Interviu cu Cel de sus

Sunt spirituală, fără a fi religioasă. Cred într-o entitate superioară fără a o denumi Dumnezeu. Şi cu toate acestea, nu încetează niciodată să mă uimească felul anumitor persoane de a interpreta ceea ce cred ei că îi trece Demiurgului prin cap. Dacă ne-am lua după ultimul sezon din SPN, Tatălui i s-ar cam rupe de noi; dacă ne-am lua după anumiţi autori obscuri de fan-fiction, ar rezulta următorul dialog sau, dacă preferaţi, un interviu între om şi Creator.

Omul: Ce te uimeşte cel mai mult la umanitate?

Dumnezeul: Modul în care vă declaraţi plictisiţi de copilărie, grăbindu-vă să vă maturizaţi numai pentru a tânji să vă întoarceţi la jucăriile demult abandonate. Cum vă ruinaţi sănătatea pentru a strânge munţi de bani, pe care îi risipiţi apoi pentru a vă recupera sănătatea şubrezită. Cum vă gândiţi nerăbdători la viitor doar pentru a vă ignora prezentul, astfel că în momentul în care va sosi clipa, vor realiza că nu au experimentat nici măcar o secundă de fericire. Şi că trăiesc ca şi când ar fi nemuritori, iar când ultima clipa soseşte, simt că nu au trăit suficient. 

Mişto, nu? Aproape că îmi pare rău că nu l-am gândit eu

Cele mai folosite trei minciuni

Stăteam de vorbă în urmă cu câteva zile cu nişte prietene cu care nu mă mai văzusem de ani de zile – din perioada liceului, să fiu mai precisă – şi am avut parte de nişte şocuri scurte şi repetate. Cam ca atunci când te curentează cineva încercând să-ţi scoată din căpăţână un gândac mare, urât şi cleios, care te obligă să-ţi măcelăreşti familia în numele mamei tuturor relelor, pentru că aşa-i în Supernatural, după ce l-au învins pe Diavol şi nu mai aveau nici un motiv valabil să continue să ia bani, scenariştii trebuiau să scornească ceva plauzibilo-fantastic. Dar revenind la oile noastre…

Stând noi de vorbă şi amintindu-ne de copilărie – căci ce copil eram pe vremuri şi cum credeam că tot ce zboară se mănâncă -, fac imprudenţa să o întreb pe una dintre ele de prietenul ei, cu care auzisem într-o vreme că ar vrea să se mărite. Toată treaba era atât de serioasă! Bun, şi pentru că uneori curiozitatea e prea mare şi gura nu-mi mai tace [că tot vorbeam eu de oi mai sus], spirituală cum sunt din fire, o avertizez că dacă e rost de măritiş să mă anunţe din timp, că ai mei s-au pus naşi la o nuntă în toamnă şi trebuie să mă pregătesc cu multe luni în prealabil. Booon! Şi ea îmi dă vestea cam cum au aruncat americanii bomba la Hiroshima. S-au despărţit şi nici nu mai e rost de reconciliere, pentru că l-a prins înşelând-o.

Deh, acum se mai întâmplă, veţi zice voi. Aş, mai văzurăţi? Adică, nu contest faptul că a înşelat-o [nu am cerut detalii dacă l-a prins asupra faptului, uneori e mai bine să completezi singur spaţiile libere], contest motivaţia care l-a împins la efectuarea nesăbuitului act. Pentru că, fără nici o urmă de îndoială, cuplu mai îndrăgostit şi menit să rămână zeci de ani împreună eu nu am mai văzut. Şi pornind de la asta, prietena mea s-a apucat să facă haz de necaz şi să-mi spună care sunt cele trei minciuni pe care orice om le foloseşte cel puţin o dată în viaţă. De primele două o consider vinovată, pentru că prea e direct implicată. Cea de-a treia, ei bine, aici sunt părinţii mei de vină, şi toţi cei asemenea lor:

• “te iubesc”
• “vom fi întotdeauna împreună”
• “algebra îţi va fi de folos pentru tot restul zilelor”

