărţii?

1. Trebuie să scrieţi o poveste, cu o întindere de maximum 3 pagini de Word, pornind de la (ideea) fragmentul(ui) de mai sus, şi să mi-o trimiteţi la miorlaieli.nocturne@gmail.com până la 1 septembrie 2013.

2. Cele mai bune trei povestiri (din punctul meu de vedere, evident 🙂 ) vor fi publicate în miez de noapte ca şi guest-posturi.

3. Unicul câştigător (dintre autorii celor 3 povestiri publicate pe blog) va fi ales în urma comentariilor fanilor extaziaţi.

În caz contrar, voi decurge la metoda random.org sau, dacă îmi va fi extrem de lene, o să pasez premiul către Dana, că tot a vizitat ea de curând Suedia 😀

So make a kitty happy!

Alegerea Louisei

Mai ţineţi minte voi acest preview? Continuarea o găsiţi mai jos:

„Ştia însă că scopul ei nu era acela al unui companion. La câteva ore după naştere, după ce tehnicienii aveau să se asigure că semnele ei vitale erau în regulă şi nu se afla în pericol să contracteze vreo boală neobişnuită, Lorena urma să calce pe rogojină şi să participe la prima ei lecţie de Jeet Kune Do. Abia când profesorul său avea să fie mulţumit de loviturile ei, tânăra putea trece la Krav Maga.

Scufundată în lichidul vâscos, Lorena încercă să zâmbească. Cunoştea deja mişcările, le repetase de mii de ori în minte, dar nerăbdarea de a fi deja afară, capabilă să se mişte, să vorbească, să respire aproape că o sufoca cu nelinişte. Îşi dorea să fie aproape de perfecţiune, iar faptul că rămăsese legată de un sistem imperfect pentru atât amar de vreme o speria şi îi crea o stare de anxietate. Se afla deja de câteva zile în starea de veghe când sistemul suferise prima defecţiune şi epurase în adâncuri o treime din surorile sale. Stupidul motiv, acela că un procesor trimisese date greşite computerului central, nu reuşise să-i înlăture Lorenei strania senzaţie că nu toţi reprezentanţii unei specii urmau să supravieţuiască. Doar cei mai puternici. Doar cei aleşi.

Modelul P25HC4 era versiunea îmbunătăţită, feminină, educabilă, capabilă de sentimente, a androidului de atac Jack 2.1. Era, de asemenea, primul model căruia îi fusese adăugat un uter organic, despre care tehnicienii garantaseră că, după 2-3 încercări, avea să susţină viaţa. Memorând ultimele date generate de computerul staţiei de finalizare, Tatăl îşi trecu palma peste carcasa metalică a tubului în care se afla Lorena. Îi aparţinea, era a lui. În momentul acela, la doar câteva ore distanţă de naşterea atât de aşteptată, bărbatul realiză că propria-i creaţie era perfectă.

 

Louise se trezi în toiul nopţii asudată, ţipătul încremenindu-i pe buze. Întinse braţul către Alex, dar îşi aminti la timp că nu rămăsese la ea. Nu o mai făcuse de câteva săptămâni, dar pentru prima oară de când se petrecuse lucrul acesta, simţi un gol în piept, ca şi când ar fi avut nevoie de el. Să fie lângă ea, să o ţină în braţe. Se aruncă din nou între perine, trăgându-şi cearceaful până sub bărbie, dar somnul evită să se întoarcă. Se adunaseră prea multe întâmplări nefericite, într-un timp prea scurt. „De ce?”, se întrebă ea, strângând din pleoape până simţi durere, „de ce am vrut să mă întorc la viaţa aceasta?”

Liniştea în care se afundase, fugind de Marius, de Alex, de lumea violentă care o acaparase în trecut, ar fi trebuit să-i fie de ajuns. Darren ar fi trebuit să fie de ajuns. Să o facă să se simtă în siguranţă. În schimb, rolurile lor se inversaseră; el devenise protejatul, comoara de nepreţuit a existenţei Louisei, iar ea… când încetase să mai fie ea toate aceste lucruri? Şi când începuseră să conteze toate aceste lucruri pentru ea? Louise era un mecanic al dinamicii, întâlnea o greşeală, un defect, şi printr-o simplă atingere, descoperea soluţia, iar greşeala, defectul, înceta să mai existe. Repara lucrurile. Le îmbunătăţea. Se îmbunătăţise pe sine de atâtea ori, încât dacă se căuta acum pe sine – ea, prima, Louise cea originală – în sine, lumina îi licărea la fel de stins ca a unei stele pe moarte. Era veche, bătrână. Spiritul ei murea. Atunci ce căuta aici, în compania cuiva atât de trecător precum un fir de nisip în vânt, jucându-se de-a dragostea? Darren nu-i fusese de ajuns? Andrew? De ce se încăpăţâna să rămână lângă Alex, lângă Marius, când ştia cu certitudine că relaţiile cu oricare dintre ei nu mai puteau fi reparate?

Răspunsul îi veni la fel de natural precum soluţia unei probleme aparent fără rezolvare. Aveau nevoie de ea. Iar ea avea nevoie de ei. Senzaţia că deasupra lor, a tuturor, plana un pericol necunoscut, se agăţă de ea şi se cuibări lângă Louise, ocupându-i lui Alex locul pe perină. Femeia se răsuci sub aşternut, clipind rar de câteva ori, încercând să creioneze cu ochii minţii primejdia, dar riscurile refuzară să i se arate. Poate că nu putea spune cu exactitate ce o neliniştea, dar pentru prima oară în 50 de ani, Louise adormi învăluită în certitudinea că nu mai era singură. ”

 

Capitolul nu este, evident, terminat. E mare minune că m-am reapucat de scris. Dar m-am lăsat lovită de inspiraţie zilele acestea – muzul îşi face datoria cum trebuie, pesemne – şi am decis să mai dau o şansă ideii. Louise mai are multe de spus, prieteni 🙂

Actualizare :)

Capitolul 6 din „Alegerea Louisei” îl găsiţi aici

Alegerea Louisei

Din motive logistice, precum faptul că propriu-mi laptop e puțin decedat și nu mai am acces la ceea ce am apucat să scriu, acest capitol va sosi feliat, iar update-urile vor fi postate aici. Desigur, acțiunea din acest capitol ar fi trebuit încorporată în marea masă a ceea ce este Alegerea Louisei mult mai târziu, dar viața are un mod ciudat de a aranja lucrurile 🙂

Capitolul 6: Mincinoasa mincinoaselor

De vină erau ochii lui. Erau prea… albaştri. De fiecare dată când nu se afla în preajma lui, se putea controla cu uşurinţă, blocându-l undeva în spatele gândurilor conştiente, dar excepţia o reprezentau clipele în care privirile li se intersectau, iar ceilalţi încetau să mai existe. Iar asta se întâmpla de fiecare dată. Sau când îl simţea mişcându-se în spatele ei, gândindu-se cum s-o atragă spre el. Sau când o evita cu bună-ştiinţă, ştiind că nu avea să reziste prea mult.
– Fir-ar să fie, murmură distrată Louise. Mintea ei era mult mai plină de cuvinte necuviincioase, dar rareori înjura. Probabil din cauză că fusese crescută în spiritul catolic al tatălui său; nu că ar mai fi continuat să fie o bună creştină în ultima perioadă de timp. Roşi furios amintindu-şi interdicţiile catolice cu privire la sexul premarital. Nu că ar mai fi având de gând să se mărite, acum că ştia care era adevărul. În clipa în care gândul îi părăsi mintea, îşi dori să-l poată lua înapoi. Îşi dorea să fie mireasă, soşie şi mamă. Păcat că nu putea fi nimic din toate acestea.
Alex. Louise trebuia să-şi aminească faptul că trecutul era trecut, iar relaţia lor involuase până la stadiul în care tot ce voia bărbatul de la ea era să o tortureze cu privirile lui albastre. Sau să o renege ca profesonist. Acum era aici, lucrând din nou împreună – formând echipa pe care nu ar fi trebuit nicicând să o destrame prin plecarea ei –, dar Alex nu avea să o mai ierte niciodată. Iar ea niciodată nu mai fusese atât de aproape de a-i spune unui bărbat că este îndrăgostită de el fără a se fi petrecut ceva între ei, să nu mai vorbim că aproape i se aruncase în braţe – euforică –, sărutându-l, la reîntâlnirea lor de pe aeroport, cerându-şi scuze pentru că-l părăsise. Pentru că atunci când îl urmase pe Darren în epopeea fără finalitate în care se avântaseră amândoi, Louise nu destrămase o echipă, frânsese o inimă şi tăiase orice legătură care ar fi putut să o aducă înapoi către aceasta. Revenind cu picioarele pe pământ, realiză că bărbatul nu avea să-i ofere niciodată o lalea neagră la prima lor întâlnire, să o sărute încet şi pe îndelete şi nici să-i rupă hainele în impacienţa lui de a trece la chestiuni mai … distractive. Iar toate aceste lucruri care nu aveau să se întâmple nicioată aproape îi frânseră spiritul.
Dar era decisă să le lase pe toate în urmă. Cu timpul, avea să treacă peste. Chiar şi atunci când celălalt secret cel mai bine păzit al ei fusese scos la lumină – divorţul de Darren –, iar curiozitatea lui Alex căpătase cote alarmante şi începuse să redevină bărbatul pe care îl cunoscuse cu ani în urmă, Louise rămăsese fermă pe poziţie. Îşi permisese să-l sărute o dată, pe când se aflau în biroul lui Marius, dar numai pentru a-i demonstra că nu mai simţea nimic pentru superiorul său; nu luase însă în calcul toate celelalte lucruri pe care era posibil să le simtă dacă depăşea linia aceea subţire dintre camaraderie şi ceva în plus. Dar întregul corp decisese să o trădeze. Împungând, respirând, transpirând. Toate lucrurile pe care începuse să le simtă în braţele lui Alex nu erau decât răspunsuri la reacţia unei femei sănătoase la vederea unui bărbat decent din punct de vedere atractiv. Nu emoţii, ci doar nevoi. Nevoi normale, biologice… Iar dacă cedase presiunii acestor nevoi o dată sau de două ori – sau de cinci ori – în ultimele şase săptămâni, nimeni nu era în măsură să o judece; pur şi simplu, acesta era modul ei de a eradica stupidul capriciu biologic din sistemul ei nervos. Iar acum se terminase, o dată pentru totdeauna. Duminica trecută fusese sfârşitul, iar Louise era hotărâtă să iasă din povestea asta o învingătoare. Aruncă o privire fugară ceasului electronic aflat pe birou. Era precum un nou născut; doar câteva ore şi putea spune că era cu adevărat liberă de 3 zile.
Louise revăzu planşele la care lucrase toată după-amiaza, apoi le împinse la o parte. Avea nevoie cu disperare de un proiect care să o ţină ocupată. Undele ei cerebrale păreau a fi ineficiente, asemenea capacităţii sale de a se concentra asupra unor lucruri mai puţin triviale. Începutul de săptămână se scursese lent, inundat de valul de căldură ce lovise ţărmul oraşului lor, iar Louise sfârşise prin a se cufunda în muncă în încercarea de a evita un anumit individ. Desigur, lipsa solicitărilor putea avea şi o strânsă legătură cu faptul că se deconectase de la reţeaua principală, dar asta nu însemna că nu se simţea însingurată în biroul său de la primul etaj al sectorului Proiectare. Până acum, miercurea, aproape de ora închiderii, nimeni nu se interesase de ea, ca şi când, reîntoarsă în câmpul muncii de doar câteva luni, continua să fie fantomatică pentru restul colegilor săi. Louise luă în calcul posibilitatea de a aştepta ora de plecare acasă în camera de relaxare, dar ezită în a pune planul în aplicare, şi pe bună dreptate.
Să recunoască problema drept problemă ar fi trebuit, de asemenea, să se recunoască înfrântă din punct de vedere social, iar ea era departe de a fi o inadaptată. Nu putea să se adapteze, în schimb, la noua sa viaţă reluată de unde o lăsase baltă şi care – printr-o teribilă întorsătură a vieţii – se condimentase cu o idilă pe care ar fi trebuit să o sufoce din faşă. Îi lipsea. Afurisitul de Alex, cu zâmbetul ştrengar şi ochii albaştri, inocenţi, îi lipsea. Ştia că dacă ar fi intrat chiar acum în biroul ei, ar fi adunat dintr-o singură privire spre ea mai multe informaţii decât s-ar fi încumetat Louise să-i ofere vreodată şi ar fi întrebat-o, cu căldură în glas, ce naiba face pe semi-întuneric, cu nasul în planşe. Toată experienţa sa cu bărbaţii pe care o căpătase în urma jocurilor jucate cu aceştia şi nu ar fi avut nici o şansă în faţa lui. Nenorocitul, i-ar fi trebuit doar 30 de secunde pentru a o face să roşească fără ruşine din vârful degetelor până la firul de păr.
Chiar când se decisese să-şi facă un pic de curaj şi să părăsească liniştea împăciuitoare a biroului său, telefonul său personal începu să vibreze undeva la marginea planşetei de desenat, de sub un maldăr de hârtii mâzgâlite, iar Louise, mânată de o nevoie care se învecina cu disperarea, răspunse înainte de a verifica originea apelului.
– Îţi dai seama că am încercat să dau toată ziua de tine? A trebuit să cerșesc numărul tău de telefon de la Resurse Umane.
Marius. Era de rău.
– Nu am băgat de seamă, minţi ea, evitând cu bună ştiinţă să-l salute. Am fost mult prea cufundată în muncă încât să observ că nu m-a căutat nimeni toată ziua.
Îl auzi oftând la capătul celălalt al liniei şi închise ochii, încercând să blocheze amintirile despre Marius. Acum erau înceţoşate, dar îşi amintea că îl iubise şi că îi ceruse lui Alex să facă lucruri necinstite pentru ca ea să-şi poată atinge scopul. Se culcase cu Marius atunci? Nu-şi mai amintea exact, iar asta o făcu să se încrunte, mintea ei divagând de la discuţia pe care Louise o purta cu şeful său. Cum putea să nu-şi mai amintească ceva atât de personal?
– Louise!
Vocea lui o trezi din reverie şi realiză că îi adresase o întrebare pe care, din nou, din lipsă de atenţie, nu şi-o putea aminti. Ce era în neregulă cu ea?
– Da, răspunse ea, sperând din tot sufletul ca Marius să nu fi realizat că nu participase activ la conversaţie. Voi chema pe cineva de la Întreţinere să se uite la fire.
– Nu-i nevoie, interveni el, tăiându-i elanul. O să-l trimit pe Alex. Când vine vorba de tine, nu am încredere să-ţi încredinţez soarta în mâinile nimănui altcuiva.
Şi cu asta, fără a-şi lua la revedere de la ea, Marius îi închise.
Louise petrecu cinci minute bune încercând să găsească o portiţă de scăpare din toată povestea asta, dar mintea ei obişnuită să rezolve şi să repare ştia că trebuia să fie aici când Alex avea să ajungă. Lucra la proiecte strict secrete şi chiar dacă bărbatul îi era coleg la multe dintre ele, nu putea risca să-şi compromită munca dintr-o prostie. Căci evitatul lui Alex la nesfârşit era o imensă prostie.
La naiba, cât îl ura!
Se ridică şi se propti de birou, întorcând spatele intrării. Îl imagina asemenea unui salvator, pătrunzând în sanctuarul ei şi ridicând-o pe braţe, înainte de a dispărea împreună în apus. Era o prostie, ştia, dar asta nu îi distrugea cu nimic speranţele. Când devenise Alex atât de important încât nu se mai putea gândi la nimic altceva decât la el? Îşi trecu degetele prin buclele castanii şi îşi netezi bluza, acum şifonată, înainte de a-şi băga poalele înapoi în fustă.
– Era cumva o sugestie, Lulu? Doar ştii cât de mult îmi placi întinsă pe biroul acesta, cu rochia strânsă pe coapse. Ochii lui Alex sclipiră amuzaţi, deşi Louise putu simţi dublul sens al cuvintelor sale. Decise atunci că oricât de mult ar fi negat, îl iubea şi îl ura în egală măsură.
– Nu ştii să baţi la uşă?, întrebă ea, mulţumită că vocea îi rămăsese egală şi, aparent, neafectată, deşi măsurându-l din cap până în picioare, realiză că unui bărbat precum Alex i-ar fi trebuit de mult interzisă libera deplasare prin lumea aceasta. Era mult prea periculos pentru liniştea ei sufletească.
Îi întoarse spatele şi, aţintind către telefonul aflat pe birou, îi explică evidentul.
– Nu a funcţionat toată ziua şi nici măcar nu am băgat de seamă. Îmi cer scuze că ai venit până aici, aş fi rezolvat cu cei de la Întreţinere.
– Dar Marius nici măcar nu a vrut să audă, o completă el, iar Louise zâmbi mulţumită, neîncercând însă să-i prindă privirea. O cunoştea mult prea bine, în ciuda distanţei pe care anii o puseseră între ei.
– A spus că nu mi-ar încredinţa soarta în mâinile nimănui altcuiva, continuă ea, aproape asemenea unei dependente care nu se poate abţine de la drogul său favorit, iar Alex o răsplăti peste măsură cu unul dintre zâmbetele pentru care femeia îl adora într-atât.
– Şi-a dat şi el seama – într-un final –, adăugă el cu emfază, că sunt multilateral talentat?, o tachină abandonând pentru o secundă încrengătura de fire pentru a-i arunca o privire plină de subînţeles, înainte de a-şi trece palma peste ceafă, răvăşindu-şi în răspăr şuviţele de păr.
Louise îi întoarse din nou spatele, simţindu-şi inima bubuindu-i năvalnic în urechi. Cum putea să-i vorbească astfel, de parcă prietenia lor continuase peste ani neîntinată? Cum putea să se atingă cu atâta nonşalanţă când ea se simţea în pragul unei combustii spontane doar privindu-l? Probabil îi făcea plăcere s-o tortureze, acum când ştia cât de uşor o putea atrage în patul său cu doar un semn din mână. Închise ochii şi încercă un exerciţiu de respiraţie, numărând în gând până la 100, dar sunetul propriei lui respiraţii şi bătăile acelea nebune ale inimii lui îi deraiară şirul gândurilor.
– Încetează, şopti ea, ştiind că o auzise. Între noi totul s-a terminat.
Alex încuviinţă, clătinând din cap, continuând să lucreze la aparatul ei de comunicaţie.
– Desigur că s-a terminat. Doar că am mai auzit asta înainte, Louise, şi niciodată nu se terminase, îi aruncă el peste umăr, femeia prinzându-i imediat privirea hăituită. Regretă însă imediat. Hotărârea din spatele albastrului lui dârz şi forţa dorinţei pe care o citi în ochii lui o loviră cu puterea unei ploi îngheţate de iarnă. O ploaie pe care ar fi vrut să o întâmpine bucuroasă. Se dădu câţiva paşi înapoi, deşi nu era cu adevărat nevoie. Pentru că Alex pusese stăpânire pe ea din clipa în care intrase în birou.
Îşi încrucişă braţele peste piept şi îşi concentră toată hotărârea în voce.
– De data asta am vorbit serios. Fă ceea ce ai de făcut şi pleacă. ‚Din viaţa mea’, continuă ea în gând, dar nu găsi puterea de a-l răni astfel. Ştia că şi el avea nevoie de ea, la fel de mult pe cât tânjea ea după el. O simţise în săruturile lui şi în tandreţea cu care o strânsese în braţe.
– Dar ceea ce fac eu cel mai bine…, începu Alex, dar Louise îi tăie elanul cu un gest hotărât al mâinii. Nu era dispusă să stea cu el la discuţii. Cu cât petrecea mai mult timp în compania lui, ascultându-l, privindu-l, cu atât îşi simţea rezistenţa năruindu-se sub privirile lui şi nu, nu avea nici cea mai mică intenţie de a-l lăsa să cucerească fortăreaţa asta. Bărbatul îi prinse schimbarea din atitudine şi renunţă la a mai juca jocuri cu ea. Nu era deloc amuzantă când devenea serioasă.
– Fie cum vrei tu, Louise, rosti el, ridicând din umeri şi întorcându-se la ceea ce trebuia să facă. Cu cât termina mai repede aici, cu atât îşi putea vedea de viaţă mai curând. Cât mai departe de ea. Cât mai departe de tot. Louise îl privi întorcându-i spatele şi simţi, mult prea curând, înţepătura dezamăgirii că era abandonată. Asta era ceea ce îşi dorea – la naiba, ceea ce îi trebuia ca să poată funcţiona din nou normal –, dar tot o durea faptul că pentru el nu mai conta, nu cu adevărat, cel puţin.
Îl privi desfăcându-i aparatul de telefon aproape în întregime, reducându-l la o grămăjoară de piuliţe şi şuruburi şi cabluri şi procesoare şi se încruntă. Ceva era în neregulă. Foarte în neregulă. Aruncând o privire peste umărul lui Alex Knight – ignorând parfumul masculin cu care devenise atât de obişnuită într-o perioadă scurtă de timp – Louise începu să scormonească în memorie după un model pe care credea că nu avea să-l mai întâlnească niciodată. Ceva atât de învechit încât mintea ei, acum exponent al evoluţiei şi al perfecţiunii, l-ar fi putut repara cu ochii închişi. Era acolo, putea să-l vadă cu uşurinţă printre resturile pe care Alex le împinsese deoparte, bune pentru a fi aruncate. Îşi înghiţi un oftat, neştiind dacă să împărtăşească cu colegul său descoperirea sau să mai ţină încă un secret. Îi urmări mişcările cu atenţie, conştientă de faptul că principala ameninţare trecuse. Alte întrebări se iveau, însă, acum. Marius ştiuse, fără îndoială, dar de ce dorise să-l implice şi pe Alex? Iar când realizarea se aşternu peste ea, dezamăgirea pe care o simţise mai devreme atinse cote alarmante.
Cu o expirare dramatică, Alex se întoarse să o privească, înfăţişându-i telefonul. Reparat. Mai trase de timp încă jumătate de minut, aranjându-l pe birou, mutându-l de colo-colo, iar Louise se temu că nu va reuşi să-şi ascundă enervarea cu succes.
– Totul e în regulă acum, începu el, retrăgându-se spre ieşire. Câteva circuite arse, pe care nu le-am recunoscut, dar modelul telefonului tău e destul de învechit. E posibil nici să nu se mai producă tehnologia asta.
Oh, da, de asta era sigură.
– Acelea nu sunt nişte simple circuite, Alex, vorbi ea, înainte de a se putea opri. Ştia că şi pentru el resturile acelea reprezentau un puzzle tehnologic şi intenţiona să-l atragă astfel în descoperirea persoanei care le instalase în telefonul ei. Îmi imaginez că până acum ţi-ai dat seama că, orice ar fi fost, nu ar fi trebuit să se afle acolo.
– Îmi vine greu să cred că nu ai realizat că este ceva în neregulă cu telefonul tău, o atacă el, iar Louisei nu-i trebui mult timp să realizeze că bărbatul devenise defensiv. Închise ochii, pregătită să-i arunce o replică usturătoare, dar dispozitivul era încă acolo, planând între ei asemenea unui nor ameninţător. Nu ştia ce este şi până nu avea să afle, nu intenţiona să mai discute nimic care ar putea fi confidenţial. Astfel încât se aplecă peste planşeta de desen şi mâzgâli câteva cuvinte pe o bucată de hârtie, pe care apoi i-o întinse lui Alex. Ştia că acum îi dădea din nou putere asupra ei, dar trebuia să-l facă să înţeleagă că aceasta nu era o situaţie oarecare şi nici nu se aflau în postura în care s-ar mai fi putut juca; de această dată, era serios.
Nici nu realiză când Alex închise distanţa dintre ei şi, încercuindu-i talia cu un braţ, o trase mai aproape pentru a o săruta cu patimă. Nu la asta se gândise când îi scrisese pe bileţel, implorându-l să schimbe direcţia discuţiei. Nu la asta se gândi când îi înţepeni la piept, lăsându-şi braţele să-i cadă pe lângă corp şi forţându-se să-şi smulgă buzele din sărutul lui. Nemernicul încerca să o provoace, atacând-o în singurul mod în care ştia. La asta se pricepea cel mai bine. Poate că era într-adevăr un foarte bun specialist, dar talentul lui – pe care nu contenea să-l recunoască în mintea ei – era acela de amant extraordinar.
– Lucrurile nu pot rămâne aşa, Lou, şopti el. Trebuie să spunem cuiva. Oricui. Nu mai putem ţine secret. O să înnebunim în cele din urmă.
Femeii îi trebuiră câteva secunde bune să înţeleagă la ceea ce făcea referire cu adevărat. Deşi vorbeau afaceri, trupul lui nu se îndepărtase de al ei, iar degetele continuau să-i alerge peste fiecare bucăţică de piele pe care o puteau întâlni, nesătule. Nu o oprea însă a se simţi asemenea unei idioate.

