Femeia la putere – ultima parte

Nu mai ţin minte cum am ajuns să mă uit la Firelfy. Probabil eram în primele zile de Castle, dar Nathan Fillion mă cucerise deja cu rolul său uşor de trecut cu vederea din Dracula 2000, când toate privirile erau atrase de către Gerard Butler, the big bad and evil. Aşa că i-am dat o şansă celui care mai târziu avea să devină personajul cult al serialelor SF, denumit de fanii de pretutindeni “Captain Tight Pants”. Pentru că merităm!

Dar nu Mal Reynolds a fost cel care a atras atenţia a milioane de spectatori, ţintuindu-l pe Joss Whedon [pe care l-am mai menţionat şi aici] în inimile a milioane de iubitori de SF pentru totdeauna, ci însoţitoarele de bord ale chipeşului căpitan de navă: Zoe, Kaylee, Inara, River.

 Zoe Washburne este puternică şi independentă. A luptat alături de Mal în război şi a rămas alături de el pentru că, poate mai mult decât oricine altcineva de la bordul navei, îi înţelege bunătatea şi decide că riscurile pe care le ia pentru a-i fi alături merită fiecare pierdere. Iar ea e de departe cea care suferă cel mai mult, când în “Serenity”, filmul cu care se încheie seria, Wash, soţul lui Zoe, se sacrifică pentru a o salva. Aceasta nu-i impută nimic lui Mal, din contră, dacă mai este posibil, prietenia lor devine mai trainică.

Kaylee, atât de tânără şi fragilă. Mecanicul navei, de cele mai multe ori trebuie să scoată apă [sau combustibil] şi din piatră seacă pentru a o face pe Serenity să zboare şi chiar dacă Mal nu plăteşte – aproape niciodată – la timp soldele, ea îi rămâne alături pentru că nava şi echipajul sunt acasă. Pentru că îl iubeşte pe Mal, iar căpitanul îi întoarce sentimentele cu egală fervoare, nu asemenea unui amant, ci a unui frate. O tratează asemenea unui egal şi ar face orice doar ca să o vadă zâmbind. O respectă ca persoană pentru forţa de care dă dovadă când i se opune cu încăpăţânare şi recunoaşte că are nevoie de ea în echipa sa, în ciuda faptului că apropierea de Kaylee scoate tot ce este mai cald şi mai blând din el. În fapt, singurele momente când vedem şi partea bună a căpitanului sunt cele produse din interacţiunea cu ea.

Inara Serra a fost numită astfel după o zeiţă hitită, fiică a zeului tunetului, care proteja animalele sălbatice şi stepa. Rolul său este analog cu cel al zeiţei romane Diana. Inara este curtezană, fostă iubită a lui Mal şi are nevoie de ajutor. În ciuda faptului că pare să fie dependentă de acesta, femeia îi refuză bărbatului orice apropiere sentimentală şi, de cele mai multe ori, îl ţine la distanţă chiar şi în cele mai insignifiante aspecte ale vieţii lor cotidiene. Personajul ei este fermecător şi elegant, deţinător al unei încrederi native şi a unei inteligenţe senzuale, care contrastează puternic cu virilitatea lui Mal, folosindu-şi cuvintele, gesturile şi, în general, limbajul corpului cu fineţe.

Este inteligentă, spirituală, ştie cum să se descurce cu oamenii cu o prea puternică voinţă [precum Mal] şi, în general, înţelege foarte bine natura umană. Ar putea trăi într-un castel, departe de război şi nefericire, primindu-şi peţitorii în încăperile aurii, dar dintr-un motiv doar de sine ştiut, preferă să se alăture echipajului de pe Serenity şi să-i ajute pe cei care nu au avut atâtea şanse pe câte a avut ea în viaţă. Mai mult chiar, ia parte la activităţile umanitare ale echipajului cu umilinţă, fiind chiar nerăbdătoare uneori să-şi pună la dispoziţie talentele, dar pentru că este un mister pentru cei din jur, o putem bănui cu uşurinţă că ascunde ceva mai mult în spatele chipului ei frumos.

Poate cel mai ciudat personaj feminin care a apărut vreodată într-un serial de televiziune este River. Dar când vine vorba despre Joss Whedon, parcă nu mai trebuie să ne mire nimic. River Tam este un personaj interesant, care ajunge la bordul lui Serenity ascunsă într-un container criogenic, iar la câteva clipe după ce este trezită luptă cu toate forţele pentru viaţa sa. Ca şi adaos la poveste, ea este indispensabilă, deoarece un strat al misterului care pluteşte în jurul Alianţei cu care luptă Mal porneşte de la ea. Ştim că Alianţa a răpit-o când era mică şi de atunci a experimentat pe ea, înzestrând-o cu abilităţi care depăşesc percepţia umană. Nici măcar Simon, fratele ei, cel care a salvat-o, nu înţelege cât de departe merg implicaţiile acestor puteri asupra psihicului ei labil. Summer Glau a primit o excelentă misiunea portretizând-o pe River [pe care a îndeplinit-o excepţional]: personajul ei este în acelaşi timp vulnerabil, elegant, puternic, nebun, înfiorător şi copilăros.

Când lucrurile bune ajung la final…

Este deja informaţie generală că nu găsesc absolut nici o plăcere în serialele care urmăresc viaţa de zi; dacă nu conţin măcar un dram de science fiction sau supranatural parcă duc lipsă de strălucire. Şi după ce am experimentat plăcerile interzise ale BSG sau Lost, crescând cu vocea pătrunzătoare din off a lui Patrick Steward în rolul căpitanului Jean-Luc Picard, mi-a fost greu să nu mă întorc la origini, astfel încât am dat o şansă dublă prequel-ului Star Trek: Enterprise.

Scott Bakula mă fermecase pe vremuri, în Quantum Leap, când călătorea prin timp, sărind din trup în trup, încercând să îndrepte relele. Personajul lui era scientifically intelligent, prezentând doza perfect echilibrată între masculinitatea ferventă şi religiozitatea individului cast [cu singura excepţie când Sam se îndrăgosteşte de arch-nemesis-ul său şi păcătuieşte păcătos cu aceasta, în urma relaţiei rezultând Samantha, la fel de inteligentă ca şi tatăl său]. But ’nuff said about this sore subject. Sam Becket is dead, long live Jonathan Archer. Scott Bakula s-a descurcat onorabil în rolul tăticului primei nave cu motor warp 5 a Flotei Stelare, iar personajul interpretat de el mi-a adus aminte de Sam Beckett – science fictionally intelligent [ştie să repare un motor warp 5 şi alte drăcovenii inginereşti, deşi era şi Trip fuckin' Tucker prin preajmă], masculul şi gentlemanul perfect. De fapt, cu astfel de personaje carismatice, nici nu este de mirare că este singurul actor menţionat a deţine două roluri incluse în “25 legende SF”.

Povestea o ştim deja cu toţii. Jonathan Archer este fiul celui care a inventat motorul warp şi căpitanul primei nave cu motor warp 5, pornind într-o expediţie paşnică de explorare prin Univers. La bordul navei este prezentă şi T’Pol, o vulcaniană a cărei misiune este aceea de a se asigura că oamenii nu distrug pacea şi liniştea din Univers, numai că nu întotdeauna lucrurile decurg aşa cum au fost plănuite. De-a lungul celor patru sezoane, influenţa asupra lucrurilor nu-i revine în totalitate lui Archer, care joacă rolul mortarului între cărămizi, ci fiecărui individ în parte. Trip şi T’Pol sunt de departe cele mai reuşite personaje, reale, perfect creionate, ca şi când ar fi fost decupate din viaţă. Hoshi şi Mayweather sunt copiii precoce ai Pământului, lingvistul nativ şi pilotul dibaci, pe când lt. Malcolm Reed, ofiţerul tactic, aduce aerul acela englezesc pe care îl vânez în orice producţie tv/cinematografică. Acesta li se alătură doctorul denobulan Phlox, interpretat de către John Billingsley [al cărui rol Harry din "The man from Earth" îl voi evalua cât de curând ].

