Alegerea Patriciei

Capitolul 1

Patricia Brenton răsfoi pentru a treia oară pe ziua aceea dosarul ce însoţea cererea de brevetare a unui plămân artificial. CIPC, institutul sud-african de cercetare şi brevetare a invenţiilor, o rugase să îi ajute să auditeze compania ce înaintase cererea respectivă. Dacă informaţiile incluse în dosar erau doar şi pe jumătate corecte, atunci Biometric Millenials, organizaţia ce inventase un plămân artificial cu comportament organic, dăduse lovitura. Iar o firmă necunoscută, lansând pe o piaţă emergentă un produs revoluţionar care ar fi putut salva vieţile a milioane de oameni, era un pericol pentru economia pe care ea o reprezenta.

Îşi pescui telefonul mobil din poşetă şi apelă numărul-rapid 3.
– Hei, aici Patricia. Da, sunt în Johannesburg, am aterizat ieri noapte. Ascultă, cei de la CIPC au descoperit o adevărată mină de aur. Se lăsă liniştea câteva clipe, apoi femeia continuă: Sau de diamante, da. Râse. Crezi că e prea mult dacă cer o echipă de experţi? Cât mai curând, da. Neapărat un bio-mecanic şi un doctor în medicină generală. Nu ştiu încă în ce categorie să încadrez descoperirea asta şi nu vreau să pierd timpul unui specialist de care nu ne putem lipsi.
Închise.

Dosarul aflat pe biroul său temporar păru să o ridiculizeze. Zborul de la Detroit la Johannesburg, cu toate escalele, durase mai mult de 19 ore, iar Patricia avea doar un singur rând de haine la ea. Noaptea trecută abia închisese un ochi, afectată de căldură, uscăciunea aerului şi de diferenţa de fus orar. Era obosită şi mintea abia îi mai funcţiona, dar era ceva la dosarul pe care venise să-l investigheze care nu-i dădea pace.

Ezită o clipă, apoi decise că nu încălca nici o lege dacă investiga dincolo de limitele sarcinilor sale de serviciu.
– Serge, bună, rosti ea în receptopul telefonului. Am nevoie de o favoare.
– Patricia, o salută şi el. Ai cumva idee cât e ceasul aici?
– Sunt încă pe fusul nostru orar, Serge, îi răspunse ea, ignorându-i sarcasmul.
Prin receptor se auzi răsuflarea lui întretăiată şi murmur de voci. Femeia care-i încălzise patul lui Serge nu era încântată de întreruperea serii lor.
– OK, ce vrei? îl auzi Patricia interesându-se cu ce ar fi putut-o ajuta.
– Am nevoie de…, ezită pentru o clipă. O adresă, un număr de telefon, un nume, orice punct de pornire. Firma se numeşte Biometrics Millenials.
– Ce-au mai inventat burii de data asta? comentă el din receptor. Floarea-soarelui cu seminţe colorate?

Patricia zâmbi, dar nu zise nimic. Primele ei misiuni o trimiseseră pe tot globul, verificând brevete ce ar fi putut interesa guvernul american. Majoritatea nu ar fi putut fi aplicate nici măcar în gospodăria unui muntean obsedat de OZN-uri. Serge o tachina întruna de atunci.
– Plămânul artificial organic.
– Nu e contradicţie în termeni?
– Datele din dosar sunt extrem de bine argumentate. Orice au dezvoltat sud-africanii, ei sunt convinşi că e the real deal.

Bărbatul mormăi ceva neinteligibil în receptor.
– Încearcă să-mi faci rost de informaţii până joi. Am solicitat o echipă de experţi. Aş vrea să ne apucăm de treabă cum ajung ei aici.
– Lucrez la securitate, Patricia, nu sunt afurisitul tău de detectiv particular.
– Mulţumesc, Serge, îşi exprimă ea gratitudinea sinceră.
– Ai grijă de tine, Pat.
Convorbirea se deconectă. Patricia Brenton luă dosarul de pe masă şi îl aşeză în fişet. Încuie uşa biroului în urma sa şi lăsă cheia la recepţie.

Când părăsi sediul CIPC, afară era noapte şi pentru prima dată de când aterizase în Johannesburg, simţi că poate să respire fără să-i ia foc plămânii. Poate că invenţia celor de la Biometrics Millenials nu era chiar o nebunie.