Se trezise într-un avion care-o ducea departe de viaţa ei de dinainte. Deşi nu-şi mai amintea motivele, decisese să-l părăsească pe Darren şi lumea sigură pe care acesta o construise în jurul ei, iar acum se reîntorcea în necunoscut. I se mai acordase o şansă să îndrepte lucrurile, iar Louise profitase de oportunitate fără să stea două secunde pe gânduri. Avea să-i rămână de-a pururi recunoscătoare pentru ce făcuse pentru ea, dar, pur şi simplu, rolul de gospodină i se păruse fad şi neînsemnat; ea, femeia, fusese menită unor scopuri mai înalte.
Pe măsură ce kilometrii se aşterneau între ea şi Darren, Louise începuse să înţeleagă că, în fapt, niciodată nu fusese îndrăgostită de el. Îl iubise, fără îndoială, dar nu-i iscase niciodată fluturii din stomac pe care îi aşteptase înfrigurată atâta amar de timp. Închise din nou ochii, încercând să-şi imagineze cum avea să arate de acum înainte viaţa ei. Pornise într-o aventură care-i producea sentimente noi, înfiorătoare; decisese să repare ceva de care nu avea cunoştinţă, iar gândul că nu avea să se ridice la înălţimea aşteptărilor o înspăimânta peste măsură. Cu toate acestea, vocea interioară continua să-i dea bătăi de cap. Cui vrei să demonstrezi că eşti în stare să-ţi faci treaba până la capăt? De ce ai nevoie de acceptarea cuiva de care nici măcar nu-ţi aminteşti? Ai fi putut atât de uşor să te răsuceşti pe călcâie în aeroport şi să te întorci la confortul vieţii cu Darren…
Louise nu avea nevoie însă să i se reamintească de greşelile trecutului. Ce-a fost a fost. Nu se mai putea întoarce acum şi să îndrepte tot ce stricase. Nu mai avea ce repara. Închise ochii şi încercă să alunge din minte chipul schimonosit al lui Darren în clipa în care o implorase să nu-l părăsească. Trebuise să-şi adune toată determinarea să-l înfrunte astfel şi să-i nege cea mai de preţ dorinţă. Dorinţă care, până la un anumit punct, era şi a ei. Clătinase scurt din cap şi îşi ridicase valiza, pregătită să facă un pas înainte şi afară din viaţa lor comună. El nu ar fi putut înţelege niciodată ce se petrecuse cu ea, mintea lui, atât de strategică şi avansată, cel mai complex sistem de care Louise se lovise în întreaga sa existenţă, nu ar fi reuşit să perceapă îndepărtarea ei decât ca o alienare. Era bolnavă, într-adevăr. După atâta amar de vreme în care îi vindecase pe alţii, Louise avea nevoie să fie reparată. Darren nu avea cum să înţeleagă că pentru boala femeii pe care o iubea medicamentul salvator nu era dragostea lui.
Îi întorsese spatele, iar restul era de acum istorie. Ţinuse la el într-un mod pe care îl crezuse propriu doar oamenilor, tratase cu gelozie femeile care îşi concentrau privirile languroase pe buzele lui pline, râsese la glumele lui stângace şi îşi trecuse degetele lungi prin părul lui în fiecare seară înainte de culcare, seducându-l astfel într-un somn profund. Apoi stătuse lângă el, ascultându-i respiraţia egală şi bătăile puternice ale inimii, dorindu-şi în fiecare noapte să fie ca el, cu el. Necunoscutul vieţii fără el o reţinea, însă. Louise nu era naivă. În anii petrecuţi împreună, şi înainte, şi după, trupul lui Darren se împuţinase, iar ea începuse să-i fie mai mult fiică decât soţie şi amantă. Ironia nu-i scăpase femeii; în timp ce se concentrau să-şi facă relaţia să meargă, începuseră să ridice din nou ziduri între ei. Darren o acuza că-l neglijează lucrând prea mult, iar Louise trebuia să-şi muşte limba să nu-i strige că nu era decât un boşorog care o ţinea prizonieră într-o relaţie fără viitor. Dar nu putuse să fie atât de crudă, nu cu el, în nici un caz. Aşa că plecase. Viaţa lui cu ea nu era viaţă.
Şi iat-o acum aici, departe de tot ce cunoscuse vreodată, încercând să o ia de la capăt. Louisei nu-i plăcea să aştepte, dar stătea în picioare, în arşita nemiloasă a soarelui african, în faţa intrării micuţului aeroport al cărui nume nici măcar nu-l putea pronunţa, scrutând cu privirea drumul prăfuit. Şoferul ar fi trebuit să o întâmpine, nu viceversa. Îşi făcu vânt cu mâna, încercând să aducă un strop de răcoare pielii sale înfierbântate, în timp ce numără în gând până la 60. Apoi până la 1000; drumul rămase în continuare liber şi nici măcar o pasăre nu străbătu văzduhul. Căldura moleşise totul în jurul ei. Obosise să aştepte în picioare, aşa că se îndreptă spre una din băncile aflate peste drum de uşile glisante ale aeroportului, departe de bâzâitul neîncetat al interfoanelor anunţând plecarea următorului zbor. Îşi trecu privirile întunecate peste oamenii care aşteptau pe peron sosirea celor dragi sau cei care se grăbeau înăuntru, luându-şi cuminţi locul la rând. De câteva ori recunoscu pe feţele curioase care se întorceau către ea privirile apreciative ale bărbaţilor, dar, în ciuda faptului că se simţea flatată, nu îndrăzni să le întoarcă. Era mult prea obosită pentru a încerca să flirteze. Deşi nu era vanitoasă, Louise nu putea nega faptul că bărbaţii era atraşi către ea precum molia de flacără. Sau poate că, inconştient, realizau ceea ce era, iar asta îi tripla atributele în ochii lor. Câteodată, credea că natura îi făcuse un deserviciu făcând-o frumoasă, apoi îşi amintea că natura nu avusese nici un amestec. Iar unii dintre bărbaţii cu care împărţise patul se dovediseră mai degrabă broaşte decât prinţi. De fapt, în scurtul timp pe care îl petrecuse ca parteneră de viaţă pentru unii dintre ei, reuşise să înveţe că în vocabularul lor nu exista cuvântul „fidel”, iar că aspectul ei fără cusur nu o ajutase absolut deloc. În timp ce încerca să-i înţeleagă, Louise descoperea că nici măcar nu-i mai plăcea, iar momentele petrecute împreună deveneau lungi torturi pentru ea; decizia de a-i părăsi făcându-şi loc în mintea ei asemenea unui gând care s-ar fi aflat acolo de la bun început.
Acesta era şi motivul pentru care nu dorise să i se alăture lui Darren în încercarea de a-şi salva relaţia. Ultimul lucru de care avea nevoie era să petreacă şi mai mult timp în compania lui şi să se comporte de parcă nimic rău nu s-ar fi întâmplat vreodată, chiar dacă – la fel ca toate întâmplările din viaţa lor comună – nu ar fi durat mai mult de câteva săptămâni. Din păcate, odată cu vârsta, Louise nu devenise mai răbdătoare. Darren Connolly era motivul monologului său interior anterior. Îl idolatrizase în anii adolescenţei sale şi îl iubise sincer până spre final, urcându-l pe un piedestal atât de înalt, încât atunci când îl prăvălise, îşi distrusese şi inima o dată cu visele prosteşti de dragoste. Îi trebuiseră trei ani petrecuţi clipă de clipă alături de el pentru a înţelege că unele lucruri nu aveau să se schimbe niciodată, în ciuda promisiunii lui că dragostea ei a produs minuni în inima sa bătrână. Ea era deja mai bătrână decât şi-ar fi putut imagina el, suflet veşnic prins într-un trup de-a pururea tânăr, şi complăcându-se în situaţia de a-i fi soţie şi camarad loial, femeia trecuse cu vederea un aspect important al propriei sale personalităţi: ceea ce crezuse că simte pentru el nu fusese niciodată real. În dimineaţa aceea, în timp ce Darren stătea la masa din bucătărie, având în faţă o ceaşcă de cafea neagră, aşteptând ca ea să-i aşeze dinainte farfuria cu micul dejun, Louise simţise cum un văl i se ridică de pe ochi. Nu fusese niciodată îndrăgostită de soţul său, ci doar de ideea de dragoste. Iar gândul că urma să-l părăsească pentru totdeauna pentru că nu-l mai iubea o întrista mai mult decât dacă l-ar fi pierdut definitiv în faţa morţii.
Zvonul că avea să revină în câmpul muncii aruncase însă în aer marea majoritate a companiilor la care visase să lucreze vreodată, iar până să se dezmeticească bine, se trezise cu un contract semnat şi cu un bilet de avion către Mozambic. Libertatea ei devenea bursc sinonimă cu aerul înfierbântat al oraşului Tete.
Nu ştia aproape nimic despre ţară, iar despre companie reuşise doar să afle doar frânturi, dar asta nu era de neaşteptat. La urma urmei, era un specialist în industria producătoare de armament; oamenii ca ea erau la fel de rari precum caviarul la cina unui pensionar burghez. Îşi privi din nou ceasul de la mână, continuându-şi, neîntreruptă de şirul gândurilor sale, numărătoarea până în clipa în care şoferul avea să apară în cele din urmă. Cu excepţia faptului în care s-ar fi întâmplat ceva grav, Louise nu avea de gând să-i treacă cu vederea întârzierea. Nu ar fi fost deloc surprinsă dacă ar fi uitat de sosirea ei, ceea ce o făcu să se foiască pe bancă. Dintr-o dată, nu se mai simţea deloc în siguranţă, iar bărbaţii care continuau să-i trimită ocheade, acum din ce în ce mai insistente, o stânjeneau.
Când praful de pe drum începu să i se învârtească în jurul picioarelor, iar viziunea îi fu umplută de iluzia produsă de căldura care emana din asfalt, Louise trebui să se ridice de pe bancă şi să-şi pună mâna streaşină la ochi, să se asigure că maşina care înainta către ea nu era produsul imaginaţiei sale. Vuietul puternic al motorului o trezi din reverie, la timp pentru a vedea maşina sport oprindu-se pe locul special amenajat pentru taxi. Şoferul pe care mai devreme ameninţase să-l reclame superiorului său îi acaparase acum întreaga atenţie: înalt, subţire, cu părul negru, strălucitor, acoperindu-i fruntea. Femeia îşi muşcă instinctiv buza de jos şi se lăsă să alunece înapoi pe bancă, simţindu-şi dintr-o dată genunchii moi. Bărbatul se îndreptă către ea cu pas domol, un gest care-i trăda marea încredere în sine. Încredere la care mulţi alţii râvneau, dar prea puţini reuşeau să o obţină. Ceva ce în omul acesta părea să vină la fel de natural precum respiratul. Ceva ce ea găsea a fi extrem de sexy.
Postura lui, cu ambele mâini îndesate în buzunarele pantalonilor albi, privind în toate direcţiile, căutând cu siguranţă pe cineva, provocă o ciudată reacţie trupului Louisei. Poate din cauza materialului pantalonilor, care îmbrăţişa muşchii coapselor lui, sau a cămăşii de un albastru deschis, care contrasta puternic cu tenul său bronzat, femeia nu-şi putu reţine un gând murdar să-i acapareze mintea. „La naiba”, murmură ea, întorcând capul în direcţia opusă, conştientă de faptul că se holba la el. Fără îndoială, bărbatul era epitomul senzualităţii masculine. Fără să vrea, îşi aminti de Andrew şi cât de mult îl dorise în patul ei. De câte fusese în stare pentru a-l aduce acolo şi a-l face să rămână. Doar faptul că, pentru o secundă, îl comparase pe necunoscut cu Andrew îi înroşi obrajii de ruşine. Cu toate acestea, dacă ar fi existat un martor al transformării sale, ar fi putut arunca vina cu uşurinţă pe căldura insuportabilă de afară. Louise zâmbi în sine şi se lăsă pe spate pe bancă. Era ciudat să se simtă din nou astfel. Să nu deţină controlul. Răspunsul trupului său faţă de necunoscut fusese instantaneu şi încă mai putea simţi furnicături alunecându-i pe suprafaţa pielii. Clătină din cap, nemulţumită şi aproape furioasă pe sine. Nu-şi amintea să se fi simţit vreodată atât de atrasă de cineva, mai ales fără să-l fi văzut bine. Răsuflă uşurată când o boare îi răcori obraji, iar o umbră poposi pe buzele ei înfierbântate; ridică ochii, iar verdele ei crud se impleti cu albastrul furtunos din privirile bărbatului şi nu-şi putu reţine expresia de şoc care i se întipări pe faţă. Cunoştea chipul acela, iar faptul că îl considerase zdruncinător de frumos cu doar câteva clipe mai devreme nu făcea decât să-i alimenteze convingerea că avea gusturi execrabile la bărbaţi. Uite unde ajunsese pentru că alesese cu inima de atâtea ori.
– Alexander Knight, îl salută ea, ridicându-se de pe bancă şi întinzând braţul în direcţia lui. Spera să-i strângă mâna şi să se convingă că totul nu era decât un coşmar; cu toate acestea, nu-şi putea dezlipi ochii de pe chipul lui. Arăta chiar mai bine decât şi-l amintea ea, iar memoria ei, la fel ca toate celelalte calităţi ale sale, era fără cusur. Un grup zgomotos de turişti trecu prin dreptul lor, iar Louise simţi tensiunea dintre ei disipându-se. Nu, nu visa. Alex al ei era acolo, atât de aproape încât putea să-i simtă căldura trupului radiind spre ea, sufocând-o.
– Tu erai, îi răspunse bărbatul, evitându-i mâna şi aplecându-se după bagajul care rămăsese lângă piciorul băncii. Numele Connolly m-a indus în eroare, continuă el, întorcându-i spatele şi îndreptându-se în pas agale către maşină.
Dacă ar fi avut o inimă, Louise ar fi simţit-o cu siguranţă rupându-se. Niciodată nu crezuse că avea să simtă atâta ură în spatele cuvintelor lui Alex, dar nu se despărţiseră chiar prieteni. De fapt, dacă era sinceră, nu avea nici un motiv să-l judece, nu se despărţiseră deloc. Pur şi simplu, plecase.
– Am divorţat, răspunse ea. Am revenit la numele de fată.
– Mă bucur să te văd, continuă el, vorbind tărăgănat, plimbându-şi privirile în sus şi-n jos pe corpul ei. Cu siguranţă nu te-ai schimbat deloc în ultimii trei ani.
Louise dori să spună ceva, dar până să apuce să deschidă gura, Alex deschise portbagajul şi îi aruncă geamantanul înăuntru, apoi se întoarse către ea.
– Vreau să lămurim ceva înainte de a merge. Nu vorbi cu mine decât dacă este absolut necesar. Dacă ne întâlnim pe coridoare sau, Doamne fereşte, prin oraş, întoarce privirea în partea cealaltă. Dacă va trebui să lucrăm împreună la un proiect…
Făcu o pauză pentru a se asigura că femeia îl ascultă, apoi continuă, iar tonul vocii sale ar fi putut tăia în carne vie:
– Nu, nu vom lucra împreună, Louise. O să cer să fiu transferat în altă echipă dacă se ajunge la asta. Ai înţeles? Dă din cap dacă ai înţeles.
Aceasta era o lovitură sub centură, dar semnificaţia cuvintelor lui nu-i rămase necunoscută Louisei. Chiar dacă ceea ce împărtăşiseră ei fusese o prietenie neprihănită şi – sperase ea – trainică, în anii în care fuseseră despărţiţi amiciţia lor fusese consumată de ură şi regrete. Îi aruncă o privire furioasă şi realiză că era supărată pe el. Cel puţin, atracţia pe care o simţise pentru el mai devreme dispăruse complet acum.
– Nu mă aşteptam la primirea asta, mărturisi ea cu sinceritate. Credeam că sunt dorită aici, dar m-am înşelat. Ceea ce mă face să mă întreb ce cauţi tu aici. Poate că tu nu ştiai că Louise Connolly şi cu mine suntem una şi aceeaşi persoană, dar cel care m-a angajat nu a avut nici un dubiu când mi-a făcut oferta.
Iritarea continua să i se simtă în glas, dar nu făcu nici un efort pentru a masca asta. Cum îndrăznea să-i vorbească astfel? L-ar fi putut strivi ca pe un gândac cu o singură mână, fără să-şi şifoneze rochia văratecă măcar. În schimb, deschise portiera şi îi aruncă peste capota maşinii:
– Ne-am spus tot ce aveam de spus, Alex. Acum, să mergem, te-am aşteptat destul.
O privi dispărând pe locul din dreapta şi eliberă aerul pe care îl trăsese în piept. Nu ştia ce era mai dureros, s-o piardă cu ani în urmă şi să se convingă că dragostea vieţii lui nu avea să se mai întoarcă niciodată la el sau să o primească dintr-o dată, asemenea unui cadou frumos ambalat, cu promisiunea că nu avea să o mai piardă niciodată? Se aşeză la volan, conştient de faptul că drumul către oraş avea să fie intens de chinuitor. Şi deşi îi spusese că nu dorea să discute cu ea, cuvintele îi zburară de pe buze atât de repede, încât nici nu apucă să proceseze însemnătatea lor.
– De ce ai divorţat?
– Din acelaşi motiv pentru care nici măcar nu mă poţi privi acum în faţă, îi răspunse ea cu sinceritate. Nu trebuia să-i ghicească gândurile pentru a realiza că toate lucrurile frumoase care se petrecuseră între ei erau acum scrum. În trecut. Fugise de el pentru că nu ştiuse cum să-i explice că un alt bărbat îi câştigase dragostea, iar lui nu-i mai rămăsese nimic de care să se agaţe. Darren o consumase în întregime, trup şi suflet. Alex nu mai avea loc în viaţa ei. Se răzgândi totuşi şi îşi schimbă răspunsul:
– Îmi plac armele, Alex. Să le proiectez, să le construiesc, să le folosesc. Încearcă să mă imaginezi în rol de casnică şi de mamă; nu ştiu ce înseamnă să fii o femeie obişnuită.
Alex tăcu, păstrându-şi privirea la drum, dar gândurile sale zburară către un timp în care credea că Louise putea fi orice, mai puţin ordinară.