“Enterprise” este printre cele mai antrenante reacţii care au luat naştere în urma lansării Star Trek, aducând un suflu nou în peisajul serialelor SF. Ceea ce a afectat în mod negativ desfăşurarea a ceea ce părea a fi cea mai ingenioasă poveste de la Battlestar Galactica încoace nu a fost bugetul mic sau lipsa unor actori renumiţi , ci lipsa de interes a fanilor. Pentru cei care încă nu şi-au rupt o oră din timpul lor pentru a urmări miracolul resuscitării uneia dintre cele mai iubite serii TV a tuturor timpurilor, trebuie să spun că “Enterprise” este fantastic, palpitant, amuzant şi emoţionant, poate chiar mai interesant şi mai aventuros decât seriile originale. Iar în ciuda brandului sub care a fost lansat, producătorii şi-au asumat riscul de a reinventa Star Trek.

Şi au făcut-o până în cele mai mici detalii. Niciodată nu este uşor să creezi ceva nou şi atrăgător inspirându-te dintr-un icon al televiziunii, concentrându-te in a inventa un personaj care să devină imaginea căpitanului model pentru generaţiile care aveau să vină după el. În opinia mea, Scott Bakula a avut cea mai dificilă slujbă; ţinând cont de toţi căpitanii navei Enterprise care l-au precedat/urmat, de la Jonathan Archer a pornit totul: trebuia să fie un individ vertical, curajos, mărinimos, capabil să ia deciziile corecte în situaţii presante, în stare să renunţe la ceea ce-i dorea inima pentru binele comun, dispus să se sacrifice pentru a-şi salva planeta. Acest serial nu este o continuare a clasicului Star Trek, ci defineşte începutul aventurii omenirii în explorarea spaţiului. De aceea este şi denumită, simplist, Enterprise. Indivizii care populează micuţa navă de explorare sunt curioşi, impulsivi, departe de a fi perfecţi, fac greşeli peste greşeli şi tocmai acest lucru le conferă o aură pe care nu ai mai vrea s-o piardă vreodată.

Şi mai este şi coloana sonoră, încununată de una dintre cele mai frumoase teme compuse vreodată.

Femeia la putere – partea a treia

“Doctor Who” este unul dintre serialele britanice care au întreţinut spiritul de aventură şi gândirea dincolo de cutie a câtorva generaţii din 1963 [când a fost lansat] încoace. Dar în ciuda subiectului original şi a carismaticilor actori care i-au dat naştere Doctorului în ultimii 48 de ani, cei care au ieşit – cu uşurinţă – de fiecare dată în evidenţă au fost însoţitorii Gallifreyanului, iar dintre aceştia, ultimii cinci şi-au asigurat un loc în inimile noastre pentru totdeauna. Dar cum Jack Harkness a obţinut propria sa poveste pe care să o spună, acum ne vom concentra atenţia în exclusivitate asupra doamnelor şi domnişoarelor care au ocupat la un moment dat Tardisul.

Rose. Martha. Donna. Amy. Fiecare i-a oferit ultimului Lord al Timpului ceva ce îşi dorea nespus. Iubire. Sacrificiu de sine. Puterea de a merge mai departe. Prietenie dincolo de negura timpului. Şi în ciuda binelui pe care aceste femei extraordinare îl aduc în viaţa lui stearpă, Doctorul renunţă la fiecare rând pe rând dintr-un egoism neînţeles.

Probabil că Rose este singura persoană care are cel mai mult de suferit în urma periplului ameţitor al Doctorului. Se îndrăgosteşte de libertatea pe care i-o oferă extraterestrul, hoinăreşte nestingherită prin Univers la bordul micuţei cabine telefonice albastre – smaller on the outside, bigger on the inside -, intră în contact cu diverse civilizaţii trecute şi viitoare, asistă la dispariţia omenirii şi devine Protectoarea Universului. Se află întotdeauna lângă bărbatul pe care l-a ales în detrimentul mamei sale şi al lumii din care face parte şi, deşi aşteaptă cuvintele magice din partea lui, acestea nu sosesc niciodată.

Chiar şi după ce o închide într-un Univers paralel şi îi mărturiseşte cu răceală că nu se vor mai revedea niciodată, Rose nu renunţă la gândul reuniunii. Îl reîntâlnim pe Doctor reluându-şi activităţile nomade alături de Martha, apoi de Donna, dar firul, legătura aceea unică, e rupt. Fandomul suferă alături de Rose – probabil unul dintre cele mai complexe personaje din istoria televiziunii [aşa cum doar scenariştii britanici ştiu să conceapă], iar când reuniunea celor doi protagonişti are loc, întâlnim un Doctor care continuă să fugă de Rose, nu pentru că nu o iubeşte, ci pentru că înlocuirea ei cu alte două femei – fiecare în felul ei extraordinară şi unică – îi minimizează importanţa, iar asta îl umple de ruşine. Este de apreciat la Rose tocmai faptul că, în noua lumină a evenimentelor care au condus la despărţirea lor, nu dă semne că l-ar iubi mai puţin.

Nu ţine cont că a fugit de propriile-i dorinţe, că a comis fărădelegi şi a şters din Univers rase întregi pentru a apăra o alta sau că în numele lui oamenii pier, Rose Tyler este conştientă de faptul că toate aceste defecte îl fac Doctorul ei, care i-a venit în ajutor de fiecare dată când l-a chemat, de care s-a îndrăgostit şi pentru care a absorbit întreaga energie a Tardisului, în încercarea [reuşită, de altfel], de a salva Universul şi, alături cu el, Doctorul şi pe Jack, de ameninţarea Daleks.

Rose Tyler este un conglomerat de sentimente şi caracteristici. Decompusă, din ea rezultă Martha, Donna, Amy. În sezoanele în care a apărut, a demonstrat că poate să-i ofere Doctorului întreaga gamă de emoţii, perfect echilibrată, pe când toate celelalte reprezintă un avatar al unei singularităţi emoţionale. Iar din această cauză, Doctorul le iubeşte pe fiecare în parte.

The Mentalist vs. White Collar

După ce un criminal în serie le ucide pe soţia şi fiica lui Patrick Jane, un mentalist celebru şi arogant, acesta îşi dedică restul vieţii găsirii şi pedepsirii lui Red John, bărbatul vinovat de moartea familiei sale, şi cum altfel o poate face decât alăturându-se Biroului Californian de Investigaţii [CBI], în calitate de consultant. Folosindu-se de talentul său excepţional de observator şi de trucurile de mentalist pe care Jane le posedă, echipa condusă de agentul special Theresa Lisbon rezolvă un număr fără precedent de cazuri, dar metodele neconvenţionale şi de cele mai multe ori ilegale pe care le foloseşte consultantul atrag nu de puţine ori repercusiuni nedorite asupra lui Lisbon, care uneori trebuie să tragă ponoasele în numele lui. Acesta este The Mentalist, pisicofanilor!

În colţul opus al ringului se află White Collar, un remake al serialului produs în 1968, “It takes a thief” cu Richard Wagner în rolul principal, şi care spune povestea  celebrului escroc din înalta societate, Neal Caffrey, care îşi oferă serviciile specializate FBI-ului dacă i se comută sentinţa de 4 ani în închisoare în 4 ani de arest la domiciliu. Neal lucrează îndeaproape cu agentul special Peter Burke şi echipa acestuia, folosind metode neortodoxe şi rezolvând cazurile încălcând, de cele mai multe ori, legea.