Acum luaţi o mică pauză şi priviţi atent cele mai uzitate minciuni. Din fericire, nu am terminat profil real, deci habar nu am ce e aia algebră. Bine, nu mă refer la adunare, scădere, înmulţire şi împărţire, lucrez cu bani, deci în fiecare zi rulez sume de vă stă mintea în coadă. Eu mă refer la materia aia care a ros ca un cancer ficaţii colegilor mei din liceu, care credeau că sunt regii lumii doar pentru că mâncau trigonometrie pe pâine de la Pătraşcu. Cât despre primele două, nu cred că există cineva care să afirme că măcar o dată în viaţă nu a spus cuiva “te iubesc” fără a o crede câtuşi de puţin. Sau dacă a crezut-o ieri, cu siguranţă nu o mai crede şi azi. Iar întotdeauna nu există, deoarece întotdeauna se poate sfârşi într-o clipă.

De ce nu ar trebui să fie vampiri în Supernatural

Vă rog să scuzaţi faptul că restul articolului nu are diacritice, l-am scris la prima mână pentru forumul pentru care moderez şi mi-a fost un pic lene să activez scrierea în română

Acum ceva vreme, imediat dupa ultimul episod din sezonul 5 din Supernatural, am scris acest articol in care imi exprimam parerea proprie si personala ca, cel putin din punctul meu de vedere, finalul acela, cu Sam aruncat in cusca Iadului si cu un Dean cu inima franta ducandu-se la Lisa si la Ben, e grandios. Acceptasem de mult ideea ca Supernatural nu va avea happy ending, ba chiar eram foarte incantata.

Stiam ca imaginea lui Sammy stand in afara casei si pandindu-l pe fratele sau inseamna continuitate, dar daca producatorii aveau de gand sa lungeasca povestea pentru ca le aducea bani, de ce sa nu faca un film pentru marele ecran? Sexosenia fratilor Winchester rivalizeaza doar cu cea a fratilor Salvatore si bag mana in foc ca lumea s-ar fi inghesuit sa-i vada pe Sam si Dean la cinematograf. Eu stiu ca as fi facut-o.

Bun, poate va intrebati de la ce a pornit supararea mea, avand in vedere ca sunt fanul declarat al serialului. Multa vreme, Supernatural a fost preferatul meu, din toate punctele de vedere: actori frumosi, actiune bine pusa la punct, efecte speciale reusite, ati prins voi ideea. Din moment ce imi pierd majoritatea timpului uitandu-ma la filme si seriale, mai bune sau mai proaste, era normal sa intocmesc un top al preferintelor. Pe primul loc, indubitabil, va ramane BSG, pentru totdeauna, dar Supernatural era atat de aproape de prima pozitie…

Motivele pentru care Supernatural a cazut pe 4 in topul meu le gasiti mai jos. Daca nu ati vazut inca episodul sau nu urmariti serialul si aveti de gand, nu cititi:
Apoi Dean s-a transformat in vampir si inca unul foarte neconvingator. Inteleg ca toate povestile care sunt centrate pe vampiri vor sa fie originale, dar vampirii din Twilight sunt diferiti de cei din The Vampire Diaries [la True Blood nu ma uit, inca] si, cu siguranta, sunt diferiti de cei din Supernatural. Aia din Twilight stralucesc ca diamantele in soare, cei din TVD poarta inele magice sa-i protejeze de lumina soarelui, altfel ar muri, cei din Supernatural se pot lecui de vampirism daca nu se hranesc cu sange uman. Bla bla bla, you got the point.

De ce sunt atat de suparata? Pentru ca pe vremuri, SPN era avangardist, ma uitam si exclamam: wow, uite ce chestie! Ultimul episod a fost Twilight all over again: vampirul Robert care e indragostit de Kristen [numai eu vad un model aici?] si care nu poate sta in preajma ei pentru ca mirosul sangelui e prea puternic, iar Dean este transformat pentru ca este “cute”. Inteleg ca, uneori, mai este nevoie si de episoade prostesti, sa mai destinda atmosfera, ca in Farscape, cand erau toti personaje de desen animat, si care mi-a taiat tot cheful de a ma mai uita la serial, desi il iubesc si il am descarcat pe hard, dar SPN pierde fani de la episod la episod de cand cu sezonul 6.