– Nu putem. Cel puţin, nu deocamdată, continuă ea, clătinând din cap şi părăsind adăpostul braţelor lui Alex. Cu cât va afla mai multă lume despre asta, zise indicându-i bărbatului dispozitivul de ascultare pe care acesta îl îndepărtase din interiorul telefonului său fix, cu atât noi vom avea de suferit. Iar deocamdată nu am încredere în nimeni altcineva.
Bărbatul o privi cu neîncredere, făcând un pas nesigur înapoi. Înainte, Louise nu ar fi stat pe gânduri în nici o situaţie. Era plămădită dintr-un aluat fermecat, versatil, ce-i permisese să vizualizeze soluţii ale unor situaţii fără ieşire. Programase interfaţa cognitivă a panoului de comandă a noului model de tanc invizibil şi concepuse în totalitate o proteză mecanizată pentru cei care îşi pierduseră un picior în război. Fusese lăsată pe acest pământ pentru a face bine, iar Alex nu putea înţelege sub nici o formă de ce acum fugea de provocare. Părea de-a dreptul înfricoşată.
– În regulă, zise el, decis să nu o preseze deocamdată. Dar discuţia aceasta, noi, totul este departe de a se fi terminat.
– Alex…, scânci Louise, trecându-şi degetele prin buclele castanii, perfecte, exasperată. Nu putea ceda, nu când era atât de aproape de a-şi atinge scopul. Nu-şi putea pierde capul în furtuna pe care o reprezenta Alex şi care ameninţa să-i răvăşească portul. Şi nu-l putea pierde pe el.
Iar în clipa aceea, departe de ochi curioşi, dar conştientă de faptul că erau urmăriţi, Louise decise să-l îndepărteze pe Alex din calea răului. Se convinse că avea să fie mai în siguranţă fără ea. Mai trebuia doar să-şi creadă singură minciuna ce avea s-o spună.

Și uite așa v-am servit prima felie. E gustoasă? Cele 3 prologuri și primele 5 capitole le găsiți aici. Aprecierile și nelămuririle le puteți adresa printr-un comentariu, nu-s pretențioasă 🙂

edit: capitolul este acum complet. Bucuraţi-vă de el 🙂

Alegerea Louisei

Capitolul 5: Noua lume ciudată

Erau atât de multe întrebări pe care ar fi vrut să le adreseze, dar în starea de şoc în care se afla, nu ar fi putut forma nici măcar o propoziţie simplă. Cuvintele i se blocaseră în gât şi tot ce putea face era să se holbeze la bărbatul care o privea din capătul celălalt al încăperii; inima începu să-i bată mai tare, iar durerea de cap i se agravă doar încercând să se sustragă căutăturii lui piezişe. Îşi aminti că obişnuise să simtă ceva pentru el în urmă cu foarte mult timp, iar faptul că nu îşi amintea cu exactitate când sau cum sau de ce îi tulbură şi mai mult starea de spirit. Stătea chiar în faţa ei, rânjetul enervant nepărăsindu-i nici măcar pentru o clipă trăsăturile. Ca şi cum, având-o lângă el, i-ar fi adus o satisfacţie imensă. Se apropie câţiva paşi şi puse pe marginea patului tava cu mâncare, privirea lui nepărăsind-o nici o clipă pe a ei. O veche, dar binecunoscută, senzaţie începu să-i încălzească şira spinării pe măsură ce bărbatul continuă să o privească astfel, ochii lui sfredelind dincolo de verdele pătrunzător al ei, aşteptând-o să reacţioneze. Se simţea vulnerabilă şi recunoaşterea sentimentului acesta o făcu să înţeleagă că nu-i plăcea. Ar fi vrut să-i spună orice, un milion de întrebări stându-i pe vârful limbii, dar nu putea. Obrajii i se încălziseră şi de fiecare dată când deschidea gura să vorbească, se simţea ca şi cum tot aerul îi fusese scos din plămâni şi avea probleme cu respiratul normal.

După un minut de reculegere, care ar fi putut la fel de bine să fie o oră întreagă, îşi recuperă glasul şi îl întrebă:

– Nu visez, nu?

Ştia că era, probabil, cea mai stupidă întrebare pe care o persoană aflată în situaţia ei ar fi putut-o adresa altcuiva, dar în momentul acela suferea de o acută lipsă de cuvinte potrivite.

Bărbatul îşi permise să râdă scurt la întrebarea ei; asta era tot ce putea să-i spună după ce realizase că el era cel care o răpise? După ani de zile în care încercase să şi-o scoată din minte, refuzând să creadă cu adevărat în existenţa ei sau în rezultatul relaţiei lor, o avea acum în faţa ochilor şi singurul lucru pentru care se temea Louise era integritatea ei mentală. „Afurisită femeie”, gândi el.

– Nu, mi-e teamă că nu visezi, o asigură el, uşor amuzat de reacţia ei. Se aşteptase ca ea să devină uşor isterică în clipa în care avea să dea cu ochii de el, poate chiar să ţipe până răguşea, dar asta? Sau doar îl lua în derâdere, iar bărbatul trebui să-şi înfrâneze dorinţa de a o sugruma pe loc. Nu acesta era scopul reîntâlnirii lor.

Făcu câţiva paşi în direcţia ei, până când se află în picioare, lângă pat. Louise încercă să-l ignore, fixând un punct oarecare de pe carpeta murdară, dar mirosul inconfundabil al after-shave-ului lui îi invadă nările, iar femeia se simţi din nou acasă. Nu mai conta că o răpise şi o încuiase undeva departe – nici măcar nu trebuia să-şi încordeze auzul pentru a realiza că nu trecuse nici o maşină pe lângă casă de când se trezise şi devenise conştientă de mediul înconjurător –, acum era aici.

– De ce?, şopti ea, temându-se că vocea o să i se spargă dacă ar fi vorbit mai tare. De ce te afli aici?, continuă ea să folosească acelaşi ton. De ce m-ai adus aici?

Pe măsură ce-şi descoperea curajul să-şi rostească întrebările, Louise înţelese că el nu avea să-i răspundă decât la câte una pe rând. Atât de limitat era, iar ea tăcu, răsplătindu-l cu unul dintre zâmbetele ei în care îşi transpuse toată mila pe care o simţea la adresa lui. Îşi amintea, cu siguranţă.

– Nu e important de ce eu. Oricare altul mi-ar fi putut lua locul. În ceea ce te priveşte, chiar nu ştii?, îi zâmbi, bucurându-se cu siguranţă de siuaţia în care se aflau. Nu simţea nici o tragere de inimă să-i povestească modul în care decursese viaţa lui după plecarea ei, dar trebuia să înţeleagă singură că motivul pentru care se afla astăzi aici avea legătură cu faptul că îl lăsase în urmă. Nu ceruse să lucreze cu ea, pur şi simplu fuseseră aduşi împreună, iar lucrurile se desfăşuraseră normal. Trebuia însă să fie doar o simplă misiune, una ca oricare alta. Bineînţeles, să lucreze cot la cot cu Louise fusese o surpriză plăcută şi neaşteptată, iar faptul că o avea acum alături din nou îi trezea amintiri pe care le credea demult uitate. Nopţi nedormite şi fiecare vis bântuit de amintirea atingerii ei.

Louise se încruntă, surprinsă. Ştia prea bine de ce se afla el aici, doar că nu înţelegea de ce lucrurile trebuiseră să se petreacă astfel, într-un loc ascuns, departe de ochii lumii. Iar pentru prima dată în acea zi, simţi teama construindu-se în interiorul pieptului, unde ştia că o persoană normală ar fi avut inima. O persoană asemenea lui.