Şi Patrick Jane, şi Neal Caffrey, două dintre cele mai carismatice personaje cu care m-am întâlnit în ultima vreme, au un motiv mai mult sau mai puţin ascuns pentru care doresc să lucreze atât de strâns cu oamenii legii. Jane doreşte să-l prindă pe ucigaşul familiei sale, iar Caffrey vrea să dea de urma fostei sale iubite, care l-a părăsit pe când acesta încă se mai afla la închisoare, şi care i-a tot lăsat mesaje criptate sugerându-i că s-ar afla în pericol. Show-urile sunt atât de similare încât, în timp ce îl urmăream pe cel din urmă, mă înfuriam descoperind asemănările dintre ele.

Dar cu toate acestea, nimic nu le ştirbeşte din strălucire. Evident, sunt produse de profesionalişti de cea mai înaltă clasă. The Mentalist îi reuneşte în rolurile principale pe Simon Baker şi Robin Tunney, dar în fiecare episod înfăţişează un personaj special interpretat de un actor la fel de special, precum Malcolm McDowell, Pruitt Taylor Vince, Leslie Hope sau Zeljko Ivanek. Un alt lucru care atrage la The Mentalist mai mult decât la White Collar este înţelesul ascuns al unor lucruri aparent fără nici o importanţă. Deoarece principalul criminal urmărit de-a lungul a trei sezoane este numit Red John, cu excepţia pilotului, titlurile tuturor celorlalte episoade conţin cuvântul red sau fac referire la această culoare, precum “Scarlett Fever” şi “Bloodshot”. De asemenea, în fiecare episod, cu excepţia agentului special Grace Van Pelt, care este roşcată, mai apare încă o altă femeie care prezintă aceeaşi particularitate. Apoi, prinderea lui Red John este facilitată şi de indiciile dificile [un smiley face pictat pe perete cu sângele victimelor, versuri dintr-o poezie de T.S. Eliot, etc.] pe care le lasă în urmă, la adăpostul ideii că este într-atât de inteligent încât autorităţilor, chiar şi cu ajutorul lui Patrick Jane, le va fi practic imposibil să-l prindă. Iar până la sfârşitul sezonului 3, când se produce ceva atât de neaşteptat încât am fost lăsată cu gura căscată şi uşor şocată, chiar crezi că acest criminal va scăpa nepedepsit.

De partea cealaltă, în afară de un fizic superb [iar logodna noastră imaginară a fost năruită de faptul că actorul principal este homosexual] şi de mult umor, poate şi de rezolvări mai spectaculoase ale cazurilor, eu nu întrezăresc consistenţă. Asta poate şi din cauză că fiind fan declarat al seriilor Lost şi BSG, sunt obişnuită şi mă aştept să descopăr înţelesuri ascunse în orice replică. Recunosc cu părere de rău că am fost ţinută cu sufletul la gură fix două episoade, cât au fost introduşi în poveste Vincent Adler [interpretat de Andrew McCarthy care, în ciuda vârstei, arată din ce în ce mai sexy] şi modelele fractale. În rest, Neal Caffrey nu are nici un strop de chimie cu nici unul dintre celelalte personaje cu care vine în contact, poate, cu excepţia femeilor [Tiffany Thiessen, Hilarie Burton şi Marsha Thomason], ceea ce este extrem de deranjant, ţinând cont de ceea ce am spus mai sus. Păcat de ochii lui albaştri şi de zâmbetul acela păcătos.

Dar spre deosebire de The Mentalist, care semnează cu actori recognoscibili pentru câteva episoade pentru a se debarasa apoi de ei, White Collar aduce în fiecare episod, începând cu cel de-al doilea sezon, figuri care te trimit automat cu gândul la alte filme sau seriale pe care obişnuiai să le urmăreşti. Willie Garson şi-a făcut un nume jucând rolul prietenului homosexual al lui Carrie în Sex and the City, Sharif Atkins a împărţit doi ani de zile camera de urgenţă cu colegii săi doctori în ER, Marsha Thomason a împărţit cărţi în Las Vegas doar pentru a sfârşi pierdută în Lost. Şi pe lângă actorii secundari, dar care reuşesc cumva să apară în fiecare episod, mai merită menţionaţi Tim Matheson, Aidan Quinn, John Larroquette, Cotter Smith şi lista poate continua.

Fiind cinstită până la capăt, White Collar beneficiază de un buget substanţial şi asta se vede. În primul rând, autorităţile nu sunt fictive, platoul de filmare [acţiunea are loc în New York] este extrem de veridic, iar garderobiera nu s-a zgârcit când a venit vorba de costumele personajelor principale. Ba chiar şi Mozzie, aşa excentric şi escroc, tot e îmbrăcat după ultima modă. La polul diametral opus, în ciuda maşinii clasice pe care o conduce, Patrick Jane asortează costumului gri încălţăminte maro, iar Theresa Lisbon aruncă atâtea piese vestimentare desperecheate pe ea încât rezultă o garderobă mai haotică decât a lui Lady Gaga.

Per total şi în cele din urmă, nu trebuie să mă credeţi pe mine pe cuvânt [deşi ar trebui să ţineţi cont de el], ambele seriale sunt extraordinar de antrenante şi reprezintă o pauză plăcută de la toate show-urile fantasy/sf pe care le urmăresc de obicei.

Femeia la putere – partea a II-a

Vă mai amintiţi postul acesta? E timpul să mergem mai departe cu incursiunea în lumea femeilor puternice din serialele mele preferate, astăzi oprindu-mă asupra Elenei, Bonnie, Caroline şi Katherine din The Vampire Diaries.

Într-o lume în care conceptul filmelor cu vampiri este dominat de Twilight, ai cărui producători nu se sfiesc să înfăţişeze femeia drept un recipient lipsit de inteligenţă şi ale cărei sentimente sunt mai previzibile decât succesiunea anotimpurilor, telespectatorii suprasaturaţi de genul acesta de seriale [promit să mă uit şi la The Gates, după experienţele mai mult decât satisfăcătoare Moonlight şi True Blood] ar putea să fie un pic plictisiţi de apariţia TVD, deşi nu au absolut nici un motiv valabil.

Femeile din acest show sunt puternice şi poate de prea multe ori de-a dreptul înfricoşătoare. Fiind un serial cu temă supranaturală, aproape fiecare dintre ele deţine o putere excepţională, luptând cot la cot cu personajele masculine [vampiri, vârcolaci, vrăjitori şi vânători de vampiri ] în încercarea de a învinge răul, făcând tot ce e omeneşte posibil pentru a-i salva pe cei dragi. Femeile din TVD nu ştiu să renunţe la ceea ce-şi doresc fără a lupta [fie că lupta este de natură fizică sau este doar o încleştare a voinţelor] şi probabil că din punctul de vedere al spectatorului, sunt cele mai complexe şi mai bogat descrise personaje din istoria serialelor americane.

Deşi au 17 ani, fetele acestea sunt incredibil de mature, dând dovadă de o capacitate extraordinară de a depăşi orice situaţie printr-o putere emoţională practic incredibil de descris. Într-un singur an, Elena îşi pierde părinţii adoptivi, apoi mătuşa îi este ucisă de către un vampir însetat de putere, tatăl biologic îşi dă viaţa pentru a o salva, iar mama biologică se sinucide pentru a nu-i face rău. Ba chiar se află la un pas de a-şi pierde fratele, singura familie care i-a mai rămas, dacă nu ar exista un inel magic care să-l aducă înapoi din morţi, iar ea dă dovadă de o asemenea forţă şi stăpânire de sine încât simţi cum ţi se zbârleşte părul pe ceafă. În plus, Elena nu se sfieşte să pună la punct vampirul care, dacă ar ucide-o, ar deveni practic indestructibil.