Hotelul în care se cazase se afla la câteva străzi distanţă de sediul CIPC, aşa că Patricia decise să meargă pe jos într-acolo. Energia oraşului rezona în jurul ei; sud-africanii ieşiti de la lucru creau o hărmălaie de nedescris pe străzi. Mărci cunoscute ale unor lanţuri de retail colorau parterul clădirilor, iar imagini ale unor femei caucaziene decorau vitrinele. Patricia se opri în dreptul câtorva magazine, dar rezistă tentaţiei de a intra. În ciuda faptului că zburase din State nepregătită suficient pentru aventura africană, nu se afla într-o vizită de cumpărături. Îşi urmări reflexia în câteva vitrine; se încruntă, nemulţumită. În ultimele săptămâni, fiind mereu pe drum, prin câte-o ţară aflată la capăt de lume, încetase să se mai îngrijească. Îşi promise că după misiunea aceasta urma o vacanţă pe o plajă din Hawaii, poate chiar să-şi viziteze tatăl în New Hamptons.

Apoi reflexia i se schimbă. În vitrină apăru, doar pentru o secundă, o străfulgerare. Patricia abia avu timp să-şi reinstruiască trupul să-şi amintească trainingul lui Serge, înainte de a se îndrepta cu calm către clădirea din capătul străzii. Expert în securitate, Serge Ouegnin întotdeauna discutase cu agenţii trimişi pe teren situaţii ipotetice: cum să se comporte în cazul unei lovituri de stat, dacă sunt răpiţi pentru răscumpărare, cum să se apere în cazul în care sunt atacaţi pe stradă. Nimeni nu îi instruise cum să reacţioneze în cazul în care erau urmăriţi. Nimeni nu o pregătise pe ea pentru asta.

Patricia îşi forţă mintea să afunde strada în tăcere, apoi îşi scoase telefonul mobil din buzunarul genţii şi, fără a-şi muta privirea către tastele gumate, apelă ultimul număr format. Serge nu răspunse. Iar Serge răspundea întotdeauna. Îşi strânse mobilul la piept. În afară de dispecera centrului de comandă şi de operatorul său, nimeni nu cunoştea detaliile misiunii sale.

De fapt, nici nu ar fi trebuit să se afle pe teren. Patricia Brenton fusese întotdeauna un şoarece de bibliotecă până ce se aflase, în urmă cu trei ani, la locul nepotrivit în momentul nepotrivit. În timpul unei cine din cadrul unui team-building organizat pentru o echipă de analişti juniori ce lucrau pentru departamentul de Dezvoltare Biotehnologica a Departamentului de Agricultură, Patricia expusese colegilor săi cazul unui obscur savant rus. Individul în cauză încercase să îmbunătăţească pe cale biologică îngrăşăminte chimice, pe care apoi le împrăştiase peste o mică bucată de pământ pe care o deţinea în tundra siberiană. Bărbatul nu supravieţuise metodelor de interogare ale serviciilor secrete ruseşti, ce doreau reţeta noului îngrăşământ sintetic, dar pe bucata lui de pământ, presărată cu formula chimică a descoperirii sale, crescuse, pentru o scurtă perioadă de timp, o luxuriantă vegetaţie, adaptată condiţiilor de mediu.
– Ce vreau să spun, îşi apărase Patricia ideea în faţa colegilor săi, este că bărbatul acesta a descoperit, fără puterea noastră de cercetare şi fără ajutor din partea guvernului său, o adevărată fântână a tinereţii!
– Pat, a văzut cineva bucata aia de pământ?, o întrebase Roger, responsabil cu arhivarea datelor unui proiect federal de repopulare cu păstrăv a apelor lacului Michigan.
Colega lui scuturase viguros din cap, negând.
– Am citit despre asta, răspunsese ea.
– Ai citit…, contracarase altul, ducând paharul de bere la buze. Pe unul din acele bloguri infame pe care le urmăreşti, Patty?