– Ce s-a întâmplat cu Darren?, îl întrebă ea, neliniştită. Chiar dacă sentimentele ei pentru cel pomenit erau incerte, era recunoscătoare pentru ce făcuse pentru ea. Greşise legându-se definitiv de el şi oferindu-i avantajul de a-i cunoaşte cele mai întunecate secrete, dar o făcuse ştiind că o putea proteja de oameni precum cel care o răpise. Întotdeauna îi fusese un bun prieten, o ajutase când avusese nevoie de el cel mai mult şi nu intenţiona să uite asta prea curând. Era recunoscătoare pentru că-i fusese aproape, chiar dacă lucrurile luaseră o întorsătură neplăcută de atunci. În fiecare noapte se ducea la culcare cu spaima că a doua zi avea să nu-l mai găsească lângă ea. Trăia într-o minciună constantă şi îi era din ce în ce mai greu să zâmbească pentru că, cu toată sinceritatea, Louise recunoştea că nu era deloc fericită.

Iar dacă Darren păţise ceva, totul avea să se fi petrecut din cauza ei. Se concentră, dar nu mai auzi nici o altă inimă – cu excepţia bărbatului de lângă ea – bătând în interiorul casei. Se încruntă, încercând să-şi amintească ultimul lucru pe care îl făcuse înainte de a ajunge aici. Se afla cu Darren într-o cameră de hotel, certându-se despre… dar asta fusese în urmă cu ani buni. Îl privi din nou pe bărbatul din trecutul său, întrebându-se cu ce ar fi putut să o drogheze încât să nu-şi mai amintească ultimii trei ani din viaţa sa, întrezărind pe dată oportunitatea de a se elibera de el. Flexându-şi braţul, se aruncă de pe pat şi îl placă, dezechilibrându-l şi trântindu-l la pământ. Nu putea fi mai puternic decât ea, gândi Louise, străduindu-se să-l imobilizeze. Anii de inactivitate, jucându-se de-a gospodina, o făcuseră să-şi piardă antrenamentul. Anii pe care nu şi-i mai amintea acum. Însă reflexele ei îi preluară întreaga făptură, iar cotul său drept îl lovi pe bărbat în plină figură, incapacitându-l pe dată. Se ridică şi se îndreptă spre ieşire, bucuroasă că lupta, deşi scurtă, nu o năucise şi pe ea. Bucuroasă că Tatăl fusese prea tulburat pentru a alerga după ea imediat. Se opri în cadrul uşii, privind peste umăr. El era tatăl ei. Nu în sensul fizic, dar fusese cel mai apropiat lucru de un părinte pe care femeia îl întâlnise în viaţa sa. Tocmai de aceea nu reuşea să înţeleagă de ce i-ar fi dorit răul.

Când ajunse în capul scărilor, auzi o înjurătură şi ştiu că bărbatul începuse să se dezmeticească. Fără să clipească, alergă pe scări în jos, sperând să poată găsi ieşirea înainte ca răpitorul său să o poată prinde din urmă. Prima încăpere în care intră se dovedi a fi o bucătărie mobilată sărăcăcios, murdară şi urât mirositoare, dar Louise se arătă mai interesată de uşa care ducea, probabil, spre grădina din spatele casei. Încercă să o deschidă, dar încuietoarea prăfuită era înţepenită; înţelese în cele din urmă că bărbatul alesese locul acesta special, întrucât îi minimiza şansele de evadare. Se îndepărtă de uşă, trăgând de sertare, sperând să poată găsi cheia sau un instrument ascuţit cu care să poată scobi yala. Dar chiar când se pregătea să se întoarcă, îşi simţi trupul aruncat înapoi şi un corp masiv acoperindu-l pe al ei, lipind-o acum de lemnul tare al uşii. Şira spinării i se încălzi din nou, de această dată de ruşine că fusese întreruptă înainte de a putea repara situaţia, şi simţi valuri de adrenalină curgându-i prin vene. Fusese o prostie să creadă că ar fi putut scăpa din mâinile răpitorului său. Era, totuşi, Tatăl ei.

Bărbatul îşi trecu liniştitor palma peste părul ei, încercând să o calmeze. Sperase să poată purta o discuţie normală, ca doi adulţi; nu-i trecuse prin minte gândul că ar încerca să evadeze în clipa în care ar fi dat cu ochii de el. Deşi îi aprecia înflăcărarea, ar fi fost mai bine pentru amândoi dacă Louise s-ar fi purtat frumos. Cel puţin, atunci el s-ar fi comportat ca un domn şi nu ar fi trebuit să facă eforturi să ignore zvâcnetul din cap. Acum, trebuia să îi arate femeii cine era cel în control. Dacă nu o făcea, ea avea să încerce din nou sau, varianta la care refuza să se gândească voluntar, urma să fie îndepărtat, iar situaţia să devină sângeroasă. Iniţial, îşi dorise să se poarte atent cu ea, dar dacă Louise intenţiona să se poarte asemenea unei pisici sălbatice, bărbatul se vedea forţat să o trateze diferit. Trecuseră ani de când se văzuseră ultima dată; nu mai era băiatul acela timid şi simpatic. Viaţa îl învăţase altceva. Dar acum, ţinând-o strâns în braţe, toate gândurile furioase îi dispărură unul câte unul şi nu se putu concentra decât asupra faptului cât de bine i se potrivea în braţe, de unde nu ar fi trebuit să plece niciodată. Ar fi făcut orice să o poată păstra acolo, să fie a lui din nou… dacă lucrurile nu ar fi stat atât de prost. Trebuia să înceteze cu gândurile astea idioate; lucruri mult mai importante depindeau de reuşita misiunii în care pornise.

– O să fii cuminte de acum înainte?, toarse el în urechea ei, simţind-o devenind rigidă în îmbrăţişarea lui.

– Da, şopti ea, vocea-i fiind un pic mai puternică decât o şoaptă. Louise ştia că dacă Tatăl nu ar fi vrut să o lase să scape, nu avea nici o şansă pe cont propriu. Nu în acel moment, în nici un caz, aşa că încetă să i se mai împotrivească şi aşteptă ca tensiunea dintre ei să se disipeze, chiar dacă braţele lui continuau să îi înconjoare umerii şi talia, ţinând-o lipită de uşă, blocându-i calea.

– Întoarce-te. Încet, îi ordonă el, făcând un pas înapoi, lăsându-i suficient spaţiu cât să se poată învârti pe loc. Louise începu să se rotească încet, atentă să nu-l atingă mai mult decât era necesar. Când simţi lemnul tare al uşii prin materialul bluzei, îndrăzni să-l privească, evitându-i totuşi ochii, temându-se de ceea ce ar putea citi în ei. De cine ar fi putut recunoaşte în ei. Poate că uitase – sau alesese să uite –, dar nu putea nega faptul că în prezenţa Tatălui amintirea unui alt bărbat începea să se contureze treptat. Ochii înconjuraţi de riduri şi pomeţii scofâlciţi, colţurile buzelor lăsate conferindu-i un aer trist şi culoarea spălăcită a pupilelor sale, în care altădată înota ca într-o mare învolburată… trecuseră anii peste el, nemiloşi, iar ea rămăsese neschimbată, la fel de palidă şi de neadevărată ca într-o poză. Trupu-i încetă să se mai opună şi rămase prinsă între el şi uşă, incapabilă să mai facă un singur gest de opunere, în timp ce mintea ei o luase razna, încercând să găsească o modalitate de a ieşi din situaţia asta. Louise inhală şi expiră de câteva ori cu repeziciune, fericită şi speriată în acelaşi timp; erau din nou împreună, după tot acest timp, şi continua să aibă asupra ei efectul unui iubit după care tânjise ani la rândul. Nici nu mai ţinea minte când se simţise ultima dată atât de vie! Îşi trecu palmele peste umeri, încercând să se împiedice să facă un gest necugetat, precum ar fi fost să i se arunce singură în braţe, de această dată de bunăvoie. Să-şi frece obrazul de materialul moale al cămăşii care-i acoperea pieptul şi să-şi treacă braţele pe după gâtul lui, să ofteze mulţumită că era din nou acasă. Dar nu de asta se aflau acum aici, aşa că se încordă, pregătită să depăşească episodul de slăbiciune şi îl fixă cu o privire înflăcărată, hotărâtă să încline balanţa în favoarea ei cu prima ocazie.

Bărbatul îi oglindi privirea, furios pe ea; crezuse că ar fi putut avea o discuţie normală, ca doi adulţi, gândul că Louise ar fi încercat să evadeze netrecându-i nici măcar o clipă prin minte. Deşi îi aprecia firea pasională, ar fi fost mult mai simplu pentru amândoi dacă ea ar fi rămas în pat. Cel puţin, atunci ar fi putut să păstreze aparenţele, să manevreze evenimentele cu calm, dar acum îl forţa să-i demonstreze că, în ciuda perfecţiunii sale, el era cel care controla totul. Femeia nu-i putea scăpa, aşa că se vedea nevoit să-i arate că el era cel care deţinea poziţia dominantă.

– Promite-mi că nu vei mai încerca o altă cascadorie precum cea de mai înainte, iar lucrurile nu se vor precipita, o ameninţă el, ridicându-i bărbia şi forţând-o să-l privească în ochi. Nu se aşteptase să-l întâmpine cu un zâmbet încrezător. Se aşteptase să o descopere speriată sau, cel puţin, nervoasă, dar Louise părea neînfricată şi puternică. Dacă situaţia în care se găseau nu ar fi fost una de viaţă şi de moarte, ar fi fost mândru de ea.

– Încă aştept un răspuns la întrebarea mea, îl confruntă ea, decisă să nu cedeze nici măcar o secundă din determinarea care o cuprinsese.

– Am nevoie de ajutorul tău, mărturisi el, făcând câţiva paşi înapoi, părăsind spaţiul personal al femeii. Se aşeză cu o bufnitură pe unul din scaunele şubrede aflate în jurul mesei şi îşi plecă fruntea în palmă. Eşti puternică, o să te descurci, continuă el, fără a-i înfăţişa adevărata faţă a problemei, dar eu nu pot face asta de unul singur.

Louise nu se clinti din locul în care încremenise la auzul cuvintelor sale. Tatăl i-ar fi cerut ajutorul, după toţi acei ani, pentru un singur lucru, iar ea nu putea şi nici nu dorea să se implice în aşa ceva. Totuşi, nu era vorba doar de ea.

– M-ai răpit şi m-ai dus în pustietate pentru a-mi cere ajutorul?, îl întrebă ea, neîncrezătoare, convinsă fiind că nu auzise bine de prima dată, dar, cu toate acestea, nu făcu nici măcar un pas în direcţia lui. Clătină din cap, decisă să nu-i sară în ajutor, deşi o voce micuţă, pe care nici măcar nu ştia că o posedă, o îndemnă să lase temerile deoparte şi să-l ajute. În definitiv…

– Nu, adăugă ea cu convingere. Nu trebuie să te ajut. Nu am nici un motiv să o fac. Ce-a fost între noi s-a terminat cu ani în urmă. Cu prea mulţi ani în urmă. Nu mai însemn nimic pentru tine. Tu nu mai însemni nimic pentru mine. Poate că sunt nostalgică acum, Tată, dar nu schimbă cu nimic situaţia în care ne aflăm; amândoi am trecut peste ce s-a întâmplat atunci.

– Atunci fă-o pentru un nevinovat, Louise. Pentru fiul meu.

Femeia se apropie de el şi îl atinse delicat pe umăr. Altădată fusese atât de uşor să repare oameni, uneori nici nu trebuia să-i atingă să înţeleagă ce era în neregulă cu ei, dar bărbatul de lângă ea era atât de îndepărtat de lumea în care trăiau încât pentru o clipă se temu că el nu depăşise niciodată ziua în care fuseseră despărţiţi. Iar acum vorbea despre un fiu şi îi cerea ei, dintre toţi oamenii la care ar fi putut apela, ajutorul. Louise nu era lipsită de suflet, oricât de ciudat ar fi sunat asta, dar poate mai puternic decât îndemnul propriu de a-i salva pe alţii era acel protocol care o împiedica să se rănească pe sine. Iar dacă ar fi făcut ceea ce îi cerea Tatăl său, Louise şi-ar fi ignorat cu bună ştiinţă instinctul de supravieţuire.

– Nu pot, recunoscu ea, iar în glas i se putu citi vinovăţia. Nu deţinea puterea de a se repara pe sine, astfel încât să poată face ceva care era împotriva propriilor sale puteri. Dar el putea, realiză ea în cele din urmă. De-asta o adusese aici. Frica i se instală din nou în suflet, pe măsură ce înţelese planul său morbid. O să mă ucizi?, îl întrebă ea, conştientă de ridiculozitatea propriei întrebări.

– Bineînţeles că nu, răspunse el pe un ton vehement, jignit. Eu te-am creat, Louise! Eşti la fel de mult fiica mea, precum este el fiul meu. Doar pentru că nu avem acelaşi sânge, nu înseamnă că te iubesc mai puţin.

Louise zâmbi în colţul gurii la remarca lui legată de sânge. Ceea ce-i curgea ei prin vene nu era sânge. Desigur, era la fel de vâscos, iar culoarea lichidului imita foarte bine plasma, dar nu era adevărat. Cum nici ea nu era decât o imitaţie, creată din piese puse cap la cap şi căreia, după sute de încercări dureroase, i se insuflase viaţă. Îşi amintea fiecare naştere cu precizie, chiar dacă nu fusese cu adevărat vie în clipele acelea. Şi nici mai târziu, cât încă i se mai făcuseră teste, Louise nu-şi amintea primele zile decât de dincolo de cascadarea binară a lumii în care o închiseseră.

– Atunci de ce o faci?, continuă ea să întrebe, decisă să prelungească pe cât posibil momentul acesta. De ce vrei să mă schilodeşti?

Bărbatul pufni în râs, iar ea simţi furie la adresa lui.

– Să te schilodesc? Îţi dai seama cât de absurd sună asta?

O privi cu dragoste, iar femeia se suci inconfortabil în scaun. Acesta nu era un tată privindu-şi copila, iar Louise îşi aminti un timp când, în ciuda numelui pe care îl striga, nu îl privise şi nici nu îl tratase, la rândul său, asemenea unui tată. Avea să se încreadă din nou în el, pentru că acesta era rostul ei în viaţă, iar el avea să o despice şi să schimbe ceva la ea, ceva ce ea nu înţelegea şi nici nu ar fi putut să o facă.

– O să-mi amintesc conversaţia asta când mă voi trezi?

– Nu, îi mărturisi el. Nimic din toate astea nu se vor fi întâmplat pentru tine, Louise. Şi nici instinctul tău de supravieţuire nu va fi dispărut. Voi adăuga doar ceva în plus.

Femeia simţi ceva umed alunecându-i pe obraz şi îşi atinse neîncrezătoare pielea cu vârful degetelor. Nu mai plânsese niciodată înainte de fericire. Avea să fie în cele din urmă întreagă.

Alegerea Louisei

Capitolul 4: Nu este momentul să uiţi

 Telefonul aflat pe marginea noptierei bâzâi din nou pe suprafaţa tare a lemnului, iar în sufletul lui Darren se dădu din nou lupta dacă să răspundă sau să aştepte înregistrarea automată a mesajului vocal. În orice caz, tot avea să-i audă vocea în cele din urmă, deoarece nu se îndoia nici o clipă că ar fi putut fi altcineva cu excepţia ei.

Nu mai conta acum că de când părăsise orăşelul prăfuit în speranţa că avea să se distanţeze cumva de femeia care trăia în fanteziile sale, Louise îşi luase misiunea în serios – cea de a-l convinge să se întoarcă la ea – şi îl suna cel puţin o dată pe zi. De parcă nu i-ar fi fost deja destul de greu să se rupă de viaţa aceea şi fără repetatele ei încercări de a-l forţa să-şi amintească ce s-ar fi putut întâmpla dacă se întorcea.

Căsuţa vocală era aproape plină acum de mesajele ei înflăcărate, în fiecare dintre ele implorându-l să se întoarcă acasă. Acasă. Dintre toate locurile de pe Pământ, pe unde îl purtaseră picioarele, lângă ea se simţise cel mai stingher. Nelalocul lui, asemenea unui decupaj dintr-o revistă lipit în lumea reală. De fiecare dată când îi asculta vocea pe care învăţase să o iubească, se forţa să se îndepărteze şi mai mult de Louise; deşi tânjea după apropierea ei şi căldura nefirească a trupului ei perfect, îi revenea mereu în minte, iar şi iar, amintirea nopţii aceleia când totul o luase razna. Când trebuise să accepte intervenţia superiorilor săi pentru a nu-i fi distrusă acoperirea, când trebuise să mintă şi să lovească, să ameninţe şi să ucidă, dar cel mai important, când îi prinsese chipul între palmele sale şi o implorase să fugă împreună, pentru că nu conta că îi era frig sau foame, atât timp cât era lângă el, era acasă. Louise dăduse un înţeles singurătăţii lui, îi definise limitele şi îl împinsese să le depăşească. Îl convinsese să dărâme zidurile acelea pe care le construise sârguincios ani la rândul, mărşăluise până în centrul fiinţei sale şi ocupase teritoriul vast triumfătoare, iar când el o implorase să-i cedeze un fragment din sine lui, refuzul ei îi arsese pielea.