Este imposibil să nu ajungi să simpatizezi cu problemele lor sau să nu le respecţi. Caroline evoluează din gâsculiţa bârfitoare într-o prietenă care ar sări, la propriu, într-o fântână dezafectată după tine, iar Bonnie coboară de pe piedestalul pe care se suise, renunţând a mai fi o ipocrită şi decizând că e în stare să-şi dea viaţa în numele prieteniei. Chiar şi pe Katherine [iar Nina Dobrev face o treabă extraordinară jucând dublu rol], oricât de detestabilă ar fi, ajungi să o îndrăgeşti pentru că înţelegi că nu ar fi ajuns niciodată o ticăloasă în stare să te înjunghie în spate dacă nu ar fi fost la rândul său rănită crunt.

Dacă stau să mă gândesc mai bine, nu cred să fi văzut atâtea personaje feminine în stare să-şi bată la fundul gol colegii de platou precum cele din The Vampire Diaries.

Femeia la putere

Nu ştiu ce impresie v-am lăsat eu până acum [asta dacă aţi reuşit să descifraţi chiar şi un fragment din ceea ce sunt eu din bazaconiile pe care le scriu pe blog], dar vă avertizez că sunt o feministă convinsă şi cu greu aş putea să accept odioasa sintagmă sexul slab. Pentru că noi, femeile, suntem de departe motorul care propulsează această lume; nu degeaba în spatele fiecărui bărbat influent există o femeie puternică.

Şi pentru că vorba lungă, sărăcia omului, mai jos veţi descoperi o selecţie a unor seriale care m-au obsedat pentru o vreme şi care au avut imensul avantaj de a portretiza femeia aşa cum merită. Like a BAMF! [disclaimer: GIF-urile nu îmi aparţin, le-am descoperit pe vastul internet şi mi-au dat ideea acestui articol]:

“Legend of the Seeker” este unul dintre serialele mele preferate ale tuturor timpurilor şi am fost extrem de tristă când a fost anulat. Cel mai dor îmi este însă de Cara – o Mord’Sith care trece de partea binelui, şi de Kahlan – o femeie cu puteri magice care poate vedea adevărul în oricine şi a cărei misiune este aceea de a veghea asupra Seeker-ului. Dar nu este frumos să le punem astfel de etichete unor femei care reprezintă imaginea pură a mişcării feministe. Şi deşi majoritatea celorlalte personaje feminine din acest serial sunt adeseori înfăţişate drept adevărate prinţese războinice [o simplă concesie Xenei, al cărei producător s-a ocupat şi de acest show], Cara şi Kahlan prezintă atât de multe atribute încât este dificil să te opreşti doar asupra unora dintre acestea.

Totuşi, unul dintre cele mai importante aspecte este bisexualitatea deschisă a Carei şi modul în care aceasta este descrisă. De fapt, ajungem să o cunoaştem pe adevărata Cara, cea al cărei spirit nu a putut fi frânt, tocmai prin intermediul sărutărilor cu membre ale aceluiaşi sex [nu vă temeţi, nimic ofensator] şi a seducţiei pe care o foloseşte drept armă. Iar faptul că în rolul Carei a fost distribuită Tabrett Bethell nu a făcut decât să-i sporească sex-appealul. Personajele cu apucături sexuale dubioase sunt extrem de rare prin serialele care prind vânt din pupa, în special cele care nu sunt ataşate unei producţii HBO care conţine multă dramă. Cara nu poate simţi ruşine faţă de ceea ce îi dictează personalitatea că este corect şi natural; din contră, iubeşte deopotrivă femei şi bărbaţi cu aceeaşi intensitate.

Ceea ce ne conduce la pasul următor al scurtei noastre dizertaţii: femeile din “Legend of the Seeker” sunt uman de complexe, nicidecum urmând tipologia pe care Hollywood tinde să o imprime serialelor. Ele sunt cele care deţin un trecut întunecat şi dureros, completat de personalităţi încăpăţânate care ar face gelos şi un catâr. La o simplă privire mai în amănunt, Richard – războinicul, şi Zedd – vrăjitorul, pe spatele cărora rezidă, cel puţin aparent, succesul misiunii, sunt doar de umplutură. Poate că Richard Cypher este eroul LotS, dar individualităţile Carei şi a lui Kahlan sunt cele mai puternic creionate, iar de cele mai multe ori capătă mai mult timp pe ecran decât personajul principal.

Persoane necunoscute

Se ştie că sunt fanul declarat a două dintre cele mai inteligente seriale de televiziune realizate vreodate, Lost şi Battlestar Galactica. După finalizarea acestora mi-a fost greu să mai descopăr o altă distracţie suficient de interesantă de a-mi mai umple timpul – cu excepţia TVD şi True Blood, căci, nu-i aşa, vampirii sunt cea mai vinovată plăcere de când i-a descris Anne Rice încoace -, astfel încât am tot cochetat cu o multitudine de seriale, doar doar oi regăsi sclipirea aceea de care îmi era dor într-o altă poveste.

Tenacitatea şi răbdarea mi-au fost răsplătite prin primirea codului VIP de la vplay, de care am profitat pentru a-mi vindeca pofta de Andy Whitfield în “Spartacus: Blood and Sand”. Serialul e bunuţ, dar scurt şi, după terminarea lui a trebuit să-mi umplu zilele cu altceva, mai antrenant. Oricât de interesant ar fi Spartacus în chiloţeii lui de pânză mânuind două săbii, nu este chiar material educativ. Căutând eu prin lista de seriale, atenţia mi-a fost atrasă de un afiş. Nu de un titlu, nu de persoanele aflate pe afiş, ci de afiş în sine.

Acţiunea se concentrează asupra unui grup de şapte persoane, alcătuit din Joe [Jason Wiles, officer Boscorelli din "Schimbul trei"], Janet, Graham, Moira, Tori, Bill şi Charlie, acestea trezindu-se închişi în camere de hotel dintr-un orăşel-fantomă, tipic centrului Americii în anii 50, fără a avea amintiri legate de modul în care au ajuns în locul acesta şi care descoperă curând că nu pot părăsi localitatea. Fiecare dintre cei şapte ascunde un secret şi fiecare are motivele sale pentru a se întoarce cu orice preţ acasă, de departe Janet fiind cea mai disperată dintre toţi: în lipsa ei, fiica sa rămâne în grija bunicii, despre care aflăm curând că, la vremea ei, nu a fost chiar o mamă model pentru Janet. Situaţia se complică în prima seară când, la cină, primesc prăjituri cu răvaş, iar biletul lui Janet îi garantează libertatea dacă îl ucide pe Joe.

De aici porneşte o întreagă dezbatere morală interioară în care aflăm că Charlie este un investitor a cărui viaţă valorează 80 milioane de dolari, Bill este vânzător de maşini la mâna a doua, Tori este fiica ambasadorului american în Italia, Moira este [sau era înainte de răpire] pacientă într-un spital de nebuni, Graham este soldat detaşat în Irak, Janet – educatoare şi mama perfectă, dar singură, pentru fetiţa ei de 5 ani, în timp ce Joe este bărbatul misterios care nici nu doreşte să rămână în oraş, dar nici nu întreprinde nimic ca să scape. Sunt şapte oameni care nu au nimic în comun, aparent, în afară de dorinţa de a descoperi răpitorii şi de pleca acasă.

Spre deosebire de Lost şi BSG, aflăm curând ce se află în spatele scenariului, deoarece, concomitent cu derularea acţiunii în orăşelul în care sunt ţinuţi Janet şi ceilalţi, în San Francisco, Mark Renbe, jurnalist la un ziar de mâna a doua, vede filmul răpirii femeii şi începe să pună întrebări incomode, în special cui nu trebuie. Curând este concediat şi o implică în poveste, aproape împotriva dorinţei sale, şi pe şefa sa, Kat Damatto [Lola Glaudini, Elle Greenaway din "Minţi criminale"], împreună cu care porneşte într-o călătorie spre aflarea adevărului, prima oprire fiind la Roma.