Patricia se înflăcărase şi aproape voise să-i arunce o replică acidă – sau poate conţinutul paharului său de vin – colegului său, când Diana Spencer, partenera sa de cercetare şi poate singura persoană din întreaga echipă care nu lua în derâdere pasiunile ei ascunse, se apropiase de masă. Era însoţită de Evelyn McGregor, adjuncta asistentului Secretarului de Stat de la Agricultură. Şi Evelyn făcuse parte din mica lor echipă, însă fusese promovată cu puţin timp înainte ca Patricia să fie angajată ca înlocuitoare a ei. Diana, Roger şi ceilalţi cinci analişti lucraseră însă cu femeia ani de zile şi aveau numai lucruri de bine de menţionat despre ea.

Patriciei i se menţionase ulterior, aproape la o săptămână distanţă de acea cină, faptul că Evelyn McGregor se alăturase petrecerii doar pentru a o cunoaşte pe ea. Adjuncta asistentului secretarului de stat primea conducerea propriei echipe şi putea să aleagă singură membrii, fără implicarea unei comisii a Congresului american.
De la Dezvoltare Biotehnologică, Patriciei i se alăturase Roger. În afară de ei doi, Evelyn mai recrutase un bio-chimist şi un medic neurolog, bine-cunoscut în mediile elitiste. Trei ani mai târziu, echipa lor depăşea 50 de operativi şi acoperea activităţi pe întreg Globul. Pat şi colegii săi învăţaseră să devină diplomaţi, spioni, oratori, investigatori. Femeia nu-şi mai amintea ultima dată când se bucurase de o vacanţă adevărată, deşi îşi trăia viaţa dintr-o valiză şi în camere de hotel. Deţinea un apartament complet funcţional în Detroit, dar nu gătise niciodată în bucătăria ei, iar maşina de spălat nu fusese niciodată racordată la sistemul de scurgere.

Încercă din nou să formeze numărul lui Serge, dar se răzgândi în ultimul moment. El era doar consultantul lor în situaţii de urgenţă, legătura cu CIA-ul şi, ocazional, persoana care putea face rost de informaţii nesancţionate. Nu de puţine ori Patricia fusese chemată în biroul lui Evelyn şi mustrată pentru metodele ei de investigaţie, sugerate de Serge, în timp ce el scăpase doar o o avertizare şi o scurtă bătaie pe umăr.

Se strecură pe o alee îngustă, ce ducea către zona de descărcare a mărfii unui restaurant cu specific pescăresc, şi se ascunse în spatele unui camion. Şefa ei răspunse abia la al treilea apel:
– Brenton, ar fi bine să ai un motiv al dracului de bun, lătră ea din difuzor.
– Evelyn, sunt urmărită. Mă aflu pe o alee lăturalnică, în zona unui John Dorys în Bedford.
La capătul celălalt al liniei nu se auzi nimic o perioadă. Apoi glasul răguşit al lui McGregor, uşor acoperit de un fâşâit static.
– Patricia.

Patricia îndrăzni să-şi închidă ochii pentru câteva secunde. Nu dormise aproape deloc în timpul zborului, iar de când aterizase era un ghem de nervi. Nu avea puterea să se descurce într-o situaţie ostilă.
– Patricia?
– Sunt aici, Evelyn.
– Eşti la opt minute distanţă de mers pe jos de spitalul Bedford Gardens. Încearcă să ajungi acolo întreagă.
– Cum…?
Cum ai ştiut asta? Cine eşti? Măcar te cunosc?
Nu întrebările pe care ar fi trebuit să le adreseze lui Evelyn McGregor la 4 dimineaţa pe fusul coastei de est.
– Geolocaţia, Patricia. Încearcă să rămâi în viaţă; voi trimite o echipă să te extragă. Rămâi întotdeauna în zone populate. Dacă voiau să te ucidă, ai fi fost moartă până acum.

Apelul se deconectă, iar femeia încremeni câteva clipe în semi-întunericul aleii, ascultând cum lăzile cu peşte erau descărcate din camion, înainte de a fi urcate pe nişte cărucioare şi duse în restaurant. Lângă tomberon erau chitite câteva cutii de lemn, iar Patricia aranjă două dintre ele astfel încât să se poată aşeza. Şefa ei era o femeie cu resurse şi o putere de convingere pe care Patricia nu o mai întâlnise la nimeni altcineva, dar aflată pe un continent diferit şi despărţită de Evelyn de un ocean, chiar nu îi mai păsa de ordinele acesteia. Se descălţă de pantofii grei, ce-i stâlciseră degetele o zi întreagă, aşezându-i cu grijă lângă ea şi îşi trecu breteaua genţii peste gât, strângând-o într-un final la piept. Evelyn avusese dreptate într-un singur aspect; oricine ar fi fost persoana care o urmărea, dacă şi-ar fi setat să o ucidă, ar fi ucis-o deja.