Mda, cu siguranţă nu avea să se mai întoarcă la asta. Mai degrabă ar fi întors spatele lumii întregi şi s-ar fi ascuns în pustiu decât să mai asculte căcatul acela din nou. Aşa că atunci când telefonul încetă să mai vibreze, iar liniştea puse din nou stăpânire pe semi-obscuritatea camerei de hotel, Darren ştiu că făcuse alegerea corectă. Ascunde-o în trecut şi uită de ea; e doar o altă femeie. Asta nu înseamnă că atunci când telefonul vibră iarăşi, semnalând faptul că un nou mesaj îl aştepta în căsuţa vocală, nu întinse braţul instinctiv în direcţia lui, forţându-se să îi asculte trilurile vocii. Cuvintele Louisei răsunară melodioase de la capătul celălalt al firului, iar amintirea îl purtă înapoi către dimineaţa zilei aceleia, când totul începuse atât de bine. Se trezise lângă ea, bucurându-se în secret că avusese privilegiul de a o privi dormind. Desigur, în trecut făcuse asta de atâtea ori încât pierduse şirul, atent la felul în care pieptul ei cobora şi urca ritmic, atât de natural încât pentru câteva momente uita cu adevărat motivul pentru care se afla acolo, încercând să descopere modele în fluturarea uşoară a pleoapelor ei sau în felul în care îşi umezea buzele în somn. Întotdeauna îi veghease somnul, încă dinainte ca el să intre cu adevărat în viaţa ei. Doar că în acea seară fusese pentru prima dată când ea îi permisese să rămână.

Louise nu ştia că nu făcuse doar o favoare unui prieten cu care, ocazional, mai dansa şi la orizontală; îi deschisese uşa către inima sa şi, deşi Darren nu ştia cât de mult călătorise pe calea aceea minunată – aproape că nu mai conta acum, când decisese să se distanţeze de ea –, obţinuse ceea ce dorise de la bun început; intrase. Ar fi trebuit ca scopul să îi scuze mijloacele, dar acum era în stare să accepte orice din partea ei, doar ca să-i poată rămâne în preajmă. Îşi trecu degetele prin păr, expirând nervos. Louise era o „afacere”. Trebuia să fi rămas o afacere, dar când în dimineaţa aceea se trezise ghemuit în jurul corpului ei cald, cu palma odihnindu-se pe abdomenul plat, ascultându-i respiraţia egală, aproape inuman de normală, şi simţindu-i bătăile inimii lovindu-se de cutia toracică, promisese faţă de sine că ar fi făcut orice ca să o apere. Îşi deschise ochii şi îi mijise în direcţia lui, iar Darren jurase că timpul se oprise în secunda aceea, pentru că momentul i se păruse îngrozitor de lung, atât de profund încât ar fi putut să se înece în întunecimea privirii sale. Dar ceea ce continua să-l bântuie nu era modul în care clipa aceea păruse să se întindă la nesfârşit, asemenea unei bande elastice pe care călătorea propriul său suflet torturat. Nu era nici modul în care trupul ei îi ardea în braţe sau felul în care respiraţia ei îi încălzea pielea. Nici măcar curbura îndrăzneaţă a sânilor ei întrezărindu-se prin materialul moale al bluzei pe care o purtase ducându-se la somn. Nu. Era felul în care îl privise când realizase că dormiseră o noapte întreagă îmbrăţişaţi, că era el cel căruia îi permisese să pătrundă în lumea ei; el, şi nu altul.

Când zâmbetul larg îi luminase trăsăturile şi nu încercase să se îndepărteze de el, din contră, îşi îngropase mai adânc trupul în îmbrăţişarea lui, Darren acceptase în cele din urmă faptul că totul era în regulă. Nici un sărut sau comentariu maliţios nu distrusese aura care-i învăluia; în schimb Louise îl răsplătise cu o privire plină de recunoştinţă, de acceptare, iar imaginea aceea a ei avea să-l urmărească pentru tot restul vieţii. Cine ştie cum ar fi putut fi viaţa lor împreună dacă nu ar fi încercat să-i despartă în seara aceea?

Strânsoarea degetelor sale în jurul telefonului mobil slăbi pe măsură ce vocea Louisei continuă să se poticnească la fiecare cuvânt. „Voiam doar…”, începuse ea, înainte de a-şi înghiţi vorbele. Urmă o pauză chinuitor de lungă, iar Darren aproape că îşi putu imagina lacrimile alunecându-i pe obraji şi îşi lovi una peste frunte când dorinţa de a întinde mâna prin telefon şi i le şterge puse stăpânire pe sine. Nu voia să o audă plângând, în special nu dacă el era cel care îi provocase lacrimile. Louise alesese, la fel cum făcuse de sute de ori până atunci, şi nu fusese el. Nu conta că busola sa morală indica mereu în direcţia ei, nici măcar de dragul ei nu putea fi băiatul bun şi cuminte pe care şi-l dorea; dar încercase să-şi pună costumul cel bun şi să o scoată la un restaurant frumos, să joace rolul acela în care credea că ea abia aşteaptă să-l vadă şi, pentru o seară, se prefăcuse că aranjamentul acesta care exista între ei putea funcţiona şi pe mai departe. Amândoi ştiau acum că nu îi reuşise; nu putuse fi bărbatul perfect pentru ea. În plus, Louise nici măcar nu-l apreciase pentru că încercase. „Mi-e dor de tine şi…” Pauză din nou. Ea, care era mereu sigură pe sine şi hotărâtă, nu reuşea să unească unele cuvinte împreună şi să rostească ceea ce avea de zis. „Ştiu că s-a întâmplat ceva între noi, pot să simt asta…, doar că evenimentele din seara aceea…” Oftatul ei lung îi dădu senzaţia că mai voia să adauge ceva, dar închise înainte de a avea şansa de a o auzi cerându-şi scuze. Îl părăsise, asta se întâmplase, şi alesese să uite. Doar pentru că singurătatea o împingea acum de la spate să-şi calce pe afurisita de mândrie şi să-l caute nu-i dădea dreptul să-l chinuie în felul în care o făcea. Avea să se întoarcă la ea în cele din urmă. Atunci când avea să fie pregătit pentru asta. Se trânti în pat şi se rostogoli pe-o parte, întorcându-şi spatele către fereastra murdară prin care nu intra suficient de multă lumină. Cuvintele ei îi reveniră în minte asemenea unei condamnări la moarte. O mai auzise şi înainte spunându-i că i-a fost dor de el – era laitmotivul fiecărui mesaj pe care i-l trimisese de când plecase –, dar cealaltă parte reprezenta noutatea, speranţa de care se putea agăţa.

Contemplă posibilitatea de a rămâne în camera de hotel sau să coboare în josul străzii, să bea un pahar sau două. Simţea nevoia să uite, la rândul său. Nu era însă la fel de uşor pe cât îi reuşea Louisei. Abilitatea ei înnăscută de a închide ochii şi de a-şi şterge din memorie orice întâmplare negativă îl speriase şi îl încântase în egală măsură. Era o bijuterie şi era a lui pentru a fi păzită. Păcat că nu putuse să uite ceea ce făcuse el. Se ridică în capul oaselor, îşi aşeză portofelul în buzunar şi îşi trase jacheta de pe spătarul scaunului, îndreptându-se către uşă. Nici măcar nu îi trecu prin minte să ia cu sine telefonul mobil; nu, nu avea să-i strice seara cu rugăminţile ei, cu lacrimile false şi inconsistenţa promisiunii că totul avea să fie bine în cele din urmă. Darren nu era naiv, nici nu ar fi putut rezista atât de mult în preajma ei dacă ar fi uitat pentru o clipă ce reprezenta, dar lăsase garda jos în faţa ei pentru că fusese lucrul cel mai natural pe care l-ar fi putut face. Slujba ei era de a identifica ceea ce mergea prost şi să repare. Îl reparase, realiză Darren în timp ce deschidea uşa. Îl făcuse mai bun.

Pe măsură ce deschise uşa, crezu că alunecase, asemenea lui Alice, într-un basm înşelător. Pentru că Louise era acolo, în faţa camerei sale, cu braţul ridicat, pregătindu-se să bată la uşă. Clipi de două ori înainte de a se convinge că nu era o plăsmuire a imaginaţiei sale; chipul ei nu trăda nici o emoţie – cum ar fi putut? –, iar el se pregăti în aşteptarea loviturii care avea să se prăvale asupra lui asemenea unui fulger. Dar nu veni. În schimb, Louise îşi încrucişă braţele peste piept şi îl nivelă cu o privire glacială, făcându-l să o dorească şi mai mult. Erau la fel.

– Ai plecat pur şi simplu.

Şi deşi declaraţia ei trebuia să fie o acuzaţie, nu era încărcată de maliţiozitate, ci doar de disperare. Clătină din cap, abătută, şi continuă:

– Nici măcar nu ţi-ai luat la revedere.

Se uită la el şi Darren ştiu instinctiv că Louise şi-ar fi dorit ca privirile ei să fie încărcate de mai multă căldură, în locul răcelii evidente pe care o arbora. Dar era atât de obosită şi, pentru o secundă, bărbatul se întrebă dacă ea ştia ce se petrece în interiorul ei sau doar pornise în căutarea lui în urma unui impuls nebunesc, ignorând semnalele pe care corpul ei i le trimisese pe parcursul drumului. Remarcă roşeaţa nenaturală a ochilor ei şi cercurile întunecate care-i evidenţiau şi mai mult paloarea nefirească a obrajilor. Nu o văzuse niciodată arătând atât de… sfârşită. Nevoia de a o cuprinde în braţe, care se manifesta doar în prezenţa ei, şi de a-şi cere scuze fu învinsă doar de reticenţa de a o avea în faţa ochilor şi de a nu şti cum să se comporte. Nimic bun nu avea să rezulte de aici; doar avea să se infăşoare şi mai mult în jurul degetului Louisei şi să se afunde în cimitirul emoţional în care sucumbase viaţa sa personală de când femeia asta îi acaparase existenţa. Aşa că în loc să-şi ceară scuze pentru că o părăsise – când ea fusese cea care îl forţase –, decise să contracareze orice joc ar fi dorit să joace şi îi trânti replica pe care ştia că Louise o ura din tot sufletul:

– Ce pot să spun, sunt impulsiv.

Louise ajunsese însă la capătul răbdărilor. Poate era prea obosită pentru a-i acorda întreaga sa atenţie sau se săturase de hora nesfârşită în care erau prinşi, aşa că făcu greşeala capitală de a-i reproşa singurul lucru pe care Darren nu l-ar fi făcut niciodată de bunăvoie:

– Ţi-ai încălcat promisiunea.

Iar înainte ca mintea sa să poată procesa, cuvintele îi zburaseră pe gură, iar el le regretă instantaneu:

– Oh, te referi la promisiunea pe care ţi-am făcut-o, de a nu te părăsi niciodată? Credeam că înţelegerea aceea a luat sfârşit când mi-ai spus că nu mă vrei în viaţa ta pentru că sunt un monstru!

Ochii ei verzi se măriră uşor şi se umplură de lacrimi. Cu toate acestea, Louise nu încercă să se apere, nu cu cuvinte pline de înţelepciunea-i caracteristică şi nici cu tentativa de a-l atrage într-o ciorovăială fără sfârşit. Decât îşi plecă fruntea şi oftă unul din acele suspine lungi care îi trăda frustrarea şi epuizarea totală. Darren nu ştia de ce ea dorea să îi amintească despre trecut sau de ce nu încetase să-l caute în tot acest timp de când plecase, dar ştia că logica ei cea complicată o împinsese să facă pasul acesta. Să identifice şi să repare. Pentru că aşa era corect; viaţa ei fără el în ea era epuizantă. Ceea ce în ochii lui nu era decât echitabil, deoarece şi el era la fel de epuizat în urma încercărilor fără succes de a nu se mai gândi la ea.

– Nu e corect, contracară ea în cele din urmă, trecând pe lângă el şi intrând în camera de hotel.

Se întoarse către ea şi închise uşa, oferindu-şi intimitatea de care aveau nevoie.

– Ceea ce nu e corect, Lou, este ca tu să te aştepţi ca eu să fiu mereu acolo când ai nevoie de mine.

Femeia îşi ridică în cele din urmă privirea pentru a o întâlni pe a lui şi citi în ochii lui Darren tot ceea ce buzele sale erau incapabile să formeze. Nu mai putea să stea în preajma ei, aşteptând ca ea să-l observe. Să însemne mai mult pentru ea decât un simplu partener în pat. Nu după tot ce îi făcuse, ştergându-şi-l din minte, şi, cu siguranţă, nu după tot ce făcuse el pentru ea. În numele ei. Şi ştia că ea îi înţelesese cuvintele nerostite pentru că îşi mută din nou, ruşinată, privirea în pământ. Lunga tăcere care urmă, ochii ei investigând totul în jurul ei, identificând şi încercând să nu repare, se întinse în uitare. Cele mai multe perechi, prinse într-un astfel de moment, s-ar fi simţit inconfortabil, dar ei nu erau orice fel de cuplu, iar tăcerile lor nu au fost niciodată doar tăceri. Louise înghiţi cu greutate când privirile ei se opriră în cele din urmă asupra lui Darren.

– Mă mir că nu ai companie, şuieră ea, uşurată.

– Nu era nimeni cu care mi-aş fi dorit să-mi petrec timpul. În mod normal, ar fi ciopârţit-o până acum cu comentariile sale, dar nu avea nici un rost când ştiau amândoi că ar fi făcut-o doar pentru a o ţine pe ea la distanţă. Acum că adevărul ieşise la iveală, Louise era conştientă de faptul că era singura persoană care ar fi putut obţine ceva de la el. Bun sau rău, trebuia doar să ceară. Clătină din cap, înţelegând în cele din urmă că nu fusese o idee prea bună de a-l căuta, în mod clar copleşită şi nepregătită pentru atitudinea lui defensivă. Rămase tăcută, în mod clar neavând ce să-i mai spună. Cum ar fi putut?, gândi Darren. Îi spusese totul la despărţire.

– Cum m-ai găsit?, întrebă el nerăbdător, deoarece afurisita de tăcere devenise dintr-o dată asurzitoare. Ciudat cum tăcerea lor conţinea întotdeauna mai mult zgomot decât orice altceva.

Ea ridică din umeri, zâmbind. Oh, era atât de mândră de ea, realiză Darren.

– Mă pricep să găsesc lucruri. Şi oameni.

Nu, gândi Darren, se pricepe să le repare. Era ca un ceasornicar, enervant de meticuloasă, ştiind dintr-o singură privire ce mergea prost şi găsind în doar câteva secunde soluţia perfectă. Nu avea nici un rost să o contrazică; era femeie şi dacă îşi punea ceva în minte…

– Nici măcar nu înţeleg de ce eşti aici, continuă el, nevrând să piardă timp învârtindu-se în jurul cozii, pentru că ajunsese – şi trecuse deja – la punctul în care nu mai putea să facă asta cu ea. Nu mai putea să pretindă că asta era misiunea lui. Începuse să-i pese, undeva pe la mijlocul drumului, iar faptul că Louise se afla acum pe punctul de a izbucni în plâns nu-i îmblânzea cu nimic decizia de a-i întoarce spatele şi a-şi vedea de viaţă.

– Pentru că mi-am făcut griji pentru tine. Şi pentru că mi-am amintit, continuă ea şi Darren fu aproape sigur că nu a auzit bine. În clipa în care mi-ai întors spatele şi ai plecat, a fost imposibil să uit.

Se întoarse prin timp, cu aproape două luni în urmă, şi aproape putu să simtă mătasea buclelor ei întinându-se în sângele de pe mâinile sale, alunecându-i printre degete. Îşi aminti felul în care privirile ei încremeniseră pe buzele lui şi cum se dăduse doi paşi înapoi, nesigură, doar pentru că asta fusese singura mişcare la care se putuse gândi. Era aproape absurd cât de mult se putuse schimba din cauza ei. Datorită ei. Şi totuşi, în noaptea aceea, pe aleea umedă, Louise se îndepărtase de el, tremurând incontrolabil, şi rostise cuvintele pe care nu avea să şi le amintească niciodată. Iar acum stătea aici, în camera lui de hotel, contrazicând legi care nu puteau fi încălcate.

– M-am simţit golită pe dinăuntru. Din clipa în care ai plecat nimic nu a mai fost la fel pentru mine.