Povestea, în sine, nu este deloc originală, ba chiar seamănă pe alocuri cu Harper’s Island. Din cei şapte oameni, unul colaborează cu răpitorii, aflăm curând că aşa cum s-a întâmplat în serialul ante-menţionat cu Abby [adică totul avea legătură cu ea] şi aici totul gravitează în jurul lui Janet. Când refuză să-l ucidă pe Joe, ceva se frânge în acesta, apoi Tori este înlocuită cu Erika [Kandyse McClure, lt. Dualla din "BSG"], iar cea din urmă crezând că a murit şi a ajuns în rai, Janet fiind un înger, promite să o protejeze cu orice preţ. Situaţia se complică în clipa când răpitorii trimit în oraş un director de noapte al hotelului, Liam, acestuia căzuindu-i cu tronc tot tânăra mămică. Însă, spre deosebire de Harper’s Island, ai mereu senzaţia că te uiţi la Big Brother. Cei şapte indivizi separaţi de vechile lor vieţi sunt urmăriţi 24/7 de camere video, iar în urma acţiunilor întreprinse sunt evaluaţi şi, în funcţie de rezultate, recompensaţi.

Şi cu toate acestea, rămân câteva întrebări supărătoare care pot afecta atenţia şi iubirea pe care un spectator i-o poate oferi acestui serial. Care este motivul pentru care aceşti oameni au fost răpiţi? Desigur, la un moment dat ni se oferă un răspuns, dar sincer, aş fi vrut să văd o dezvoltare a subiectului. De ce, după toată tevatura produsă răpind în plină zi un număr de oameni şi nu pentru răscumpărare, pentru că, evident, nu este cazul, în clipa în care subiecţii se află la un pas de moarte, priveşti şi nu intervii? Şi de ce, atunci când Janet şi Joe se bucură de o noapte de libertate, toate drumurile duc înapoi în oraş?

De ce nu ar trebui să fie vampiri în Supernatural

Vă rog să scuzaţi faptul că restul articolului nu are diacritice, l-am scris la prima mână pentru forumul pentru care moderez şi mi-a fost un pic lene să activez scrierea în română

Acum ceva vreme, imediat dupa ultimul episod din sezonul 5 din Supernatural, am scris acest articol in care imi exprimam parerea proprie si personala ca, cel putin din punctul meu de vedere, finalul acela, cu Sam aruncat in cusca Iadului si cu un Dean cu inima franta ducandu-se la Lisa si la Ben, e grandios. Acceptasem de mult ideea ca Supernatural nu va avea happy ending, ba chiar eram foarte incantata.

Stiam ca imaginea lui Sammy stand in afara casei si pandindu-l pe fratele sau inseamna continuitate, dar daca producatorii aveau de gand sa lungeasca povestea pentru ca le aducea bani, de ce sa nu faca un film pentru marele ecran? Sexosenia fratilor Winchester rivalizeaza doar cu cea a fratilor Salvatore si bag mana in foc ca lumea s-ar fi inghesuit sa-i vada pe Sam si Dean la cinematograf. Eu stiu ca as fi facut-o.

Bun, poate va intrebati de la ce a pornit supararea mea, avand in vedere ca sunt fanul declarat al serialului. Multa vreme, Supernatural a fost preferatul meu, din toate punctele de vedere: actori frumosi, actiune bine pusa la punct, efecte speciale reusite, ati prins voi ideea. Din moment ce imi pierd majoritatea timpului uitandu-ma la filme si seriale, mai bune sau mai proaste, era normal sa intocmesc un top al preferintelor. Pe primul loc, indubitabil, va ramane BSG, pentru totdeauna, dar Supernatural era atat de aproape de prima pozitie…

Motivele pentru care Supernatural a cazut pe 4 in topul meu le gasiti mai jos. Daca nu ati vazut inca episodul sau nu urmariti serialul si aveti de gand, nu cititi:
Apoi Dean s-a transformat in vampir si inca unul foarte neconvingator. Inteleg ca toate povestile care sunt centrate pe vampiri vor sa fie originale, dar vampirii din Twilight sunt diferiti de cei din The Vampire Diaries [la True Blood nu ma uit, inca] si, cu siguranta, sunt diferiti de cei din Supernatural. Aia din Twilight stralucesc ca diamantele in soare, cei din TVD poarta inele magice sa-i protejeze de lumina soarelui, altfel ar muri, cei din Supernatural se pot lecui de vampirism daca nu se hranesc cu sange uman. Bla bla bla, you got the point.

De ce sunt atat de suparata? Pentru ca pe vremuri, SPN era avangardist, ma uitam si exclamam: wow, uite ce chestie! Ultimul episod a fost Twilight all over again: vampirul Robert care e indragostit de Kristen [numai eu vad un model aici?] si care nu poate sta in preajma ei pentru ca mirosul sangelui e prea puternic, iar Dean este transformat pentru ca este “cute”. Inteleg ca, uneori, mai este nevoie si de episoade prostesti, sa mai destinda atmosfera, ca in Farscape, cand erau toti personaje de desen animat, si care mi-a taiat tot cheful de a ma mai uita la serial, desi il iubesc si il am descarcat pe hard, dar SPN pierde fani de la episod la episod de cand cu sezonul 6.

Cred ca m-am refulat suficient. Pur si simplu, serialul acesta are parte de prea multe intamplari supranaturale ca sa mai intre – fara succes – pe taramul altor doua [de care stiu eu, cel putin], care isi fac treaba de minune.

Ashes to ashes

Ei, dragii mâţei, s-a mai terminat unul dintre serialele care ne plac. Şi pun pariu că despre acesta nu aveţi nici cea mai mică idee ce şi cum. Staţi numai să vă zic

Acum aproape un an de zile, stând singurică în cămăruţa mea din strada Vanderlinden, Bxl, Belgia, mi-am amintit de existenţa unui site pe care, dacă nu locuieşti în România, chiar poţi vedea filme şi seriale gratuit online. Revenind, site-ul respectiv, pe numele lui www.sidereel.com , are şi o bază impresionantă de seriale, în funcţie de gen. Şi, în caz că nu v-aţi dat seama până acum, sunt o pasionată a genului sf/fantasy, aşa că am dat click acolo… şi am luat la purecat titlurile pe rând, bineînţeles, cu ajutor masiv venit de la celălalt site de care sunt dependentă, www.imdb.com .

La prima vedere, “Ashes to ashes” nu este chiar un serial sf, daaar… este continuarea mult mai celebrului “Life on Mars”, îl readuce în atenţie pe şeriful din Manchester, Gene Hunt, interpretat de cel mai incredibil actor de televiziune britanic , Philip Glenister [da, puteţi s-o spuneţi şi cu voce tare, el este Obsesia acestei Săptămâni] şi introduce o frumoasă şi talentată actriţă, Keeley Hawes, care mie mi se pare că seamănă cu mama în tinereţe. Sau, mă rog, mama în tinereţe semăna cu Keeley Hawes

Bun, deci e un serial britanic şi asta înseamnă calitate. Mai ştim că, pe lângă asta, este un serial sf, dar nu în stilul promovat de Dr. Who sau Torchwood. Şi cum nu există riscul să vă contaminez cu dorinţa de a-l privi, o să fiu “a major spoiler” şi o să înşir aici toată povestea . Oricum, toate cele trei sezoane adună doar 24 de episoade, deci acţiunea e concentrată.

La scurt timp după ce este răpită, inteligenta detectivă Alex Drake este împuşcată [în cap] şi intră în comă, numai pentru a se trezi înapoi în 1981, într-o lume la fel de reală precum cea pe care tocmai o părăsise şi populată de personaje extrem de cunoscute, inclusiv ea însăşi. Unul dintre aceste personaje este nimeni altul decât Gene Hunt, despre care auzise din poveştile lui Sam Tyler [partenerul lui Hunt din "Life on Mars"], după ce-şi revenise din comă şi pe care toată lumea îl credea nebun.