Cred ca m-am refulat suficient. Pur si simplu, serialul acesta are parte de prea multe intamplari supranaturale ca sa mai intre – fara succes – pe taramul altor doua [de care stiu eu, cel putin], care isi fac treaba de minune.

Când lucrurile bune ajung la final

Acum două zile am descărcat Swan Song, episodul 22 din mult-iubitul meu Supernatural. Şi l-am privit împreună cu pisoiul original şi pe măsură ce scenele se derulau una câte una, ceva mă îmboldea să dau un tweet în care să mă plâng de faptul că este, probabil, cel mai prost episod din istoria serialului: scene tăiate scurt sau filmate prea mult, ca şi cum regizorul lăsa camera să meargă dincolo de limitele rolului, surprinzându-i pe actori căutându-şi cuvintele.

Aparent, de la acest post până acum două zile, ceva s-a întâmplat cu serialul care m-a ţinut lipită de monitor mai bine de un an. Parcă producătorii, ca şi fanii, ajunseseră la un punct în care se săturaseră de poveste, de actori, de cum decurgea acţiunea. Să fim serioşi, câţi dintre noi ar vrea ca ceea ce ştim despre îngeri să fie, de fapt, doar o istorie frumos împachetată de către Biserică?

Mai grav, parcă s-a întâmplat ceva între episoade. Sam a oscilat între a spune “Da” diavolului şi a spera că lucrurile se vor îndrepta în cele din urmă, printr-o minune dumnezeiască, pentru ca în final să ajungă prins în propriul său trup, bucurându-se la crimele pe care Satana le înfăptuieşte în numele său. Şi deşi făcuse o înţelegere cu împieliţatul (ce-mi place cuvântul acesta!), îl bate pe Dean într-un cimitir, locul unde ar trebui să aibă loc faimoasa luptă dintre Diavol şi arhanghelul Mihail, până îi umflă ochii, după ce dintr-o pocnire a degetelor îi omoară pe Castiel şi Bobby.

După acte crude, precum cele enumerate mai sus sau când rădea de pe faţa pământului american (căci, nu-i aşa, toate plăgile, molimele, invaziile de extratereştri şi demoni au loc numai în America), Satana se simţe brusc emoţionat la vederea unor soldăţei din plastic, pe care Sam îi îndesase în portieră când era mic şi chiar după reconstruirea maşinii după accidentul de la sfârşitul celui de-al doilea sezon (parcă…), tot acolo se găsesc. Mă rog, dacă producătorii au vrut să-i păstreze pentru impresia artistică, fie. Deci Satana se emoţionează, dându-i lui Sam, cel prins în propriul trup oportunitatea de a se recâştiga pentru o secundă, fix de cât are nevoie pentru a deschide cuşca Iadului şi a se arunca înăuntru, nu înainte, totuşi, de a-l trage şi pe Adam-Michael după el.

Sezonul şi implicit serialul se încheie cu Dean ducându-se la Lisa (o mai ţineţi minte?), cu Chuck, profetul, încheiând de scris seria romanelor avându-i ca protagonişti pe fraţii Winchester, care după ce bea şi ultima gură de whiskey dispare (după o asemenea scenă eu zic că Chuck era Dumnezeu) şi cu Sam stând în întuneric, pe strada pe care locuieşte Lisa, uitându-se la fratele său.

Acum, dacă producătorii sunt inteligenţi, lasă povestea aşa şi nu mai filmează nici un alt sezon. Eventual, pot deschide seria filmelor pentru marele ecran, pentru că saga Superatural nu şi-a epuizat potenţialul. Ideea ar fi să nu distrugă eroii unei noi generaţii.