Darren încremeni în loc, ascultând-o, pe măsură ce sângele începu să-i clocotească pe sub piele. Era destul de sigur că singura vină o purta euforia produsă de cuvintele ei; trecuse atât de mult timp de când nu se mai simţise blocat, redus, în faţa unei femei. Nu putea mişca nici măcar un afurisit de muşchi, deşi fiecare fibră din trup îi striga să întindă braţul şi să o cufunde în el. Tot ce putea face era să asculte, dar cu toate cele câte se petrecuseră între ei nu era chiar o alternativă fericită.

– Nu ştiu când sau cum, începu ea din nou, înghiţind în sec, căutându-şi curajul pe care, aparent, îl pierduse de când intrase în camera lui, iar Darren speră ca ea să continue ideea aceea deoarece fiecare nerv din corpul său se aprinsese într-o explozie de culori, forţându-l să-şi calce promisiunea că nu avea să o grăbească, acum că începuse să-i mărturisească ce se petrecea în mintea ei. Din nefericire, răbdarea nu fusese niciodată una dintre virtuţile sale.

– Undeva între certurile noastre interminabile şi nopţile petrecute neputându-ne dezlipi unul de celălalt am realizat că, în fapt, ceea ce credeam a fi o simplă fantezie s-a transformat într-o relaţie serioasă şi de neignorat, murmură ea incoerent. Ai devenit cel mai bun prieten al meu.

Şi din nou îşi simţi el tot corpul încovoiându-se sub cuvintele ei, simţind bucuria de a o avea lângă sine începând să se disipeze către exteriorul său dur pe măsură ce Louise îl tăia din nou de pe lista potenţialilor iubiţi şi-l arunca în „friend zone”-ul pe care Darren îl ura atât de mult. Iisuse Hristoase, cum era posibil ca fetişcana asta să-l folosească întruna drept sacul ei de box şi să se şi mai aştepte să rămână ceva din el la sfârşit? Şi cum era posibil ca el, Darren Connolly, veşnicul preferat al doamnelor, să fie aşezat cuminte pe lista prietenilor de către singura femeie pe care o dorise cu adevărat? Louise păru să-i capteze imediat dezamăgirea, deoarece întinse mâna spre el şi îşi încolăci degetele lungi în jurul braţului său, iar bărbatul îşi plecă fruntea pentru a privi mai bine degetele acelea a căror piele se potrivise perfect cu a lui cu doar câteva luni în urmă. Numai gândul la ceea ce se petrecuse între ei îl făcu să suspine; Doamne Dumnezeule, nu putea fi mai patetic de atât.

– Ce avem noi e mai puternic decât orice altceva, încercă ea să îl convingă, dar Darren ştiu mai bine. Era speriată, iar starea ei de spirit reuşise să-l agite şi pe el. Îşi mută privirea de la mâna ei spre chipul brăzdat acum de griji. Şi este un start bun pentru pasul următor, şopti Louise.

– Următorul pas, o îngână el, uimit de faptul că această conversaţie avea loc şi că în urma ei ar fi putut să obţină ceea ce-şi dorise cu ardoare în ultimii ani. Numai pentru satisfacţia de a o auzi spunând-o cu voce tare avea să o forţeze pe Louise s-o facă.

Dar Louise nu spuse nimic; în schimb, genele ei castanii plutiră în derivă peste albeaţa lăptoasă a pomeţilor ei, acoperindu-i irişii furtunoşi, îngropându-şi nasul în fiinţa lui Darren, absorbindu-i aroma, în timp ce buzele i se curbară şi se arcuiră perfect peste ale lui. Mintea bărbatului galopă nervoasă; asta, ce se petrecea acum, orice ar fi fost, depăşea cu mult oricare dintre fanteziile sale care o cuprinseseră pe Louise. Întreaga ei gură avea un gust dulceag, bogat, apropiat de ceva extrem de cunoscut căruia nu-i putea da un nume şi Darren ştia că se datora faptului că ea era ceva cu totul unic. Nimeni şi nimic nu ar fi avut o şansă împotriva ei. Îşi trecu degetele prin părul ei, minunându-se de delicateţea firelor de mătase care i se agăţau în jurul mâinilor. Era vie şi era a lui. O iubea.

Îşi lăsă mâinile să-i alunece pe umeri şi o împinse cu delicateţe de lângă el. O iubea şi trebuia să uite. Dacă ar fi continuat să trăiască cu această povară, amintirea ei de acum, fericită şi vie, împărtăşindu-i sentimentele, l-ar fi ucis încet şi sigur.

– Trebuie să spui cuvintele, imploră ei, lipindu-şi fruntea de a ei, dar nelăsând-o să se îndepărteze.

– Dar nu e momentul să uit, îngăimă ea, speriată. Nu fusese speriată niciodată în viaţa ei şi acum, simţindu-l pe Darren scăpându-i din braţe, realiză că doar unul dintre ei avea dreptate.

Bărbatul o strânse în braţe şi, dacă ar fi fost posibil, aproape îi frânse oasele. Poate că Louise nu voia să uite, dar momentul era mai mult decât propice.

– Mă voi întoarce, Lou, îi promise el, încercând să-şi egaleze tonul vocii. Iar când va fi momentul potrivit, îţi vei aminti.

Femeia îşi ridică privirile verzi spre el, iar degetele ei se strânseră în pumni în jurul braţelor lui. Simţi străfulgerarea electrică în spatele minţii sale şi adrenalina pompându-i în vene. Iar pe măsură ce circuitele ei se luptau cu virusul acela ameţitor, chinuindu-se să-l distrugă şi să-i refacă apoi sinapsele, conştiinţa ei îşi spuse că asta trebuia să fie dragostea. Cu lacrimile alunecându-i pe obraji şi cu imaginea necunoscutul estompându-se în fundal, întunericul se lăsă împrejurul Louisei.

Alegerea Louisei

Capitolul 3: Dragostea şi alţi monştri

– E un nenorocit!, chiţăi ea din bucătărie, iar Andrew se strădui să-i înţeleagă cuvintele amestecate cu sunetul cuţitului pe tocător. E cel mai înfumurat bărbat din câţi am cunoscut, îmi vine să-l strâng de gât de fiecare dată când deschide gura!, continuă ea, iar prietenul ei făcu imprudenţa de a se apropia de ea şi de a o îmbrăţişa pe la spate.
– Te rog, nu vorbi despre Marius când încerci să găteşti. Până şi mâncarea a devenit sensibilă la subiectul acesta.

Louise îi aruncă o privire ucigătoare şi se întoarse la ceapa pe care o toca. Era simplu să-şi verse nervii acasă, în intimitatea apartamentului său. Era şi mai simplu când exista cineva care să o asculte şi care să pretindă, cel puţin, că îi era alături. Andrew nu făcea, însă, nici cel mai mic efort să se arate interesat. Se concentra exclusiv asupra ei şi, pentru prima oară după foarte mult timp, femeii nu-i mai fu de ajuns atenţia lui. Continuă să toace ceapa cu furie, ignorând complet apropierea periculoasă a tăişului de degetele ei lungi şi lacrimile care îi pătau acum obrajii.

Nu încercă nici măcar să-l întrebe cum îşi petrecuse ziua, spre deosebire de ea, bărbatul îşi desfăşura activitatea într-o monotonie cruntă, aşteptând pasiv ca orele să se scurgă, excepţie făcând dăţile când filma vreo reclamă sau poza pentru o revistă. În ciuda limitării slujbei sale, Andrew nu era un bărbat superficial. Naiba s-o ia, se îndrăgostise de el tocmai pentru că era mult mai inteligent decât ceilalţi bărbaţi care o curtau, iar Louisei îi plăcea ca pe lângă un fizic atrăgător, partenerul său să aibă şi un creier pe măsură. Dar asta se întâmplase demult, iar în comparaţie cu Marius, prietenul său abia dacă se ridica la nivelul unei paiaţe. Oftă exasperată, îndreptându-şi supărarea în direcţia ei, de această dată. Nimeni, cu excepţia ei, nu era vinovat de dezastrul în care se afla viaţa sa personală. Ce-i lipsea lui Andrew de nu putea fi fericită?
Înainte ca el să reintre în lumea sa, Louise fusese singură ani de zile, cochetând din când în când cu câte cineva, fără a depăşi niciodată limitele comfortabile pe care şi le impunea. Bărbaţii aceia erau pregătiţi să conducă o conversaţie şi purtau cu dedicaţie prezervativul în portofel, pentru eventualitatea în care femeia decidea să continue discuţia între aşternuturi. Genul de oameni de care te despărţeai prieten şi de care nu-ţi mai aminteai până data viitoare, când aveai din nou nevoie de ei. Îşi dorise ca Andrew să fie la fel. Îşi dorise să nu fie nevoie să-i ofere nici o explicaţie şi să nu împartă nimic cu el, dar se trezise dintr-o dată povestindu-i de colegii săi de la serviciu şi de problemele prin care trecea familia sa, pe punctul de a se destrăma, şi de singurătatea care o sugruma din toate părţile şi sfârşise prin a-l săruta. Ar fi trebuit să regrete pe loc, să se scuze, să inventeze ceva şi să o şteargă de lângă el, în schimb Louise zâmbise strâmb şi-i mărturisise cât de mult îşi dorise să facă asta.

– Îmi cer scuze, se întoarse către el, înconjurându-i gâtul cu braţele, încă ţinând cuţitul în mână. De la o vreme numai la asta mă gândesc. Şi mă consumă mai rău decât o boală.
Andrew îşi trecu degetele prin părul Louisei, mângâindu-i pielea capului. Femeia îşi închise ochii pentru câteva clipe, dar amintirea unui alt bărbat, care nu o atinsese niciodată i se împlântă în minte şi se trase înapoi speriată, aproape lovindu-se cu spatele de bufet. Poate că Marius nu era încă al ei, iar ea nu putea nici măcar să spere că lucrurile aveau să se schimbe, dar în adâncul sufletului ştia că exista o conexiune pe care nu o putea nega, iar asta o speria mai mult decât orice altceva. Cu toate necazurile pe care i le făcuse de când intrase în inima ei, Louise continua să îl vadă ca pe jumătatea puzzle-ului din care şi ea făcea parte, iar Andrew nu-şi găsea locul nicăieri în lumea ei.

Puse cuţitul pe tocător şi îşi şterse mâinile cu prosopul de bucătărie. Se întoarse către bărbat şi îl invită să ia loc la masă. Nu ştia cum avea să rostească acele cuvinte, dar trebuia să ridice cumva piatra care îi apăsa sufletul.
– Nu-mi place încotro se îndreaptă relaţia asta, zise ea simplu, privindu-l direct în faţă. Nu sunt fericită… Încerc, Andrew, dar nu sunt. Clătină din cap, plecându-şi privirea pentru numai o clipă.
– Nu mă iubeşti?, o întrebă el, iar femeia realiză că aceasta era întrebarea care valora un milion de dolari.
Îl iubea, de asta era sigură. Doar că, undeva în timp, încetase a mai fi îndrăgostită de el. Nu ştia unde se produsese ruptura, sau de ce. Pur şi simplu, îl înlocuise pe Darren cu Andrew, apoi pe cel din urmă cu Marius. Oftă. Era nestatornică, ştia asta prea bine, dar nu-şi putea opri inima din a tânji după ceva ce, poate, nu avea să îi aparţină niciodată.

– Nu ştiu, rosti ea şi dintr-o dată realiză că nu acesta era răspunsul pe care Andrew îl aştepta. Te-am iubit. Mă uit în urmă şi ştiu că am fost fericită lângă tine. Ai stat lângă mine când toţi ceilalţi au fugit şi mi-ai şters lacrimile când nu am mai avut puterea de a o face singură. Dar trebuie să învăţ să trăiesc singură, să-mi port singură de grijă.
Andrew o privi consternat, având nevoie de timp pentru a-i procesa cuvintele. În subconştient ştiuse că această clipă se apropia, dar în fiecare seară, când se strecura în patul Louisei, iar ea se apropia de trupul său, fierbinte şi alunecoasă, era recunoscător că îl lăsa să îi încercuiască posesiv corpul cu braţele, ca şi cum i-ar fi aparţinut. Fusese un miracol neaşteptat reîntâlnirea lor, iar reuniunea se desfăşurase natural, aproape ca şi când ar fi fost predestinată. Louise păruse mulţumită, aproape fericită, iar Andrew se auto-felicitase, convins că făcuse, în sfârşit, ceva bine. Dar pe măsură ce timpul se scurgea, începuse să simtă vântul schimbării; programul prelungit al Louisei, lipsa ei de chef când ajungea acasă, problemele care păreau să nu se mai sfârşească, şeful cu care nu se înţelegea şi toate secretele pe care bănuia că le ţine faţă de el.
– E vorba de altcineva?

Louise îşi aruncă exasperată braţele în aer şi se ridică de pe scaun. De ce trebuia să fie mereu vina altcuiva? De ce nu putea să fie doar ea?
– Nu, Andrew, zise ea cu sinceritate. Nu există nimeni altcineva. „Deocamdată.”, adăugă ea în gând şi aproape îşi dori să-şi poată trage o palmă şi să se readucă în simţiri. Nu avea nevoie de toată drama chiar în momentul în care drumul pe care continuase alături de Andrew ajunsese la o răscruce. Cred că am nevoie de puţin timp să-mi revin, adăugă ea, zâmbind.
Când Andrew nu-i reîntoarse zâmbetul, se apropie de el şi îi ridică bărbia cu gingăşie, astfel încât să se poată privi în ochi. Cum avea să-i explice ceea ce se petrecea în inima ei fără să-i rănească orgoliul mai mult decât o făcuse? Ar fi putut avea orice femeie dorea şi totuşi se oprise asupra ei, atât de simplă şi comună, încât atenţiile lui îi încălziseră sufletul. Simţi cum i se umplu ochii de lacrimi şi aproape se blestemă pentru asta; era slabă, atât de slabă încât dacă mai despica mult firul în patru, avea să i se arunce în braţe şi să-i ceară scuze pentru scurtul moment în care i se întunecase mintea.
– Te iubesc.

Pentru o clipă văzu cum chipul lui Andrew se însufleţi şi ştiu că aceste două cuvinte puteau conferi o forţă nebănuită oricui credea în puterea lor. Decise însă să-l strivească, nemiloasă.
– Dar nu sunt îndrăgostită de tine. Când suntem împreună, chiar şi în clipe neînsemnate ca aceasta, când mă străduiesc să-ţi gătesc, mă simt golită, asemenea unei scoici şi mă întreb de ce mă torturez singură, participând la corvoada aceasta. Nu sunt o femeie casnică, nu o să-ţi spăl sau calc cămăşile ca să arăţi bine în compania unei alte femei. Şi nici măcar nu pot fi geloasă pe vreunul dintre topmodelele cu care te afişezi pe la evenimente pentru că, în adâncul sufletului, ştiu că eu sunt singura pe care o doreşti. Asta e puterea pe care mi-ai oferit-o, Andrew, iar acum profit de ea.

Îşi mai trecu o ultimă dată degetele peste chipul lui frumos, întipărindu-şi-l astfel în minte, neîncrezător şi distrus, sperând că lucrurile aveau să se îndrepte înainte ca Louise să ajungă la uşă, apoi se desfăcu din îmbrăţişarea aceea ciudată şi trecu în holul apartamentului, căutându-şi geanta. Îşi scoase cheia apartamentului de pe lanţ şi o aruncă în bolul aflat pe măsuţa de la intrare. Cu fiecare pas făcut către ieşire îşi simţea trupul atât de uşor, încât imensitatea lumii care o aştepta dincolo de uşă ar fi putut-o asfixia cu uşurinţă. Era, în sfârşit, liberă.

Alegerea Louisei

Capitolul 2: Spărtura din perete

Marius stătea întins în pat, dar nu singur. Louise îl acompania, ocupându-i gândurile şi consumându-i fanteziile. Adormise deja? Se strecurase sub cuverturile groase care o apărau de noaptea rece de iarnă? Răsucindu-se spre marginea patului, Marius nu se putu abţine să nu se gândească la vestimentaţia pe care ar fi purtat-o o femeie ca ea ducându-se la culcare şi nu putu să blocheze imaginea mentală a sânilor ei atrăgători conturându-se pe sub cămăşuţa de noapte şi senzaţia tulburătoare a sfârcurilor ei întărite zgâriindu-i palma. Se întări numai la gândul că Louise era la câteva uşi distanţă, în josul coridorului şi dacă ar fi găsit în sine puterea de a parcurge cei câţiva paşi până la camera ei, s-ar fi putut strecura lângă ea şi şi-ar fi imprimat fiinţa în ea, o dată pentru totdeauna. Voia să-i guste trupul delicios, să o simtă zvârcolindu-se sub degetele sale şi să-i ofere plăcere, iar şi iar, până când nu mai rămânea din ea decât respiraţia neregulată şi inima bătându-i în cuşca pieptului asemenea canarului prins în colivie. Voia să privească în ochii ei în timp ce o arunca de pe culmile extazului cu propria-i voinţă; cumva, ştia că trupurile lor aveau să se potrivească de minune împreună. Strângându-şi perina în braţe, gemu în materialul moale. „Şef, îşi aminteşti asta, nu? Eşti şeful ei!”