În şezut, cu capul sprijinit de metalul tomberonului, strângându-şi geanta la piept şi mobilul în mână, Patricia Brenton, Agent Special al Guvernului Statelor Unite ale Americii, adormi, după mai bine de 48 de ore de când era trează.

Alegerea Patriciei

„Alegerea Patriciei” face parte din acelaşi univers ca şi „Alegerea Louisei”, iar naraţiunea se desfăşoară asemenea celei din prima carte, necronologic.

Prolog

„Every good occupation deserves a resistance.” – Miles Matheson (Revolution)

Roşcat tern şi albastru spălăcit. Atât de contrastant în comparaţie cu nuanţele vibrante ale bărbatului aflat de cealaltă parte a piscinei. Negru strălucitor şi albastru pătrunzător. Îi simţise privirile sfredelindu-i ceafa încă de dăduse prima oară cu ochii de el. Şi nu găsise un singur lucru îngrozitor la el. De fapt, dacă era în totalitate sinceră, o încânta atenţia tăcută pe care i-o acorda.

Îl întâlnise în prima zi, la recepţie. Se împiedicase de cureaua genţii de călătorie şi înainte de a atinge podeaua, braţele lui o învăluiseră în protecţia lor tandră, întrerupându-i căderea. Clişeul tipic american, nu? Fata întâlneşte băiatul, băiatul salvează fata, fata se îndrăgosteşte de băiat. Doar că interacţiunea lor se oprise acolo. Băiatul se asigurase că fata se află în siguranţă, apoi se încruntase, albastrul ochilor lui devenind şi mai întunecat. Patricia nici nu apucase să-i mulţumească înainte ca el să dispară. Dar numai temporar, deoarece în zilele următoare îl întâlnise peste tot prin hotel sau prin sătuc: când cobora dimineaţa la micul dejun, îl vedea îndreptându-se către piscină; când se ducea la piscină, îl zărea alergând pe aleile parcului; când ieşea la plimbare cu colegii, o surprindea dintr-un cotlon întunecat, şoptind în telefonul mobil.

– Ar trebui să te duci să vorbeşti cu el.
Patricia se întoarse brusc către colega sa, Diana, ridicând o sprânceană în loc de răspuns.
– Nu te arăta surprinsă, chicoti cealaltă femeie. Eşti transparentă, Patty. Îl vrei. Şi cred că şi el te vrea la fel de mult, dacă ar fi să judec după privirile pe care ţi le tot aruncă de două zile încoace. Apoi suspină, trecându-şi o palmă peste faţă, ştergându-şi sprâncenele de apă. Ce-aş mai vrea să se uite un bărbat aşa la mine.

Problema Dianei, ponderă Patricia, era faptul că era căsătorită cu un bărbat care, deşi o iubea foarte mult, care nu uita nici o aniversare sau zi de naştere, care îi trimitea flori sau cadouri la birou şi care o scotea în oraş cel puţin o dată pe săptămână, adoptase atitudinea bărbatului de vârsta a doua care îşi iubeşte soţia, dar nu îşi iubeşte femeia. Iar Diana, apropiindu-se vertiginos de 40 de ani, doar ce realizase că viaţa ei abia acum începe.
– În regulă atunci, continuă ea. Mă duc să mă culc.

Patricia încuviinţă, incapabilă să rostească un cuvânt, dar rămase în continuare pe loc, bătând apa cu palmele. Dacă Diana pleca, ar fi rămas singură cu el. Doar ei doi şi întinderea de apă, iar gândul acesta o încântă şi o sperie în egală măsură. Îndrăzni să-i arunce o privire furtivă peste umăr, dar bărbatul nu mai era in postul lui de observaţie. Stătea în picioare, pe marginea piscinei, picăturile de apă alunecând de-a lungul pieptului, braţelor şi gambelor lui. Slipul i se lipise de corp, ca o a doua piele, iar Patricia abia reuşi să-şi suprime un geamăt. Ok, Diana avea dreptate; îl dorea cu toată fiinţa ei. Apoi el îi întoarse spatele, îşi luă prosopul de pe marginea şezlongului şi intră în clădire.

