Walking on sunshine through Istanbul

Gata şi a doua vizită la Istanbul pe anul acesta Pozele le găsiţi aici [and you know the drill, we must be friends on Facebook] şi, după cum puteţi vedea în dovezile pe care le-am adus, a fost soare, a fost cald, m-am şi pitzipongit că nu se putea altfel şi în general a fost mişto. Evident că nu s-a putut să fiu perfect mulţumită, nu mi-ar fi permis rangul de divă.

Am avut o ghiduşă naşpa. Era chiar directoarea agenţiei de turism cu care tot călătorim noi şi probabil că nu o pupaseră în fund angajaţii suficient de mult înainte de plecare. S-a răstit la tata, el fiind cel care ocupase 30 de locuri în autocarul de 50 [nu, nu el singur, ci împreună cu ceilalţi profesori care-l însoţeau], nu ne-a lăsat suficient timp la baie [unde trebuie menţonat că nu ne oprea decât la benzinării cu o singură toaletă] şi, în general, a fost cu vreo sută de puncte sub Sânziana, despre care v-am povestit aici. Dar poate vă întrebaţi de ce nu pot s-o sufăr.

Aţi întâlnit vreodată pe cineva care doar privindu-vă să vă ridice părul pe ceafă? A cărei voce să sune asemenea croncănitului unei ciori răguşite? Care să râdă ca o hienă sinistră? Cam aşa şi tanti asta. În schimb mi-a plăcut extrem paltonul ei gogoşar mov în picăţele, chit că eu eram în geaca mea albastră din piele de motociclist. Dar am fost fashionable enough pentru capitala culturală a Turciei; singurul meu regret este că nu am ajuns pe Istiklal, strada lor pietonală de cumpărături, un fel de Rue Neuve a Bruxellesului, Champs Elysees a Parisului şi Rambla a Barcelonei. Şi aş mai şti câteva străzi dintr’astea de pe unde m-au mai purtat paşii şi buzunarele largi, dar nu-mi mai aduc aminte ;;)

De această dată nu am mai cumpărat magneţi de frigider – aveam deja de la Dana o grămadă, plus ce mai adunasem de prin ultima excursie – pentru că am mai avea nevoie de încă un frigider ca să aplicăm toate amintirile Nu am mai luat nici rahat turcesc, la ce scoruri avea dădeam faliment sigur, în schimb am cumpărat multă pismaniye la 1 liră turcească [asta vine vreo 2 lei amărâţi de-ai noştri]
Pismaniya este un fel de fidea dulce făcută din vată pe băţ [fără băţ, evident] care se topeşte în gură. Aşa cum bine ştiţi, dulciurile şi produsele de patiserie turceşti sunt făcute cu miere în loc de zahăr şi ies extrem de dulci. Atât de dulci încât te miri cum naiba Turcia nu este cap de listă la diabetici. Am mai luat şi un kil de baclavale pe care l-am păpat acasă, cu Dana. Mă rog, ea, săraca, a avut intenţia să mănânce, dar cum noi, restul, suntem nişte pofticioşi, i-am mai lăsat 6 bucăţele pe o farfuriuţă în frigider.

Excursia în Turcia a fost un nou tur de forţă. Am uitat ce înseamnă să te trezeşti la 6 dimineaţa doar ca să te asiguri că prinzi suficient timp la baie. Să fii gata la timp ca să nu aştepte 49 de persoane după tine, să ceri indicaţii şi să te descurci într-o ţară străină şi cu o limbă ciudată folosind puţinele cuvinte pe care apucasei să le înveţi în excursia precedentă. Să fugăreşti prin cel mai frumos palat al sultanilor [care bate la fundul gol multe palate europene] – Dolmabahce – ghida locală care vorbea o engleză stâlcită [dar extrem de amuzantă] pentru a traduce apoi grupului de profesori, să te pleci în faţa grandorii Hagiei Sofia, basilica creştină transformată în moschee şi apoi în muzeu, să vizitezi Muzeul de Arheologie din Istanbul, care adăposteşte colecţii impresionante de artefacte greceşti şi romane, precum şi bizantine şi anatoliene, rămase fie de pe urma cuceririlor realizate în zonă de către Alexandru Macedon sau de împăraţii romani sau obţinute în timpul jafurilor din timpul expansiunilor Imperiului Otoman. Respectivul muzeu adăpostea Sarcofagul lui Alexandru cel Mare, precum şi Calul Troian, acesta din urmă aflându-se într-o zonă închisă vizitatorilor, numeroase statui şi un intreg etaj dedicat Troiei – şi când zic dedicat mă refer la vitrine întregi ocupate de obiecte şi unelte descoperite în zona în care se presupune că ar fi fost ridicată legendara cetate [mă pasionează arheologia, mă gândesc serios să-mi fac doctoratul în asta. Imaginaţi-vă, eu săpând pe câmp şi bronzându-mă ca o tractoristă, ce trendy aş fi! ]