Gândurile lui Marius zburară rapid la soţia sa, Laura, cea care recomandase angajarea Louisei în primul rând. Ce fusese în mintea ei când sugerase mişcarea aceasta? Bănuise măcar că avea să o dorească pe Louise din prima clipă, ca pe nimeni şi nimic altceva înainte de asta? Bineînţeles că ştiuse, pentru numele lui Dumnezeu, doar era soţia lui. Se ridică în şezut şi îşi cuprinse fruntea în mâini. De ce acum, după atâţia ani în care îi fusese loial până în adâncul fiinţei sale, trebuise să îi arunce în faţă tentaţia supremă? Care era motivul ei? Întotdeauna se încrezuse în judecata ei şi era nemiloasă când venea vorba despre lucrurile şi persoanele care îi aparţineau, dar simţise că în spatele măştii reci şi a atitudinii calculate exista o răutate pe care nu reuşise să o înţeleagă cu adevărat. Ce urmărea, torturându-l astfel?

Somnul îl evita şi agitaţia pe care o simţea în suflet îi apăsa pieptul. Nu închisese un ochi toată noaptea gândindu-se la trupul uimitor şi tot ce simţea când se afla în preajma mai tinerei sale colege. Poate se afla la duş, săpunindu-şi corpul în timp ce se încălzea sub jetul de apă. Gândurile lui Marius zburară din nou către ea, concentrându-se pe reacţia ei, pe uşoara retragere în zidul rece, când l-ar fi simţit intrând cu ea la duş, cuprinzându-i talia în braţe şi săpunind pielea fierbinte şi lucioasă. Poate şi-ar trece degetele peste sânii ei, simţindu-i sfârcurile cum i se întăreau sub atingerea lui.
– Adună-te!, îşi ordonă el, părăsind patul şi măsurând camera în lung şi-n lat cu paşi mari, trecându-şi nerăbdător degetele prin păr. Un duş rece. Bună idee, Marius. Pedepseşte-te cu un foarte lung şi foarte rece duş şi scoate-ţi femeia aia din minte.

Era mândru de autocontrolul de care dăduse dovadă anterior şi de capacitatea de a-şi diviza traiul în aşa fel încât viaţa personală să nu se amestece cu cea profesională, dar trebuise să fi făcut ceva greşit dacă soarta îl pedepsea astfel. Trebuia să se adune şi să nu o lase pe Louise, o simplă subordonată, să-i mai intre în minte astfel niciodată. Erau departe de casă, într-o ţară străină, unde veniseră să lucreze, iar dacă femeia ar fi avut cea mai vagă idee despre gândurile care-i ocupau mintea, ar fi fugit cât mai repede în direcţia opusă. Oricât de mult ar fi dorit-o fizic, avea mai multă nevoie de ea din punct de vedere profesional şi trebuia să facă tot ce îi stătea în putere să o scoată din mintea şi din trupul său. Mulţumit de rezolvarea pe care o găsise, se aşeză din nou în pat, permiţându-i somnului să-l revendice. Cu toate acestea, visele sale i-au fost contaminate de prezenţa unei anumite femei, sărutându-l şi frecându-şi întregul corp de al lui.

Marius se trezi a doua zi mult prea devreme şi se îmbrăcă pentru prima şedinţă a zilei. Trecând prin faţa ferestrei, aruncă o privire dincolo de geam şi se încruntă la vederea cerului plumburiu. Simţea nevoia să iasă afară, să simtă aerul rece al nordului lovindu-i obrajii şi să-i astâmpere fierbinţeala care-i alerga prin corp, dar echipa lui era deja în urmă cu raportarea semestrială, în ciuda rezultatelor excelente pe care le adusese implementarea noii linii de producţie. Ideea fusese a Louisei, iar în ciuda faptului că nu făcea parte din echipa de proiect, petrecuse aproape la fel de mult timp ca restul angajaţilor săi în secţie, supervizând respectarea indicaţiilor sale. Se simţea de parcă nu ar fi închis un ochi toată noaptea, iar umerii i se adunară în faţă, părând să-i deformeze trupul pe sub materialul cămăşii. Visele colorate ale căror protagonistă fusese Louise îi torturaseră mintea pe toată durata nopţii, iar el avea nevoie de odihnă aproape la fel de mult pe cât avea nevoie de aer. Dacă trebuia să lucreze alături de ea fără să saliveze de ori de câte ori îl hăituia cu privirile verzi pe care ajunsese să le iubească şi să le urască în egală măsură, trebuia să-şi îmbunătăţească jocul şi să se concentreze mai mult asupra lucrului şi mai puţin asupra a ceea ce-i făcea trupului său apropierea aceasta nesănătoasă de Louise.

Îşi strânse documentele şi deschise uşa camerei de hotel, pregătit să coboare în sala de şedinţe şi să le demonstreze încă o dată – dacă mai era cazul – celorlalţi manageri care participau la conferinţă de ce era cel mai bun în branşă. Traversă coridorul, îndreptându-se încrezător spre lifturi, sigur pe sine în ceea ce privea întâlnirile de astăzi şi optimist că prezenţa Louisei nu avea să-l afecteze azi prea mult. El era cel care controla situaţia. El era şeful, iar ea era…
Ceea ce era ea, era îmbrăcată doar într-un tricou suficient de lung cât să-i acopere coapsele şi ieşea din camera… A cui era camera aceea? Marius îşi făcu o notă mentală să revadă din nou repartiţia pe camere a echipei sale în timp ce se concentră din nou asupra femeii care părea să fi îngheţat în loc la vederea lui. La dracu’, de ce trebuia să arate atât de vinovată, de parcă tocmai ar fi vândut secrete industriale competiţiei? Simţi cum începe să se întărească pe măsură ce Louise îşi mută centrul de greutate de pe un picior pe altul, în timp ce trăgea disperată de poalele tricoului, încercând să-şi acopere părţile intime. Marius înghiţi în sec, incapabil să formeze cuvinte. Aici era, fix în faţa ochilor lui, femeia care îi bântuise visele, expusă pentru a fi culeasă şi gustată asemenea celui mai dulce fruct, curbele apetisante ale şoldurilor sale obligând materialul moale al tricoului să se modeleze după matriţa trupului ei. Obrajii Louisei erau îmbujoraţi, iar buzele palide, aproape livide, şi Marius se temu ca nu cumva întâlnirea cu el să nu o fi inoportunat; la urma urmei, era mult prea devreme, iar majoritatea colegilor lor încă dormeau, cu siguranţă.

Bărbatul îşi linse buzele şi călători fără nici urmă de ruşine pe harta trupului Louisei. Ar fi fost atât de simplu să închidă distanţa dintre ei din câţiva paşi şi să o lipească de perete şi să întindă mâna să-i mângâie coapsa doar pentru a se convinge că este la fel de mătăsoasă la atingere pe cât apărea să fie. Reuşi să se smulgă de sub vraja trupului ei doar pentru a-i întâlni privirea, fixându-l. Îi putu citi panica din suflet reflectându-se în marea din ochii ei şi simţi rupându-se ceva în el. O speria. Era ultimul lucru pe care voia să-l facă atunci când venea vorba de ea, astfel încât, cu un oftat imperceptibil, trăsăturile sale i se ajustară cu atenţie de la excitat, aproape căzut în admiraţie în faţa Louisei, la un zâmbet politicos şi oarecum distant.

– Bună dimineaţa, Louise, reuşi el să rostească după ce îşi adună gândurile. Ai avut un somn îndestulător? Sper că ai găsit totul pe placul tău. În camera care ţi-a fost repartizată, vreau să spun.
Oh, Doamne, nu era în stare să pună două cuvinte împreună fără să se bâlbâie asemenea unui şcolar scos la ascultare. Într-un efort de a salva puţinul respect pe care îl mai avea faţă de sine, o salută grăbit şi dădu să plece, acuzând o şedinţă care probabil începuse deja, când uşa camerei din care ieşise Louise mai devreme se deschise dintr-o dată, iar Alex păşi în coridor.
– Asta explică, cu siguranţă, multe, zise el şi, întorcându-le spatele celor doi colegi ai săi, grăbind pasul şi dispărând curând din câmpul lor vizual.

Când Louise se convinse că erau complet singuri şi îi aruncă o privire furioasă prietenului său. Era jenată până în adâncul fiinţei pentru că Marius o văzuse dezbrăcată astfel, dar cu toată sinceritatea, nu îşi imaginase că avea să fie treaz la o oră atât de devreme şi în nici un caz că avea să dea nas în nas cu el, fix când ieşea din camera lui Alex. Nu reuşise să adoarmă o bună parte din noapte, iar faptul că prietenul său contractase o răceală destul de urâtă servise perfect scopului ei de a găsi o activitate care să-i ţină mintea ocupată. Desigur, incidentul nu putea avea o urmare pozitivă; la urma urmei, şeful surprinsese o scenă cel puţin erotică, scoasă din context: Louise se strecura la primele ore ale dimineţii înapoi în camera sa, purtând doar un tricou, în timp ce Alex o petrecea din cadrul uşii. Iar în mijlocul a tot ce se întâmplase, nu fusese în stare să-şi smulgă privirea de pe chipul lui. Bărbatul acesta era complet periculos. Nu, nu, nu se temea de el, se temea de ea însăşi. Fiecare nerv şi celulă din corpul său râvneau la el şi ştia că nu fusese capabilă să ascundă asta; trebuia să îi fi fost scris pe tot chipul. Îşi ascunse chipul în palme, ruşinată, în timp ce Alex făcu câţiva paşi spre ea, cuprinzând-o în braţe, protectiv. Ar fi putut la fel de bine să-şi scrie în frunte „stricată” şi ar fi rezolvat mult mai uşor problema.

Iar mâinile lui Alex, alunecând în sus şi-n jos de-a lungul spatelui ei în timp ce o ţinea, nu făceau decât să îi alimenteze furia pe care nu ştia încotro să o îndrepte. Dacă nu ar fi deschis afurisita de uşă fix în momentul acela…
– De ce ai deschis uşa, Alex?, se văietă ea, furioasă pe sine pentru că era furioasă pe el. Nimeni nu era vinovat, cu excepţia sa.
– Am vrut să-ţi mulţumesc pentru aseară, răspunse el, iar Louise aproape dori să-şi dea două palme.
– Cu plăcere, rosti ea sec şi, desprinzându-se din îmbrăţişarea lui, se îndreptă către camera ei. Ne vedem jos într-o jumătate de oră?, adăugă în cele din urmă. La prezentarea raportului de producţie?
Alex confirmă printr-o clătinare scurtă din cap şi se despărţiră la mijlocul coridorului.

Jumătate de oră mai târziu, Marius se afla deja în sala de şedinţe aşteptând ca top managementul să se adune pentru prezentarea raportului final, când Louise intră, urmată îndeaproape de Alex, care ducea două cafele. Femeia îi mulţumi tânărului, adăugând un zâmbet sincer, luând una dintre cupe şi se îndreptă în direcţia şefului său. Nu mai părea speriată, observă el. Părea aproape tristă. Purta o cămaşă cu mâneci lungi, ale cărei poale fuseseră îndesate dincolo de talia pantalonilor pană, care-i subţiau, dacă mai era posibil, şi mai mult piciorul. Lăsă un oftat să-i scape când şoldurile ei alunecară batjocoritoare spre el, practic provocându-l să le ignore. Se forţă să se concentreze asupra chipului ei.

– Ce pot face pentru tine astăzi, Marius?
Glasul îi sună profesionist şi la obiect, dar pe măsură ce vocile începură să se stingă în încăpere, iar moderatorul anunţă punctele de discuţie de pe agenda de zi, Marius nu se putu gândi decât la câte lucruri putea face Louise pentru el; din nefericire, nici unul nu avea vreo legătură cu munca.

Alegerea Louisei

Capitolul 1: Şi a început cu o poveste de dragoste

Ştiuse din prima clipă că intrarea Louisei în viaţa lui nu va rămâne trecută cu vederea. Era ca un copil mare, ascultătoare şi neastâmpărată în acelaşi timp, păstrând distanţa şi aruncându-se tumultoasă înainte, ca o furtună gata să consume totul în calea ei. Chiar şi acum, când se obişnuise cu felul ei schimbător de a fi, o descopărea nouă şi interesantă în fiecare zi, asemenea unei tehnologii noi, de care se simţea iremediabil atras, asemenea unui băieţel în faţa primei maşinuţe primite. Iar în ciuda faptului că ţinea la ea dincolo de limitele unei simple prietenii, uneori voia să o cuprindă de umeri şi să o scuture până îi venea mintea la cap. Ca în cazul de faţă.

Nu era prima oară când o auzea vorbind despre Marius, dar în seara asta simţea că paharul deveniseprea plin. Bărbaţii – în special alţi bărbaţi, niciodată el –, erau o constantă în viaţa femeii, iar Alex se întrebă cum reuşea să-i adune pe toţi, nici unul vreun specimen de lepădat, şi să-i ţină aproape, făcându-i să sufere dacă nu le arăta măcar un dram de atenţie. Dădu shotul de tequila peste cap, iar barmanul aşeză pe tejghea în faţa lor o nouă rundă de băuturi. Marius era însă diferit, remarcă Alex încruntându-se. O sclipire pe care el nu o observase niciodată la şeful său o făcuse pe Louise să întoarcă privirile după el în acea fatidică primă zi de lucru şi să se îndrăgostească nebuneşte de el, în ciuda faptului că sentimentele erau exclusiv unilaterale. Ce anume avea el, iar lui Alex îi lipsea? De ce Louise nu putea să vadă ce bine s-ar fi potrivit?

– Spune-mi ce trebuie să fac ca el să mă observe. Sunt în stare de orice, scânci ea aşezându-şi fruntea pe braţe, vizibil îngreţoşată de la atâta tequila.

Alex o privi câteva secunde cu milă, după care se mustră cu ferocitate. Singura persoană care merita milă era el, pentru că se tortura cu gândul că femeia asta ar fi putut vreodată să treacă peste orice ar fi fost dragostea pentru Marius şi să deschidă ochii să-l vadă aşteptând-o. Oftă ştiind că nu avea niciodată să fie cu ea.
– Parcă bărbaţii nu sunt decât nişte marionete. Asta e ceea ce mi-ai spus ultima dată când am avut discuţia asta.

Bărbatul ştia că Louise nu îl considera o marionetă în ochii ei, dar uneori, din nefericire, ar fi vrut să fie redus chiar şi la atât, dacă asta ar fi însemnat ca prietena şi colega lui să-i acorde atenţie. Alt fel de atenţie decât cea pe care i-o acorda acum. Ceea ce voia Alex să-i spună era tocmai faptul că Louisei i-ar fi fost mai bine dacă nu s-ar fi străduit atât de mult să-l adauge pe Marius colecţiei sale de bărbaţi, nu pentru că acesta nu i-ar fi putut oferi lucrul după care tânjea ea, ci pentru că el, Alex, ar fi putut să o iubească şi să o aprecieze la justa ei valoare, fără să-i frângă inima vreodată, aşa cum ştia că avea să o facă şeful său. La naiba cu asta, deja o făcea! În loc să-i mărturisească femeii adevăratele sale sentimente, dădu peste cap alt shot de tequila. Mahmureala de a doua zi nu avea să se compare niciodată cu durerea pe care o purta în suflet. Louise năurise de-a lungul anilor atâtea speranţe, încât Alex şi-ar fi putut paria salariul pe o lună că undeva, ascuns în umbră, exista un grup secret format din bărbaţii pe care ea nu reuşise să-i iubească, care se întrunea periodic pentru a jeli relaţiile avute cu ea. Prefera să nu se numere printre aceştia.

– Marius nu ar putea fi niciodată o marionetă. E diferit, acuză ea cu glasul îngroşat, iar prietenul ei făcu o notă mentală să nu o mai lase să bea mult.
Louise era amuzantă când era cherchelită, dar asta seară starea ei de spirit era mai întunecată decât marea pe furtună, iar Alex ştia că în condiţiile astea el era cel care trebuia să o conducă acasă, să o ajute să-şi descuie uşa apartamentului, să o aşeze în pat şi să se asigure că avea să descopere a doua zi de dimineaţă pe noptieră un pahar de apă şi două aspirine.

– Cât de diferit?, o interogă el, ştiind deja că Louise nu avea să ajungă prea departe cu calităţile care o atrăseseră la Marius. De obicei, pufnea în râs la „sculă mică”, dar de această dată nu era cazul, pentru că nu se culcase cu el. Deci orice ar fi putut să noteze pe lista aia blestemată a ei, Alex ştiu că în mintea femeii trebuia să fie serios.