Evident, la început totul pare ciudat atât pentru Drake, cât şi pentru noii săi colegi, dar curând ea teoretizează că pentru a putea părăsi această lume şi a se întoarce la fetiţa sa, trebuie să rezolve un caz de importanţă capitală pentru ea, în primul sezon fiind împiedicarea morţii părinţilor săi, pe care întotdeauna o bănuise a fi o asasinare comandată de persoane influente, deoarece părinţii săi fuseseră nişte avocaţi incomozi. Ceea ce descoperă la finalul primului sezon nu numai că îi zdruncină ideea de familie pe care şi-o formase de-a lungul anilor, dar nici nu îi aduce sfârşitul pe care şi-l dorea, Alex rămânând lângă Gene şi pentru un al doilea sezon [de aici a început să fie frustrant pentru mine, pentru că serialul încă se mai filma, aşa că abia aseară am reuşit să-l termin].

Sezonul al doilea aduce în prim plan un alt caz important ce se învârte în jurul corupţiei din sânul poliţiei londoneze, iar deşi Alex Drake e obişnuită cu feminismul liber exprimat al secolului 21, trebuie să îndure umilinţe din partea colegilor [în majoritate bărbaţi], dar şi a şefilor. Pe toată durata celor 8 episoade femeia învaţă că ceea ce este chiar în faţa ei nu se află neapărat acolo şi că unele cuvinte nu înseamnă nimic. Relaţia ei profesională cu DCI Gene Hunt începe să scârţâie pe măsură ce mult mai raţionala Alex realizează că are senţimente puternice pentru el, dar dragostea pentru fiica sa este mult mai mare, astfel că în ultimul episod găseşte calea, extrem de dureroasă de altfel, de a se întoarce la familia sa.

Ehh, când s-a întâmplat asta am zis What the heck was that? Cum sunt o romantică înrăită, nu concepeam ca oamenii ăştia doi [şi da, ştiu că ăştia e regionalism] să nu apuce măcar să se sărute, darmite să treacă la treburi mai serioase. Parcă m-a auzit cineva de sus, pentru că la scurt timp am citit pe imdb că avea să se lanseze şi cel de-al treilea sezon. M-am zvârcolit în spasme de bucurie.

Alex se întoarce în lumea lui Gene pentru că de această dată se află în comă acolo, iar el o imploră să revină, pentru că numai ea poate demonstra nevinovăţia lui. Iar ea se duce ca mielul la tăiere, scuzaţi expresia, pentru că în final, din lumea lui Gene nu există decât o direcţie în care se mai poate îndrepta şi aceasta nu este înapoi.

Am plâns la ultimul episod, mai ales pentru că am aşteptat 3 sezoane să mi se explice ce era atât de sf la acest serial, iar la final s-a achitat de toate datoriile faţă de mine: a fost dragoste, a fost dramă, a fost elucidare de cazuri complicate de crimă, amintiri recuperate, eterna luptă dintre bine şi rău, îngeri şi demoni… Ups, am spus prea multe? Ce nu mi-a plăcut a fost faptul că Gene şi ai lui nu au îmbătrânit deloc între 1973 [când a fost plasată acţiunea din "Life on Mars"] şi 1981-1983 ["Ashes to ashes" şi sexy Drakey], dar a avut un mare impact asupra mea prin reproducerea extrem de veridică a anilor ’70-’80, de la îmbrăcăminte, la mijloace de transport şi muzică. Titlul a fost inspirat din versurile unui dintre cântecele lui David Bowie, intitulat [acum voi trebuie să ziceţi "culmea!"] “Ashes to ashes”, iar temele atacate de către scenarişti au fost deparavarea umană sub forma prostituţiei în primul sezon, apoi lupta corupţiei în cel de-al doilea, pentru a culmina cu această luptă dintre bine şi rău pentru a mai câştiga suflete în ultimul.

Să vă mai spun că Gene este cel mai mare misogin al lumii cunoscute şi are un umor specific britanic? Rar mi se întâmplă să am aşa un crush pe un personaj. Inexplicabil.

Amintiri de demult

Pentru fetele care se întreabă, deşi e valabil pentru toate sexele, hai să vă spun de ce nu este bine să vă întâlniţi cu iubitul din liceu; pentru că o să vă amintiţi cât de amuzant şi atent era pe vremuri şi ce cuplu frumos făceaţi.

Bine, pentru că pisicu’ e doar unul, în cazul meu a fost un pic diferit. Noi nu am apucat să fim niciodată împreună, în schimb ne-am tachinat patru ani de zile, încercând să stabilim care era mai inteligent. Când a venit timpul, am descoperit că amândoi eram speciali în felul nostru.

Azi o să-l reîntâlnesc după aproape patru ani şi sper să fie o experienţă… şi atât. Că e frig afară

În altă dezordine de idei, am o nouă obsesie masculină (nu, nu este tipul acesta , care cică este actor de filme porno), pe numele lui Christian Cooke şi este noua revelaţie a televiziunii britanice.

Obsesia săptămânii: Fake Empire

We’re half awake in a fake empire

Săptămâna trecută am mers să văd Inception în compania Pisoiului şi pe măsură ce filmul se străduia să mă lase rece [zău că am văzut de ce e al treilea în topul imdb, dar în acelaşi timp, parcă nu şi-ar merita locul] şi nu-i prea ieşea [asta e modalitatea mea întortocheată de a spune că mi-a plăcut şi că Leonardo diCaprio e un actor versatil şi foarte talentat şi că pe alocuri îl ador], un cântec mi se tot rostogolea prin cap, aşa cum fac câteodată ideile acelea care nu ştii de unde îţi vind, dar totuşi sunt acolo şi nu mai poţi scăpa de ele, într-un final crezând că-ţi aparţin în totalitate [duse la extrem cum face blogatu, dar nici chiar aşa ].

Nu auzisem de The National înainte de a mă uita la One Tree Hill şi recunosc că odată cu serialul acela mi s-a deschis şi apetitul pentru o altfel de muzică, mai profundă şi care transmite lucruri cu care în mod normal mi-ar fi greu să mă obişnuiesc, ceva spunându-mi că Fake Empire e noul meu drog [nu opiul, cum tot încearcă mama de la o vreme să mă descoase, să vadă dacă am fumat] şi că o să renunţ doar când o să descopăr alt cântecel care să-l egaleze, cel puţin. Şi după acordurile ce străbat playlistul meu, cred că nu mai e mult până săptămâna viitoare

Legend of the Seeker’s Marathon

Oficial, mă dor ochii după două zile în care am urmărit cu sufletul la gură cel de-al doilea sezon din “Legend of the Seeker”, adaptarea pentru televiziune a seriei de cărţi scrise de Terry Goodkind şi intitulate “The Sword of Truth”. Sinceră să fiu, nu-mi mai amintesc exact cum am ajuns să-l urmăresc (bineînţeles că am făcut baby steps pornind de la “The Chronicles of Narnia: Prince Caspian”), dar m-a captivat de la primul episod, cu toate că pe alocuri îmi amintea profund de celebrele deja Hercule şi Xena. Desigur, doar are aceiaşi producători.

Povestea urmăreşte un trio neobişnuit format dintr-un vrăjitor foarte puternic, Zeddicus, o femeie ce stăpâneşte puteri miraculoase, Kahlan, şi tânărul pe care aceştia trebuie să-l antreneze şi protejeze cu orice preţ, Richard, deoarece el este primul Seeker adevărat din ultimii 1000 de ani. Bineînţeles, Kahlan şi Richard se îndrăgostesc, deşi relaţia lor este imposibilă, iar impreună se asigură că fratele vitreg al acestuia, Darken Rahl, nu foloseşte magia neagră pentru a distruge lumea. Cheesy, nu?