Am vizitat şi Basilica Cisternă în care se găsesc celebrele capete ale Meduzei [sinistru loc. Şi cam friguros]. Am gustat din preparatele lor culinare [supa-cremă de linte, mai iute decât aripioarele picante de la KFC, a fost de departe preferata mea]. Nu am mai avut forţă să merg şi la Topkapî, tot ce-mi doream era să ajung la hotel să mă prăbuşesc în vârful patului şi să sforăi. Nu am sforăit pentru că am adormit iepureşte/pisiceşte aşteptându-mi colega de cameră.

Per total, a fost o excursie reuşită. Nu am mai zâmbit de multă vreme atât de sincer şi am îndrăznit să nu mă gândesc la ce mă aşteaptă acasă. Dar când vraja se risipeşte, nu-mi mai rămâne decât să scriu pe blog.

Istanbul din nou

Aşa cum aţi citit ca nişte fani dedicaţi acestui blog aici, ştiţi că pisicu’ s-a plimbat prin Turcia şi i-a plăcut, dar că a rămas restanţieră la câteva obiective turistice din Istanbul. Şi cum pisoiu’ şi-a pus codiţa pe spinare şi a zburat în ţările calde, am decis să sacrific şi eu 100 de euro [cazarea, transportul şi haleala gratuite, că aşa călătoresc eu, like a boss] pentru intrările pe la muzee, palate şi haremuri

Dacă doriţi o cadână, rahat turcesc sau nisip de la Marea Marmara, lăsaţi un mesaj la contact şi ne descurcăm noi

Experimenteză lumea: Episodul 22 – Turcia

Gata, m-am întors din Turcia şi mi-am făcut norma de ultima şi prima excursie din an. Şi ufff, nici nu ştiu cu ce să încep. Evident, ca întotdeauna, a fost excursie reuşită, dar au existat şi elemente care m-au lăsat cu un gust amar şi sentimente contradictorii. Îmi place să călătoresc cu Gregory Tour, asta a fost a treia excursie cu ei, părinţii au fost în patru, dar niciodată nu am stat ca pe ghimpi ca acum. Dar să încep cu începutul.

Lucrurile au mers prost de la început; plecarea se făcea din parcarea restaurantului Cina din Bucureşti, la 5:30, cel târziu la 6:00 dimineaţa. Ne-am sunat toate rudele din capitală, să-i întrebăm dacă nu au vreun loc de parcare liber prin faţa blocului. Fiind şi perioada sărbătorilor, majoritatea erau plecaţi în vacanţă, la rândul lor. Până la urmă am parcat-o în faţa blocului Mariei şi al lui Mihai şi ne-am cărat bagajele timp de zece minute până la Ateneu. Maşina era deja acolo, şoferii – Gabi şi Marius -, ne-au ajutat să le încărcăm în cală, ne-am urcat repede şi ne-am ocupat locurile rezervate în prealabil: 5, 6, 9 şi 10, în spatele şoferului, like bosses Apoi a apărut şi ghida, Sânziana, iar de aici lucrurile au început să meargă din ce în ce mai prost. Nu-mi mai amintesc dacă s-a prezentat, ştiu doar că s-a fixat pe culoar, în faţa noastră, cu mâinile la spate, cu un zâmbet de HBIC pe buze şi ne-a ordonat să ne aşezăm ca să putem pleca. Nu a strigat lista cu prezenţa şi, în general, în acea primă zi, s-a comportat de parcă era, şi ea, la rândul ei, venită în vacanţă, nicidecum pentru a conduce un grup. Prima zi nu a fost prea obositoare, dar fiind trei autocare, s-a făcut busculadă la pişu de vreo trei ori prin Bulgaria, unde budele nu sunt chiar de patru stele. Şi imaginaţi-v-o pe Sânziana zicând: “10 minute pauză de toaletă”, iar noi stăteam de trei ori pe-atât