Femeia îşi simţi visele şi dorinţele distruse asemenea unui castel de cărţi ce se prăbuşea. Evident, puterile ei telepatice nu funcţionaseră. Dacă repeta iar şi iar în gând Vino şi ia-mă, fă-mă femeia ta, nu ar fi rezolvat nimic nici într-o sută de ani. Bărbaţii – iar acest bărbat nu făcea excepţie, bineînţeles – sunt creaturi simple, cu o minte rudimentară. Ei nu ţi-ar anticipa nevoile nici dacă le rosteşti clar şi răspicat. Iar Patricia nu făcuse asta. Patricia se mulţumise să admire de vis-a-vis, un manechin într-o vitrină, pentru că Patricia nu era genul de fată care să intre în magazinul care vindea genul de vise pe care le avea, să spună Ştiţi ce?! Îmi doresc manechinul acesta şi o să-l iau cu mine.

– Eşti o idioată, se mustră ea, ieşind din apă. Era trecut de miezul nopţii şi începuse să se lase frigul. Un fior îi străbătu şira spinării şi se grăbi să-şi arunce halatul de baie peste umeri. Apoi intră în clădire, îndreptându-se către ascensoare.

Spa-ul era liniştit, doar câteva lumini de veghe lăsate aprinse. Rămăsese ultima la piscină şi cum era o oră înaintată, probabil că nu se mai afla nici un membru al staff-ului prin apropiere. Patricia băgă mâna în buzunar, asigurându-se că încă mai avea cartela magnetică. Apoi uşile liftului se deschiseră, iar ea intră sub lumina puternică a neoanelor. Iar el intră după ea, chiar înainte ca uşile să îl strivească.

Nu pot să respir, gândi ea cuprinsă dintr-odată de un sentiment de panică. Lumina micuţului vagon îi ardea fruntea, orbindu-i pupilele. Îşi strânse pleoapele, retrăgându-se într-un colţ. Inima îi bătea nebuneşte în piept, bubuindu-i în urechi. O încercă un sentiment de vomă şi ridică instinctiv mâna la gură, parcă încercând să oprească fierea să iasă la suprafaţă. E doar un bărbat, Patricia. Nu exagera. Doar că sfatul acesta ar fi funcţionat perfect dacă ar fi fost miezul zilei, nu ar fi purtat un costum de baie ud, ce nu lăsa loc imaginaţiei, iar ea ar fi fost înconjurată de oameni. Deoarece el părea genul de om care se simţea în largul lui singur. Iar ea era singură cu el.

Apoi ding-ul ascensorului se auzi la etajul ei, iar Patricia aproape de rostogoli afară din lift. Pentru cineva care-şi dorea atât de mult să se culce cu acest bărbat, Patricia făcea tot ce-i stătea în putinţă să pună o distanţă între ea şi el. Se opri însă în faţa uşii camerei sale, ezitând. Degetele i se încordară peste cartela magnetică. Patricia nu auzi scârţâitul metalic al uşilor ascensorului, închizându-se. Spatele i se încordă, umerii îi căzură. El era încă acolo. Se întoarse să-l privească.

Sprijinit în cadrul liftului, aplecat uşor în afară, umplea întreg spaţiul holului cu prezenţa lui. Patricia ştiu în acel moment, fără nici urmă de îndoială, că ar fi putut la fel de bine să fie îmbrăcată în zdrenţe, pentru el nu ar fi contat câtuşi de puţin. Nu mai stătu pe gânduri, înaintă spre el chiar în acelaşi moment când bărbatul se retrase în lumina orbitoare a liftului, eliberând mecanismul uşilor metalice. Patricia răsuflă în acelaşi timp uşurată şi enervată. În timp ce intra în cameră, izbucni într-un râs isteric; îi dădură lacrimile şi îşi şterse în grabă obrajii umezi. Înainte de a adormi, se mai gândi o dată la bărbatul ce-i atrăsese atenţia şi la ce ar fi putut face împreună cu el dacă necunoscutul nu ar fi avut mai multă tărie de caracter.