Şi de ce acest serial nu ar da dependenţă? Avem magie, poveşti de dragoste, bătăi în toată regula, foarte bine realizate, intrigă ce captivează şi, nu în ultimul rând, nişte actori după care e imposibil să nu salivezi. Cel puţin actriţele sunt adevărate staruri rock, pe cât de deosebite pot fi Kahlan, o femeie care poate vedea adevărul în oricine, mai puţin într-o Mord’Sith, şi Cara, o Mord’Sith care trece de partea binelui. Bucuraţi-vă, că mie mi-au tot incântat ochiul!

Ce-mi mai place la “Legend of the Seeker” e faptul că a fost filmat în Noua Zeelandă, asemenea LOTR, şi că beneficiază de aportul câtorva actori, pe cât de talentaţi, pe atât de celebri: Craig Parker (Haldir) şi John Rhys-Davies (Gimli) din “Stăpânul Inelelor”, Jolene Blalock (cine ar putea-o uita pe frumoasa T’Pol din “Star Trek: Enterprise”), Charisma Carpenter (Cordelia din “Buffy” şi “Angel”) şi Keisha Castle-Hughes (Paikea din “Whale Rider”, rol pentru care a fost nominalizată la Oscar pe când avea doar 12 ani), cu toate că cei doi care au interpretat personajele principale s-au format mai ales în seriale necunoscute publicului larg, fie prin apariţii episodice în seriale extrem de cunoscute. Ce vreţi, ador paradoxurile.

Ce nu-mi place e tocmai faptul că e previzibil: încă de la început te aştepţi ca Seekerul să supravieţuiască, să-şi îndeplinească destinul şi să rămână cu fata visurilor sale. Nu-mi place că nici unul dintre personajele principale nu moare (deşi pe Richard îl aduc din tărâmul umbrelor de vreo două ori) şi culmea, până şi personajul negativ revine de atâtea ori în joc încât oscilezi dacă să-l placi sau nu. Şi-l placi într-un final, când realizezi că ar fi fost un prinţ Dastan mai reuşit decât Jake Gyllenhaal

Povestea are, ca orice adaptare, lacunele ei, dar în final e digerabilă. Primeşte puncte în plus pentru coloana sonoră, pentru care a şi câştigat un Premiu Emmy. Dacă sunteţi fani ai genului fantasy, “Legend of the Seeker” o să vă placă cu siguranţă. Trailer 1 şi trailer 2.

zgârieturi ulterioare: pentru că tocmai am terminat o serie care mi-a plăcut la nebunie, am decis să nu sufăr prea mult din lipsă de adicţie, astfel încât m-am reorientat spre vampirism. Prin urmare, voi continua cu anime-ul “Trinity Blood“.

You can wipe away a memory, but can you wipe away a soul?

În urmă cu ceva vreme, încă viu animată de impresia pe care “Battlestar Galactica” o produsese asupra mea, am intrat pe IMDb pentru un mic sondaj asupra unuia dintre actorii mei preferaţi, veteranul Tahmoh Penikett, romanticul Helo din epopeea mai sus menţionată. Şi uitându-mă eu prin lista lui de filme/seriale, dau peste “Dollhouse”, lăsându-mă instantaneu sedusă de titlu şi de idee. Plus, o mai avea ca parte din distribuţie şi pe Eliza Dushku, pe care mi-o aminteam vag din “Buffy…”, dar care produsese o puternică impresie asupra mea în “Tru Calling” cu faţa aia de copil mare şi nevinovat, mereu la locul şi momentul nepotrivite.

Am descărcat episodul pilot şi … am fost dezamăgită. Pentru că, deşi produs de cel care realizase şi “Firefly”, la care ajunsesem în urma unei analogii cu “Battlestar Galactica”, primele secvenţe pe care cei doi actori le jucau împreună păreau stângace, trase de păr, iar ceea ce încercau ei să creeze, şi anume o conexiune, o sclipire, acel ceva, părea mai degrabă înghiţit de un hău.

Dar despre ce este vorba? Despre o organizaţie clandestină, care semnează contracte pe 5 ani cu diferite persoane, timp în care le şterg memoriile şi, în funcţie de situaţie sau preferinţele clientului, printr-o tehnologie futuristă, ajung să-i ştanţeze cu diferite noi personalităţi. Dar, după cum vom afla mult mai târziu, planul lor este mult mai pervers decât o simplă împlinire a fanteziilor, căci, aşa cum pare la început, rolul pe care îl joacă păpuşile pare ancorat foarte mult într-o veritabilă industrie porno.

Întreaga acţiune se învârteşte în jurul lui Echo, prima păpuşă (feminină) a casei, ajunsă în această postură după ce Alpha, “Păpuşoiul nr.1″, îşi reaminteşte fragmente din viaţa sa anterioară, înnebuneşte şi căsăpeşte deopotrivă păpuşi şi îngrijitori, totul în numele lui Echo, de care e îndrăgostit. Gestul lui, deşi crud, este foarte asemănător tentativelor pe care le fac băieţeii pentru a atrage atenţia fetiţelor; tot ceea ce-şi doreşte Alpha este dragostea ei necondiţionată şi, bineînţeles, trezirea ei la realitate. Momentul în care se produce declicul are loc la ora de tăiat a bonsaiului când Whiskey, prima păpuşă a casei, este lăudată de Adele DeWitt, directoarea centrului, fapt care atrage mânia lui Alpha, desfigurând-o pe Whiskey folosind forfecuţa cu care tăia copăcelul, cerându-i în acelaşi timp “Whiskey, let Echo be number one!” Jur că s-a zbârlit blana pe mine.

În timp ce toate merg bine în interiorul casei, un agent FBI, the hottest and the cutest, Paul Ballard, începe o investigaţie asupra a ceea ce i se tot repetă a fi un mit urban, şi anume existenţa Dollhouse. Mai mult decât a demasca o conspiraţie, e mânat de dorinţa de a o găsi pe Caroline, dar are o primă întâlnire cu Echo la un restaurant thailandez unde aceasta, mult mai scundă şi mai firavă decât agentul FBI, îl bate de-l asculta cu urechea, numai pentru a-i transmite un mesaj de la un grup de iniţiativă aflat în cadrul corporaţiei Rossum, cea care deţine Dollhouse, rugându-l să renunţe la căutările sale pentru că ar putea să-i prejudicieze.

Iniţial, povestea fusese gândită pentru 5 sezoane, întocmai ca şi “Firefly”, dar publicul american, se vede treaba, nu este educat în a recunoaşte poveştile cu potenţial, astfel încât “Dollhouse” a fost tăiat după numai două sezoane, fără a cuprinde întreaga paletă de sentimente pe care Joss Whedon, creatorul serialului, ar fi vrut să o prezinte. În primul rând, Whedon, mare fan al Elizei Dushku, pentru care a scris special rolul din “Buffy…”, i-a oferit acesteia cel mai versatil rol din întreaga istorie a serialelor de televiziune: cărei alte actriţe i-a mai fost oferită şansa de a juca în fiecare săptămână alt rol, în practică acelaşi personaj de fiecare dată? Chiar dacă până acum pare să se fi plafonat în lumea televiziunii, Eliza Dushku are potenţial, e încă tânără şi poate prinde un rol care să i se potrivească precum o mănuşă. Oricum, rolul Echo/Caroline i-a oferit din nou priză la publicul american, care a adorat-o pur şi simplu.