Am intrat în Turcia fără probleme, pesemne sunt obişnuiţi cu autocarele cu turişti români, şi încă de la intrare ne-au întâmpinat minaretele. Pe parcursul a 7 zile am tot văzut minarete, de la moschei mici, de cartier, până la grandioasele Sultanahmet şi Hagia Sofia, şi, deşi nu am nimic impotriva altor religii sau manifestări ale acestora, să fiu împresurată din toate părţile de elemente islamice nu a fost chiar liniştitor. Prima oprire a fost în oraşul Edirne, unde am vizitat Selimiye Camii [a se citi Geami, ştiţi voi, adică Geamia Selimiye], considerată a fi cea mai înaltă moschee, şi unde a trebuit să ne descălţăm pentru a intra înăuntru şi a vizita. Tot aici am avut şi primele interacţiuni cu cultura turcească: acum ştiu de unde vin ţiganii noştri – şi spun asta plină de consideraţie: cum ne-am dat jos din autocar, ne-au atacat hoardele de vânzători ambulanţi, care recunoscuseră numerele de înmatriculare şi care ne-au strigat după singurele nume care înseamnă ceva pentru ei: Hagi şi Ceauşescu. Nu pot spune că Selimiye nu a fost impresionantă, având în vedere că a fost prima moschee în care am pus piciorul în viaţa mea, dar nu am simţit aceleaşi sentimente pe care le-am experimentat, de exemplu, în Notre Dame de Paris.

Oprirea din acea zi a fost la Instanbul, unde ne-am cazat la Hotelul Rouge Noir aflat în partea europeană a oraşului şi despre care am aflat ulterior [mai exact în ultima seară, când am ieşit în oraş cu Dana şi al ei frate turc, Orhan] că este un hotel de tranzit, asta ca să mă exprim elegant. A doua zi am pornit-o dis-de-dimineaţă spre Urgup, localitate aflată în inima Turciei, mai exact în Cappadocia. Am petrecut toată ziua în autocar, având de parcurs aproximativ 900 km, iar Sânziana a folosit timpul pentru a-şi mai spăla din păcate: a venit pregătită cu informaţii, povestioare, bârfe antice şi nu a păstrat tonul plictisit şi înţepat al ghizilor, a fost veselă şi a imprimat o atmosferă generală în autocar plină de voie bună. Până la sfârşitul excursiei crescuse exponenţial în ochii mei, iar asta poate spune multe despre capacitatea unei persoane de a se adapta la anumite situaţii, atât a mea, cât şi a ei.

Următoarele trei zile, inclusiv noaptea dintre ani s-a dormit la Urgup, într-un hotel de 4 stele, dar care era sub Hotel Parâng din Olăneşti la serviciile de cazare şi servire, pereţii fiind atât de subţiri încât puteai auzi tot ce vorbeau vecinii, care, din păcate erau români. Trecând peste asta, am vizitat Uchisar, Zelve, Kaymakli, Goreme şi Valea Ihlara, iar pe drumul de întoarcere acasă, am oprit în Ankara pentru a vizita Muzeul Civilizaţiilor Anatoliene, unde am petrecut aproape o oră holbându-ne la exponate şi făcând poze, deşi în program aveam atribuite două ore. O oră am bântuit-o prin regiunea înconjurătoare, în care se afla un bazar, foarte asemănător cu târgul nostru din Romaneşti. Muzeul în sine a fost interesant, dar nu m-a dat pe spate încât să exclam: “wow!” Mi-a adus aminte de Muzeul Regiunii Porţile de Fier de la Drobeta Turnu Severin şi, deşi nu sunt foarte patrioată din fire, al nostru e mai mişto, chit că exponatele nu sunt atât de vechi precum cele anatoliene.

Filmuleţul cu o parte din poze îl găsiţi mai jos:

În penultima zi în Istanbul am participat la un Tur Ecumenic, vizitând Biserica Izvorul Tămăduirii, Biserica Românească şi Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, turul sărind peste Biserica Bulgărească, alcătuită în totalitate din fontă şi care părea deosebit de interesantă în scurtul răgaz în care am apucat să o vedem din autocarul aflat în mers. Apoi am mers într-o croazieră pe Bosfor, dar a plouat şi nu am prea făcut pozici. Seara am ieşit cu fratele turc al Danei, Orhan, şi iar ne-a plouat, plus că oraşul, aparent, nu are canalizare. Sau dacă are, eu nu am văzut-o. A doua zi de dimineaţă, am pornit spre ţară.