Un pic de paranormal

De când mă ştiu mi-au plăcut misterele, investigaţiile şi tot ceea ce ţinea de neconvenţional. Am început încă de pe vremea grădiniţei să dezvolt o sensibilitate pentru imaginaţia excesivă. Sar peste aproximativ 20 de ani ca să ajung la ceea mă interesează de fapt. Lumea asta o ia razna. Dacă ar fi să analizez atent majoritatea serialelor ce se emit în vremurile noastre au ca subiect puteri neobişnuite atribuite oamenilor, întâmplări inexplicabile sau evenimente futuriste. Nimic rău cu asta, dar ne-au asfixiat, aşa cum sufocă pălămida grâul.

Eram copil când TVR 1 difuza Star Trek şi chelia luminoasă a lui Jean Luc Picard mă fascinase complet. Îmi plăcea Deanna Troy, mi se părea graţia întruchipată, iar Worf luptătorul perfect. Când l-am reluat câţiva ani mai târziu, am stat şi m-am întrebat sincer ce dracu’ fusese în capul meu? Pentru vremea lui, Star Trek a fost pur şi simplu fantastic. Nu-i de mirare că producătorii intitulaseră seriile “The Next Generation”. Au dus într-adevăr serialele de televiziune într-o nouă eră.

Am continuat cu Dosarele X, pe Pro TV. O invidiam pe Scully şi eram îndrăgostită de Mulder. Nu de el, ca bărbat, ci de inteligenţa lui deductivă. Am urmărit seriile cap-coadă, am devorat cărţile şi am rămas profund dezamăgită de peliculele cinematografice. Nu mai ţin minte exact câte au fost, două sau trei, o singură secvenţă mi-a rămas întipărită în minte, anume când o salvează Mulder pe Scully de pe o navă extraterestră, reuşind să scape exact în secunda în care respectiva navă ţâşneşte de sub calota glaciară. Bun, totul se petrece în 5 secunde: secunda 1: Scully e într-un tub cu gelatină verde; secundele 2-4: Mulder o salvează, o sărută (clasicele evenimente care au dus la reînvierea Albei ca Zăpada; dacă considerăm micii alieni din Dosarele X, cei care o răpesc pe Scully şi o bagă în racla de gelatină verde, cei 7 pitici, atunci avem setate coordonatele pentru ditamai povestea romanţioasă), împuşcă niste alieni cu capul disproporţionat şi aleargă cu o Scully goală pe coridoarele navei; secunda 5: nava a erupt la suprafaţă, Scully şi Mulder aleargă ca bezmeticii spre un snowmobil, atenţie, Scully fiind îmbrăcată şi încălţată. I’m sure I didn’t see that coming.

După Dosarele X amintirile sunt un pic înceţoşate. Nu-mi amintesc să mai fi văzut nici un alt serial paranormal care să-mi fi marcat existenţa. Ah, parcă să zic că a fost Buffy în perioada aia, dar nu-mi amintesc cum s-a terminat, doar mă stresa considerabil faptul că orăşelul lor insignifiant, numit sugestiv Sunnydale, era polul tuturor vampirilor şi demonilor. Ah, da. Şi prostul gust al garderobierelor. Până spre sezonul 6, protagonista a fost îmbrăcată execrabil-

Apoi a urmat boom-ul. Lost e capul de afiş. Nu are nici un rost să spun ce-i cu Lost, decât că e al naibii de toxic. Mi-a dat dependenţă. Ultimul sezon l-am dat gata în două zile, downloadat de pe torrente, în timp ce părinţii mei aşteptau cuminţi să treacă săptămâna, să-l difuzeze cei de la AXN. Măcar ei pot să stea liniştiţi gândindu-se că nu au făcut nimic ilegal. Nu, nu, nu m-am mai îndrăgostit de nimeni de prin Lost. Personajele lor nu sunt suficient de inteligente pentru mine. Deşi am o afinitate pentru băieţii răi – hai să le zic periculoşi – iar personajele din Lost parcă au fost alese special să nu fie unul uşă de biserică, nici unul dintre frumoşii serialului nu m-a impresionat cine ştie ce. În schimb, there are plenty of hot chicks.