Alături de Eliza Dushku şi Tahmoh Penikett joacă şi Olivia Williams în rolul Adele DeWitt, arătând la 40 de ani mai bine decât jumătate dintre colegele sale de platou, acestea din urmă fiind mult mai tinere. Pe durata celor două sezoane, personajul ei are posibilitatea să evolueze de la o scorpie lipsită de scrupule, al cărei rol este de a recruta noi păpuşi şi de a le îngriji pe cele deja existente, la un adevărat lider, la care toată lumea se întoarce pentru a găsi alinarea, deşi, pentru o clipă, pierde comanda Casei şi îşi îneacă amarul în alcool. Dar fie trăind în prezent, protejând-o pe Echo, sau în viitor, urând ceea ce Caroline a devenit, conştientă totuşi că tânăra este singura lor salvare, rămâne o constantă plăcută. De altfel ea, Dushku şi cel care îl joacă pe Topher, programatorul care se ocupă de starea păpuşilor, sunt singurele trei personaje care apar pe durata tuturor celor 26 de episoade, singurele care deţin, într-un fel sau altul, un pic din adevărul a ceea ce Dollhouse este.

Me liked it. Mieouw

Harper’s Island

Nu mai este nici un secret pentru nimeni că atunci când mă apucă câte-o iufă internautică (“căcâ” nu e vreo cacofonie sordidă, nu?) sunt greu de mutat din faţa monitorului. În prealabil tatonasem terenul cu “Aniela“, o dată pentru că trăind pe tărâmuri străine îmi era dor de limba română, apoi, odată cu întoarcerea acasă, mi-era cam lene să mă uit la televizor la ora la care era difuzat. Astfel încât găsisem un forum dedicat diasporei de unde îl descărcam cu asiduitate şi-l urmăream numai după ora 12 noaptea (un fel de păcat, că, deh, oamenii normali nu se uită la tembelovele cu Adela Popescu, pe care, între noi fie vorba, n-o sufăr). Pe când sus-numitul serial de apropia de climax, am zărit în treacăt o reclamă pe AXN la “Harper’s Island“, din care nu am înţeles mare lucru, dar vocea de pe fundal mi-a trezit cel puţin curiozitatea de a căuta informaţii despre serial, dacă nu să purced la downloadul ilegal.

După ce l-am descărcat, am băgat de seamă că mai bine de jumătate din distribuţie mi-era cunoscută de prin alte seriale/filme pe care le adorasem la vremea lor: Abby – Disco Pigs (favoritul meu din toate timpurile, singurul film irlandez pe care cu greu îl veţi găsi pe torrente, iar când o veţi face să mă anunţaţi şi pe mine ), Henry – “Jake 2.0” (imposibil să nu-l iubeşti cu faţa aia de copil nevinovat şi cu urechile lui clăpăuge), Trish – Ruby din “Supernatural“, şeriful – Bobby din “Supernatural“, Chloe – Paula din “Point Pleasant“, Wakefield the murderer – Leoben din “Battlestar Galactica“, şi, unicul care mi-a produs un şoc ireparabil pentru că la vremea lui eram uşor înamorată de el, tatăl lui Trish şi prima victimă “la vedere”, Richard Burgi sau detectivul James Ellison – “The Sentinel” (ştiţi voi, poliţistul cu toate simţurile foarte dezvoltate :>)

Apoi am mai băgat de seamă ceva interesant: fiecare episod avea un nume cel puţin ciudat. Cum ar fi whap, crackle, ka-blam, bang, thwack, sploosh, thrack, splat, sizzle, gurgle, seep, snap, splash, gasp, sigh. Credeţi că’s nebună, probabil. Ei bine, nu (ce uşuraţi vă simţiţi acum, nu?:)), pur şi simplu fiecare titlu reprezintă în fapt onomatopeea folosită/auzită/scoasă la morţile întâlnite în episodul respectiv. Nici nu vă imaginaţi cum mi s-a strâns stomacul când Trish a fost înjunghiată şi numai din cauza sunetului. Dar să revenim pe cărarea principală: care este povestea din spatele crimelor?

Avem un tânăr cuplu: Henry, băiatul sărac, care urmează să se însoare cu fata visurilor sale, Trish, care provine dintr-o familie foarte bogată pentru care Henry obişnuise să lucreze pe vremuri. Nunta este programată a avea loc peste o săptămână pe una din insulele din apropierea coastei oraşului Seattle, împădurita şi plina de capcane insulă a lui Harper, iar nuntaşii pleacă toţi împreună cu un vas, crimele începând chiar din acest moment, automat producătorii dezvăluindu-ne că ucigaşul trebuie să fie unul dintre cei aflaţi la bord. Cu fiecare episod care trece, ajungi, vrând-nevrând, să ţii partea cuiva, şi e imposibil să nu-ţi placă Trish şi Henry, care, în ciuda diferenţelor sociale, se iubesc sincer, sau Abby, care retrăieşte amintirea crimelor petrecute în urmă cu 7 ani pe insulă, când Wakefield i-a ucis mama.

Producătorii au promovat serialul spunând clar de la început că, cu excepţia lui Harry Hamlin, care semnase doar pentru primul episod, nici unul dintre actori nu ştia în ce episod avea să moară sau dacă avea să se dovedească că este ucigaşul (din nou, “căcă” nu e cacofonie, decât dacă folosim perfectul simplu, iar cum mai bine de trei sferturi din ţara asta nu-l foloseşte, nu se numără, nu? ), lucru care a dus inevitabil la un joc actoricesc pur şi nevinovat: spre sfârşitul sezonului, Jimmy, pe care îl veţi adora şi veţi dori să vă înşelaţi cu privire la el, începe să ridice semne de întrebare şi absolut toate personajele care mai trăiesc atunci îl bănuiesc că ar fi criminalul şi vor să-i zboare capul de pe umeri. Până şi eu, care eram convinsă că ucigaşul trebuie să fi fost de la bun început pe vaporul nuntaşilor, îmi pun întrebări cu privire la acest localnic arătos (căci tipul e periculos de fierbinte , murdar şi plin de sânge cum e prin ultimele episoade). Majoritatea sunt legate de faptul că este practic indestructibil: barca lui este aruncată în apă şi scapă, Wakefield ucide doi oameni la barul de pe insulă, iar pe el, fragilă făptură leşinată într-un colţ, îl scuteşte de lama cuţitului, apoi este înjunghiat, aruncat în aer, ars de viu într-o biserică, cade de pe versantul unui munte şi supravieţuieşte?! Şi după toate acestea coafura îi mai rezistă?! WTF, I want to meet this guy

Toate crimele par să se petreacă fără un motiv aparent, existenţa unui psihopat pe insulă fiind unul destul de puternic, iar victimele îl primesc ca atare. Se vehiculează existenţa unui complice şi, din nou, victimele îl primesc ca atare. Aflăm, într-un final, prin episodul 11, care este motivul! (Abby, mereu Abby, la un moment dat îmi devenise antipatică pentru că era atât de serviabilă şi în banca ei încât nu mă puteam întreba de ce, în numele producătorilor, nu o creionaseră mai interesantă?): Wakefield avusese un copil cu mama lui Abby, care fugise de el, se refugiase pe insulă, se căsătorise cu şeriful şi dăduse naştere unei fetiţe, nimeni neştiind ce se întâmplase cu primul copil. Iar acesta, psihopat cum era, venise pe insulă şi-o ucisese pe femeia pe care o dată o iubise. (cu ocazia asta m-am convins încă o dată că americanii au nişte minţi bolnave) Mai aflăm şi că Wakefield avea un complice, fiul pierdut şi regăsit, dar care ucide din cu totul alte motive ecât tatăl său: pentru că la final, el nu-şi doreşte decât două lucruri, fata de care era îndrăgostit din copilărie şi insula, singurul loc unde s-a simţit acasă.

Recomand “Harper’s Island” pentru lungimea redusă a sezonului, pentru scenariu, pentru jocul actoricesc care în anumite momente te mişcă/te sperie/te marchează pe viaţă (dacă o să fie cineva care o s-o îndrăgească pe Madison, să lase comment aici) şi ar mai fi câteva laude, dar le ţin doar pentru mine