Mai sunt multe lucruri de spus despre excursia asta. Cum ar fi filmul tematic “My life în ruins”, cu un şofer de autocar numit Poopy Cacas care se îndrăgosteşte de ghida care îl însoţeşte, sau despre cum un autocar de 50 de persoane adormea de fiecare dată când Sânziana începea să ne povestească sau să ne arate un documentar. Sau despre masa de Revelion la care am avut program artistic cu dansatoare din buric, dar nu am avut mâncare, sau despre reprezentantele agenţiei care mai mult au încurcat treburile. Sau despre cucoanele cărora le-a puţit totul, de la vecinii de autocar, la camere, la mâncare, la programul turistic. La final, pentru mine şi familia mea, nimic nu a mai contat, pentru că important a fost să ne simţim bine. Şi ne-am simţit Turcia a fost o experienţă şi sper să o repet cât mai curând.

Obsesia săptămânii: Keep on lovin’ me

It’s nothing wrong with you / It’s nothing wrong with me / It’s nothing wrong with the world parampampam !!! Pisicu’ trage o fugă până la Urgup, în Turcia, în compania Danei, să se bucure de soare, căldură şi vreme bună, să facă poze şi să strângă amintiri şiiii… să se laude că, pentru prima dată în viaţă, a pus piciorul pe un alt continent, cu excepţia Europei. Speranţa mea pentru săptămâna în curs, precum şi pentru noul an este să nu încetaţi să ne iubiţi, pe mine şi pe pisoi pentru că noi vom continua să miorlăim în miez de noapte!

miorlăieli ulterioare: dacă, printr-o minune oarecare, mi-ar intra toate hainele în geamantan sau acesta din urmă s-ar mai mări un pic, cât să cuprindă toate lucrurile, aş fi un pisic tare fericit…

Experimentează lumea – partea a opta

Din când în când, îşi mai aminteşte şi pisoiul original să mai scrie acasă, că poate ne-o fi şi nouă dor şi om vrea să mai ştim ce face.

Neatza, pisic!
Scuze că n-am maı scrıs de mult, but we’ve been kınd of busy.
Fıınd ın vacanta, ne-am organızat noı (ca eı n-au nıcı un plan de bataıe), astfel ca ıntr-o zı ne-am ıntalnıt cu Huseyın de la ıttt (n.a.: International Train the Trainers – o conferinţă de mare amploare organizată de către AIESEC, la care participă atât delegaţi, cât şi facilitatori străini), care e orıgınal de aicı, sı care a fost ghıdul nostru pentru o zı.

Am vızıtat o groaza, am facut sı tur cu barcuta prın Bosfor – absolut genıal, sı am mancat o groaza de mancarurı tradıtıonale, dıntre care cel maı ciudat a fost kokoreçul, un fel de sandvıs cu matze de oaıe
În alta zı, adıca ıerı, am mers cu Monıca o gramada pe jos sı am ıntrat la Topkapı Palace, un super pallazo , plus toate moscheele pe care le luam la rand.
Azı trebuıa sa mergem la plaja, dar s-a anulat, asa ca staturam un pıc sı ın casa sı facuram gospodarıe. Baıetıı cu care stam sunt sımpatıcı, ne fac mancarurı tradıtıonale, le dam sı noı de la noı (o sarma, o piftie). Momentan totul merge bıne, asteptam sa vedem daca o fı sa ne mute la camın, cum se lauda…
În rest ce sa-tı maı zıc, e totul ca-n vacanta.
Gata, te-am pupat sı ne vedem acasa
pup pısıcu

Experimentează lumea – partea a şasea

Nu, nu mă pot abţine, mai ales când atâtea persoane dragi mie străbat lumea în lung şi-n lat. Acum e rândul pisoiului original să povestească modul în care experimentează lumea.