– Cred că îl iubesc.
Alex scuipă alcoolul de parcă i-ar fi luat limba foc. Dintre toate declaraţiile pe care le-ar fi aşteptat vreodată de la ea, aceasta era de departe cea mai fantasmagorică. Louise nu se îndrăgostea niciodată, pentru că îşi dădea seama curând cu ce fel de bărbat se încurcase sau care era speranţa de viaţă a respectivei relaţii. Desigur, existaseră câţiva bărbaţi, precum Andrew sau Darren – despre care Louise îi povestise cu ocazia unei alte beţii –, pe care crezuse că îi iubeşte, dar Alex nu îi considerase niciodată vreun punct de referinţă în viaţa sentimentală a prietenei sale.

– Trebuie să mă ajuţi, se tângui ea, iar bărbatul speră că vorbea alcoolul folosindu-se de vocea sa, trebuie să-mi spui cum să-l seduc. Tu îl cunoşti cel mai bine, doar lucraţi împreună!

Ar fi trebuit să se ridice de pe scaun şi să plece, dar Louise sunase aproape disperată, iar privirea care îl implora să lase totul baltă, să uite de propriile sentimente şi să o ajute. Dar dacă o ajuta, cine mai avea să îl ajute pe el? Cum ar fi putut să se mai apropie de ea, să îi citească fericirea pe chip şi să îi simtă braţele închinzându-se în jurul taliei sale, în timp ce avea să-i murmure la ureche cuvinte de mulţumire pentru că o ajutase să fie împreună cu Marius. Îi stătea pe limbă să-i mărturisească faptul că i-ar fi fost mai bine cu oricare dintre pretendenţii ei decât să încerce o apropiere de obiectul dorinţei sale, dar chinul prin care trecea femeia era suficient şi fără să mai adauge el paie pe foc. Prostia asta tindea să devină mult prea serioasă; Alex simţi cum ameţeşte la simplul gând că până aici îi fusese. Dacă Louise şi Marius deveneau un cuplu, prietenia lor avea să se scurgă pe apa sâmbetei. Toate secretele ei, plimbările în noapte şi sesiunile de gătit în bucătăria lui care, până la apariţia ei, nu mai cunoscuse mână de femeie aveau să rămână simple amintiri. Şeful său urma să i le ia pe toate. Respiraţia i se opri în plămâni şi îi întoarse spatele femeii. Trebuia să gândească următoarea mişcare fără a-şi clăti sufletul în ochii ei pătrunzători. Naiba s-o ia de femeie, niciodată nu se putuse împotrivi chemării de a ajuta o femeie aflată la ananghie, chiar dacă asta însemna să-şi taie singur creanga de sub picioare.

– Poate ar trebui să-l uiţi, Lou, începu el. Există atâţia bărbaţi acolo, în lumea în care trăieşti tu, încât e o nebunie să te plafonezi doar pentru că unul nu-ţi acordă atenţie. Cum obişnuieşte mama să spună, „are balta peşte”.

– Sugerezi să-l fac gelos?, testă ea apele.
Nu, nu asta sugerase, din contră. Simţi cum îl apucă o durere ucigătoare de cap şi puse paharul de tequila înapoi pe tejghea; îi ajunsese pentru astă-seară. Se ridică de pe scaun şi scoase câteva bancnote din portofel, pe care i le întinse apoi barmanului. Louise se răsuci pe scaun şi îl privi nedumerită, asemenea unei căprioare surprinse de farurile unei maşini. Naiba să-l ia şi pe el, cu analogiile pe care le făcea când venea vorba de ea.
– Ce faci?, îl întrebă ea când o apucă de braţ şi începu să o târască după sine, către ieşire.
– Eşti beată şi vorbeşti prostii. Te duc acasă.

Îl lăsă să o conducă afară, ştiind că aerul rece avea să o mai aducă în simţiri. Nu înţelegea ce o deranja mai mult, atitudinea făţarnică a lui Alex sau înţelesul cuvintelor lui.
– Dacă nu te-aş cunoaşte mai bine, Alex, aş zice că eşti gelos, îi aruncă ea, smucindu-şi braţul din strânsoarea lui. Poate că Marius ar trebui să înveţe de la tine.

Da, cu siguranţă era beată. Iar Marius chiar ar trebui să înveţe de la el, să o iubească şi să o respecte la fel de mult cât o făcea el. O îmbrăţişă în ciuda protestelor ei slabe şi îi şopti la ureche, sperând că a doua zi, când Louise avea să-şi revină în simţiri, să nu-şi mai amintească discuţia avută:
– O să te ajut. Marius va fi al tău.

Alegerea Louisei

III.

Se strecura asemenea unei feline printre oamenii care aşteptau la rând, iar Louise nu se putu abţine să nu-i admire mişcările agile şi siguranţa cu care păşea în mulţime. Îi oferise o singură şansă, iar acum, privindu-l balansând expert tava pe care plasase cupele cu cafeaua aromată, se întreba dacă nu cumva făcuse o greşeală. De fiecare dată când încercase să-l scoată definitiv din viaţa sa, Darren descoperise o metodă ingenioasă de a se reîntoarce de parcă nimic rău nu s-ar fi întâmplat între ei. De parcă durerea din inimă încetase să mai fie acolo. De parcă trădarea lui ar fi fost doar un coşmar şi nimic altceva. Îi zâmbi, mulţumindu-i, şi aşteptă ca el să înceapă. Se cunoşteau mult prea bine pentru a mai pierde timpul cu frivolităţi; voia ceva de la ea, iar Louise, din bunătatea sufletului său – şi dintr-o perversă curiozitate –, acceptase să-l întâlnească şi să-l asculte.

Cuvintele pe care tânjea deja să le audă nu sosiră, însă, imediat. Bărbatul sorbi din lichidul fierbinte, evitând să o privească pe deasupra cupei. Îşi plimbă limba prin gură, nerecunoscând faptul că se arsese cu cafea. Era suficient timp pentru ce avea să urmeze, iar el ştia că era nevoie de o incomensurabilă răbdare, amestecată cu tact şi delicateţe. În special, delicateţe. Louise era o femeie incredibilă, dar ceea ce se petrecuse între ei o schimbase, iar femeia pe care o părăsise în urmă cu trei ani se stinsese şi dispăruse complet.

– Arăţi bine, începu el, iar femeia îi mulţumi tăcut, cu un zâmbet.

– Aş vrea să pot spune acelaşi lucru despre tine, îl înţepă ea, nescăpându-i umbra de durere care i se strecurase bărbatului pe chip.

Darren nu era un bărbat frumos; capul îi era înconjurat de o coamă lungă şi creaţă, care îl făcea să pară mai degrabă sălbatic decât un bărbat modern, trăind în secolul 21. Buzele mari şi cărnoase atrăgeau toate privirile, mutându-le de la ochii negri şi expresivi, adumbriţi de genele lungi şi dese. Nu era mai înalt decât Louise, dar o intimida cu umerii laţi şi braţele puternice, iar gândurile femeii alunecară înapoi pe panta anilor trecuţi, pe când obişnuia să îşi petreacă zilele în patul lui, nemaidorindu-şi să-l părăsească vreodată. Dar o făcuse, fugind de el şi de tot ce însemnase relaţia lor, ascunzându-se în mijlocul unei alte lumi, învăţând să trăiască din nou. Ştia că reîntoarcerea lui nu putea aduce nimic bun pe viitor, dar se simţea iremediabil atrasă de farmecul lui şi de atenţia pe care i-o arăta.

– Am nevoie de ajutorul tău, Lou, o alintă el, dar femeia nu făcu nici măcar un gest că ar fi interesată.

Din contră, se ridică de la masă şi, apucând cupa de plastic în care i se servise cafeaua, făcu câţiva paşi înspre ieşire, înainte de a fi luată pe sus de către Darren şi târâtă afară din local.

– Ce naiba e în neregulă cu tine?, ţipară unul la celălalt, îmbrâncindu-se şi descătuşându-se din ciudata îmbrăţişare.

Louise se îndepărtă şi după câteva clipe se opri şi se aşeză pe bordură, privind maşinile care circulau, derulându-se asemenea unui carusel prin faţa ochilor săi. Tânjea după o ţigară şi după o vorbă de alint, dar Darren nu era persoana potrivită care să-i ofere eliberarea. Iar ea era mult prea mândră pentru a-i cere asta. Pentru a-i cere orice, de fapt. Să rămână, să plece. Îşi aşeză fruntea pe genunchi, dorindu-şi ca ultimele câteva ore din viaţa sa să dispară pur şi simplu.

– De ce te-ai întors?, se îngână singură, sperând ca el să nu o fi auzit.

– Pentru că am nevoie de tine, Lou. Lucrurile au fost…

Ştia ce voia să spună şi îl privi nedumerită. Îi fusese dor de ea, aproape la fel de mult pe cât îi lipsise ei, dar nefericirea pe care şi-o produseseră reciproc nu avea să se transforme în altceva peste noapte.

– Te-am iubit, mărturisi ea. Nu dintr-o dată şi nu nebuneşte. Încet, cu timpul, descoperindu-te cu nerăbdarea copilului care îşi desface cadoul primit de Crăciun. Cu grijă, să nu sfâşii hârtia strălucitoare… Ai venit frumos ambalat, Darren, dar erai negru pe dinăuntru şi m-ai cufundat în mizeria ta şi nu mi-ai mai dat drumul niciodată.

Se ridică şi îşi scutură cu dosul palmei colbul adunat pe turul pantalonilor. Nu-l învrednici nici cu o ultimă privire, nici cu un ultim gând. Oh, Doamne, cât îl ura!

Alegerea Louisei

II.
Îşi lăsase părul să alunece pe spate, trecându-şi de câteva ori degetele prin buclele castanii, forţându-şi în scalp senzaţia aceea răcoritoare a unghiilor zgâriindu-i pielea. În încăpere lumina izvora crepusculară dinspre lampa aflată pe marginea noptierei, iar faptul că el nu se ascunsese încă sub aşternuturi pentru a-i încălzi patul o făcu să-şi reconsidere decizia de a se culca cu el în seara aceea. Relaţia începuse deja să se tărăgăneze, iar ceea ce o nedumerea pe Louise era tocmai starea aceea de confort care se aşternuse între ei. Nu locuiau împreună, dar făcuseră schimb de chei în urmă cu câteva luni, iar de atunci, ceea ce începuse ca sex ocazional se transformase treptat într-o relaţie stabilă. Doar că încă nu discutaseră aspectele şi implicaţiile unei astfel de relaţii asupra vieţilor lor profesionale.

Andrew ieşi din baie, clăbuci de săpun acoperindu-i pieptul lat, iar Louise se pomeni admirându-l cu neruşinare. Se cunoşteau de ani buni, trecuseră prin diferite stadii de acceptare, de la simpli camarazi la prieteni de încredere, pentru a nu-şi mai vorbi ani de zile când bărbatul o anunţase că urma să se însoare. Se reîntâlniseră la începutul anului la o prezentare de modă, iar Louise simţise, literalmente, cum încăperea izbucnise într-o explozie de culori în clipa în care Andrew păşise pe podium. Îl recunoscuse din prima clipă, părul auriu stilizat, bărbia dârză şi albastrul clar – atât de diferit de furtunosul marin al ochilor lui Marius – luminându-i privirea.

În prezenţa lui simţise ceva rupându-se în ea şi continuase, pe toată durata prezentării, să macine, asemenea pietrelor grele, de moară, incertitudinea a ceea ce ar fi putut să fie. Trebuia să fie căsătorit acum, probabil avea şi copii; desigur, trecuseră ani de zile de atunci. Îşi muşcase buzele până la sânge, încercând să-şi smulgă privirile de la chipul său senin. Întotdeauna fusese bun la a vinde iluzii, iar Louise se dezmeticise mult prea târziu, realizând că nu era cu nimic diferită de celelalte femei care îşi răcoreau linia delicată a gâtului, fluturând cu mişcări graţioase, studiate, programul serii. Le reproducea mişcările întocmai, încărcându-şi bateriile din cadenţa pasului lui sau zâmbetul păcătos.

– S-a luat apa caldă, anunţă el, iar femeia jubilă la simplul gând că avea ocazia să îi şteargă trupul de zeu.
– Dă-mi voie să te ajut, şopti ea, apropiindu-se pe vârfurile degetelor de bărbat, furându-i prosopul şi trecându-l cu delicateţe peste umerii acestuia.
Deveniseră apatici, gândi ea, depunând din când în când mici săruturi de-a lungul pistruilor care-i împodobeau pielea. Se ghidau după regulile unei societăţi învechite şi nu riscau să se afişeze. El avea admiratoare, ea avea responsabilităţi. Le era mai bine aşa, iubindu-se pe ascuns. Strânse din pleoape, încercând să alunge din memorie ultima noapte când făcuseră dragoste. Fusese dragoste, iar asta o speria mai mult decât litera stacojie pe care ar fi trebuit să şi-o coase pe piept dacă apropiaţii ei ar fi aflat ce fel de viaţă ducea.

Cariera ei depindea acum de posibilitatea dezvăluirii secretului sau nu. Clătină nemulţumită din cap, lăsând un fior să-i străbată trupul când buclele castanii îi gâdilară pielea dezgolită a umerilor. Îi păsa mult prea puţin de carieră în clipa aceea; era tânără, avea toată viaţa înainte, dar ştia că afişându-se cu un bărbat precum Andrew – tânăr, atrăgător şi plin de succes – nu făcea decât să-şi năruiască şansele pe care le avea cu Marius. Şanse care oricum tindeau spre zero din moment ce lucrau împreună. Oftă şi grăbi mişcările rotunde ale mâinilor, exasperată. Era un moment prost, să se gândească la un un bărbat în timp ce altul îi arătase deja de câteva ori cât de interesat era de persoana ei. Poate că… poate că sexul avea să îi scoată fantasmele din cap. Îl prinse de mână şi îl trase către pat. Andrew nu se împotrivi, din contră, chicoti fericit, uimit de îndrăzneala ei. Louise lăsă momentul să treacă pe lângă ea. Oh, Doamne, cât îl ura!

The Man from Earth

Din geniul seriei Star Trek un nou film cult răsare. Este vorba despre „The Man from Earth”, despre care spuneam acum câteva zile asta şi în a cărui distribuţie îi regăsim pe John Billingsley [doctorul denobulan Phlox din „Enterprise„] şi pe Tony Todd, al cărui nume  se leagă definitiv de imaginea herculeană a lui Daniel Robitaille/fuckin’ Candyman, personajul care mi-a bântuit coşmarurile copilăriei.

Asamblată asemenea unei piese de teatru, cu cadre sărăcăcioase şi actori puţini, acţiunea ni-l aduce în vedere pe John Oldman, profesorul unei catedre care nu este adusă în discuţie al universităţii locale dintr-un spaţiu nenumit şi atemporal, care îşi încarcă portbagajul cu puţinele lucruri pe care decide să le păstreze, în timp ce-şi aşteaptă colegii pentru o reuniune intimă în care să-şi ia la revedere aşa cum se cuvine. Printre aceştia se numără un expert în biologie, un psihiatru, un antropolog, un istoric şi un profesor în literatura creştină.

Deşi vin cu cele mai paşnice intenţii, colegii lui John, printre care şi Sandy, femeia care s-a îndrăgostit iremediabil de el în urmă cu zece ani, nu-şi pot ascunde şocul produs în momentul deciziei acestuia de a-şi da demisia şi de a o lua de la capăt într-o altă parte, departe de toţi prietenii pe care şi i-a făcut în toţi aceşti ultimi ani. Motiv pentru care încep să-i adreseze întrebări care de care mai iscoditoare şi stânjenitoare, obligându-l pe John să le lanseze o provocare: cum s-ar prezenta un om care a încetat să mai îmbătrânească dintr-o perioadă preistorică, supravieţuind până în zilele noastre, păstrându-şi aceeaşi înfăţişare timp de 16 000 de ani?

Ceea ce începe ca o discuţie ipotetică se transformă treptat într-o furioasă anchetă a prietenilor şi colegilor lui John care încearcă să stabilească dacă bărbatul le joacă o festă, este drogat sau pur şi simplu, nebun. Aşa cum bine a descris-o un critic de film, este povestea unui călător în timp care nu călătoreşte, însă, prin timp. John Oldman aduce în discuţie aspecte legate de geografie, istorie, religie, cultură şi societate, admiţând că le-a trăit pe toate, dar niciodată la fel de intens, iar faptul că este, poate, cel mai vârstnic locuitor ar planetei nu îl face şi cel mai inteligent. Nu este un zeu şi nu este nemuritor, este un bărbat ca oricare altul care ar fi putut, la fel de bine, în locul lui John, să trăiască mii de ani. De ce a fost el cel ales, în cazul în care spune adevărul? Întrebarea va rămâne fără răspuns.

Bazat pe ultima nuvelă scrisă înainte de moarte a prolificului autor de science fiction, Jerome Bixby, „The Man from Earth” este un film pe care îl recomand cu deosebită căldură. Trailerul îl regăsiţi mai jos 🙂