Stargate SG1, nu copia palidă de Atlantis, ăla da serial SF. Made my years on television. Se adaugă un pic de Enterprise şi ar fi fost culmea să nu fiu înamorată de Scott Bakula. Eram fascinată de el încă de pe vremea când juca in Quantum Leap şi cântase într-unul dintre episoade Imagine al lui John Lennon. Bine, am fost înamorată şi de T’pol, şi de Trip. Un pic şi de Hoshi. Ce mai era, ce mai era?

BSG! My all time fav! Am văzut primul episod chiar înainte să mă mut la Paris şi nu-mi amintesc decât că bătrânul Adama se pregătea să iasă la pensie şi Caprica 6 purtând celebra ei rochie roşie. Asta a fost tot la acea vreme, dar m-am întors acasă şi am aflat că seriile se terminaseră de difuzat pe AXN. Ce a fost rău la seriile BSG a fost că s-au nimerit fix cu perioada în care ar fi trebuit să învăţ pentru nefericita de licenţă. În rest, nu pot decât să-l laud, ca şi spectacol. Cine l-a văzut ştie la ce mă refer. Decorul, povestea, dramele, emoţiile, totul a fost perfect. A ridicat exact semnele de întrebare pe care o lume întreagă probabil că şi le pune cu privire la multiple aspecte ale existenţei noastre. Nu fantazez pe marginea subiectului şi cu siguranţă nu-mi place să romanţez povestea, dar mă aplec în faţa scenariştilor.

Supernatural, povestea a doi fraţi care se tot luptă cu forţe ale răului. Povestea m-a impresionat şi să vă explic şi de ce. Când am început să-l urmăresc am făcut-o din plictiseală. Nu aveam cu ce pierde timpul pe vară şi mergea foarte bine asezonat cu doi bărbaţi bine ca Jared Padalecki (yummy Dean from Gilmore Girls) si Jensen Ackles (yummy evil from My Bloody Valentine). Pe durata primului sezon credeam că avea să-mi treacă repede iufa de bărbaţi frumoşi, doar ce dădusem skip la One Tree Hill cu câteva zile mai devreme pentru că mă plictisea de moarte. Şi s-a petrecut minunea, povestea din spatele poveştii m-a captivat. Cam de când a apărut Reaperul la începutul sezonului doi mi-am imaginat că trebuie să intre şi îngerii cumva în poveste, dar nu bănuiam că o să se ajungă la o invazie de o asemenea anvergură. Apropo, voi ştiaţi că sunt de fapt 7 arhangheli? Până în episodul în care Castiel le spune fraţilor Winchester că Dumnezeu nu a fost văzut vreodată decât de 4 dintre fraţii săi, nu mă preocupase prea mult problema. Am bănuit că se referea la arhangheli şi am încercat să-mi amintesc numele lor, dar nu-mi ieşeau la numărătoare. Şi wikipedia asta chiar e la îndemâna oricui.

În paralel cu Supernatural mă uitam şi la Heroes. Băieţii din Fetele Gilmore cu siguranţă au ştiut să-şi aleagă viitoarele partituri, poate tocmai ca să scape de stigmatul că au jucat în filme pentru fete. La Heroes mă uitam pentru Ali Larter, care e tocmai pipiţa care ar trebui să fie la vârsta ei. Pe timpul lui Final Destination mi se părea slăbănoagă şi insipidă, aplatizată. Now she got curves and style. La Heroes mă uitam pentru Adrian Pasdar şi pentru storyline, spus şi răspus în alte câteva producţii de gen.

Deci, recapitulare! Le grupăm pe categorii.
1. Star Trek, Stargate, BSG, Enterprise. Dacă lipseşte ceva, mai completaţi şi voi.
2. Dosarele X. Ce performanţă, face categorie singur.
3. Buffy şi Supernatural. In the end, it’s all about slaying.
4. Lost şi Heroes. Multe întrebări se ivesc pe parcurs, iar răspunsurile se dau la final.