Neatza pısıc.
Pe scurt ca n-am foarte mult tımp sı nıcı nu maı stıu ce am scrıs ıerı, decı daca se repeta, nu ma ımpusca
Ierı am stat la tabara, unde am sı mancat, apoı am venıt ın sedıu unde au avut un fel de lc meetıng or somethıng sı pe la 9 seara ne-a dus un aıesecer la un prıeten de-al luı acasa. Acolo pare ok, avem o camera mare cu 2 paturı marı, decı e ok, ne-am bagat sı mancarea la frıgider and everythıng, ne am facut sı dus, etc, cıca maı sta cu un tıp pe care nu l am cunoscut ınca, fıındca nu era acasa. Sıngura chestıe e ca a doua zı, adıca azı, pleca undeva la 7 dımıneata, sı noı nu aveam cheıe, decı trebuı sa plecam sı noı la 7, ceea ce fu ok pt ca exploraram un pıc cartıeru sı gasıram un supermarket, asta pana pe la 8 30, cand ne duseram la bus sa-l luam spre tabara.
La tabara azı fu ultıma zı sı maı fusera nıste country presentatıons, apoı un fel de closıng plenary cu tot felul de…chestıı prın ea La pranz fu super tare ca ne dadura cıorba (asa se zıce sı la eı), apoı un pılaf cu nıste bucatı de puı (ffffffff bun), salata, un fel de ıaurt cu apa sı sare foarte racorıtor sı o….placınta dın ceva cu gust de fasole batuta sı care avea prın ea salata sı patrunjel. Super buna masa. Plecaram dın tabara pe la..5 cred. Apoi venıram ın centru la o terasa unde bauram o lımonada pe care plecaram fara s-o platım, apoı ne luaram o cartela de telefon publıc, sa maı sunam lumea pe acıa, sı mancaram o ınghetata tradıtıonala care se ıntınde asa ca guma…mıe imı placu, relatıv
De maıne ıntram ın vacanta pentru 3 saptamanı. Partea proasta e ca (don’t tel mom about thıs) se pare ca nu o sa avem masa atuncı, dar se lucreaza la asta. Maıne cred ca o sa ne ıntalnım cu Huseyın de la Ittt sı poate reusım sa vızıtam ceva, ca pana acuma stam bıne doar la ıncercat mancarurı turcestı
Alta parte proasta….don’t tell mom about thıs eıther….e ca vıza noasttra e doar de o luna, sı…ın functıe de daca ne place aıcı sau nu, vrem sa plecam la mıjlocu perıoadeı ın grecıa sı sa ne ıntoarcem, avand o noua vıza (asta ın caz ca ne place sı vrem sa stam pana la sfarsıtu proıectuluı) sau plecam dupa 30 de zıle (ceea ce astora nu le convıne, dar daca ne suparam, asta facem )
OCul e ın majorıtate nıce to us, except the ocp, whıch ıs a total bee-ch! faza e ca nu te lamuresc. Adıca sunt destul de multe plangerı sı…toata lumea e dezamagıta ca au pauza 3 saptamanı, pentru ca vor cheltuı aıurea banı serıosı). Pana acum se pare ca relatıa traınees-oc nu e prea roza … sa vedem, deocamdata noı suntem undeva la mıjloc, ne-om da sı noı dupa majorıtate sau …dupa cum ne-o dıcta portofelu.
Asa dıntre traınee ıı stım cam pe totı sı cu majorıtatea ne-am sı ımprıetenıt. Maı sunt cateva asıatıce retardate sı pe lısta neagra maı e sı una dın Indıa, care arata genıal, dar are o voce de taranca care o tradeaza (chıar e taranca, sı cacofonıa de dınaınte e ıntentıonata).
Nu stıu ce sa maı zıc, ca scrıu la maılul asta de o vıata am depıstat sı baıetı frumuseı, dar pana acuma doar de departe ) abıa astept sa vızıtam Istanbulu sı sa contınuam sa mancam chestıı noı (una pe zı cel putın). Potı sa-ı zıcı lui tatı ca azı mancaram rahat sı cred ca sı sugıuc ) cred , nu’s sıgura.
Pupıcı ıstanbulezı sı-tı scrıu cand maı ajung prın sedıu :*

În altă ordine de idei, chit că e pisoiul original, tastaturile astea istanbuleze mă omoară cu zile şi îmi vine s-o strâng de gât că nu are timp să stea un sfert de oră să gândească ce scrie. Mai mult ca sigur nu aţi priceput nimic din ce a scris ea mai sus. V-aş explica eu, dar lenea asta mă omoară, la propriu. Rămâne, deci, pe altă dată.

Ahh, să nu uit, o mică dedicaţie pentru pisoi, că prevăd că se întoarce dansatoare din buric: