The Man from Earth

Din geniul seriei Star Trek un nou film cult răsare. Este vorba despre “The Man from Earth”, despre care spuneam acum câteva zile asta şi în a cărui distribuţie îi regăsim pe John Billingsley [doctorul denobulan Phlox din "Enterprise"] şi pe Tony Todd, al cărui nume  se leagă definitiv de imaginea herculeană a lui Daniel Robitaille/fuckin’ Candyman, personajul care mi-a bântuit coşmarurile copilăriei.

Asamblată asemenea unei piese de teatru, cu cadre sărăcăcioase şi actori puţini, acţiunea ni-l aduce în vedere pe John Oldman, profesorul unei catedre care nu este adusă în discuţie al universităţii locale dintr-un spaţiu nenumit şi atemporal, care îşi încarcă portbagajul cu puţinele lucruri pe care decide să le păstreze, în timp ce-şi aşteaptă colegii pentru o reuniune intimă în care să-şi ia la revedere aşa cum se cuvine. Printre aceştia se numără un expert în biologie, un psihiatru, un antropolog, un istoric şi un profesor în literatura creştină.

Deşi vin cu cele mai paşnice intenţii, colegii lui John, printre care şi Sandy, femeia care s-a îndrăgostit iremediabil de el în urmă cu zece ani, nu-şi pot ascunde şocul produs în momentul deciziei acestuia de a-şi da demisia şi de a o lua de la capăt într-o altă parte, departe de toţi prietenii pe care şi i-a făcut în toţi aceşti ultimi ani. Motiv pentru care încep să-i adreseze întrebări care de care mai iscoditoare şi stânjenitoare, obligându-l pe John să le lanseze o provocare: cum s-ar prezenta un om care a încetat să mai îmbătrânească dintr-o perioadă preistorică, supravieţuind până în zilele noastre, păstrându-şi aceeaşi înfăţişare timp de 16 000 de ani?

Ceea ce începe ca o discuţie ipotetică se transformă treptat într-o furioasă anchetă a prietenilor şi colegilor lui John care încearcă să stabilească dacă bărbatul le joacă o festă, este drogat sau pur şi simplu, nebun. Aşa cum bine a descris-o un critic de film, este povestea unui călător în timp care nu călătoreşte, însă, prin timp. John Oldman aduce în discuţie aspecte legate de geografie, istorie, religie, cultură şi societate, admiţând că le-a trăit pe toate, dar niciodată la fel de intens, iar faptul că este, poate, cel mai vârstnic locuitor ar planetei nu îl face şi cel mai inteligent. Nu este un zeu şi nu este nemuritor, este un bărbat ca oricare altul care ar fi putut, la fel de bine, în locul lui John, să trăiască mii de ani. De ce a fost el cel ales, în cazul în care spune adevărul? Întrebarea va rămâne fără răspuns.

Bazat pe ultima nuvelă scrisă înainte de moarte a prolificului autor de science fiction, Jerome Bixby, “The Man from Earth” este un film pe care îl recomand cu deosebită căldură. Trailerul îl regăsiţi mai jos

Persoane necunoscute

Se ştie că sunt fanul declarat a două dintre cele mai inteligente seriale de televiziune realizate vreodate, Lost şi Battlestar Galactica. După finalizarea acestora mi-a fost greu să mai descopăr o altă distracţie suficient de interesantă de a-mi mai umple timpul – cu excepţia TVD şi True Blood, căci, nu-i aşa, vampirii sunt cea mai vinovată plăcere de când i-a descris Anne Rice încoace -, astfel încât am tot cochetat cu o multitudine de seriale, doar doar oi regăsi sclipirea aceea de care îmi era dor într-o altă poveste.

Tenacitatea şi răbdarea mi-au fost răsplătite prin primirea codului VIP de la vplay, de care am profitat pentru a-mi vindeca pofta de Andy Whitfield în “Spartacus: Blood and Sand”. Serialul e bunuţ, dar scurt şi, după terminarea lui a trebuit să-mi umplu zilele cu altceva, mai antrenant. Oricât de interesant ar fi Spartacus în chiloţeii lui de pânză mânuind două săbii, nu este chiar material educativ. Căutând eu prin lista de seriale, atenţia mi-a fost atrasă de un afiş. Nu de un titlu, nu de persoanele aflate pe afiş, ci de afiş în sine.

Acţiunea se concentrează asupra unui grup de şapte persoane, alcătuit din Joe [Jason Wiles, officer Boscorelli din "Schimbul trei"], Janet, Graham, Moira, Tori, Bill şi Charlie, acestea trezindu-se închişi în camere de hotel dintr-un orăşel-fantomă, tipic centrului Americii în anii 50, fără a avea amintiri legate de modul în care au ajuns în locul acesta şi care descoperă curând că nu pot părăsi localitatea. Fiecare dintre cei şapte ascunde un secret şi fiecare are motivele sale pentru a se întoarce cu orice preţ acasă, de departe Janet fiind cea mai disperată dintre toţi: în lipsa ei, fiica sa rămâne în grija bunicii, despre care aflăm curând că, la vremea ei, nu a fost chiar o mamă model pentru Janet. Situaţia se complică în prima seară când, la cină, primesc prăjituri cu răvaş, iar biletul lui Janet îi garantează libertatea dacă îl ucide pe Joe.

De aici porneşte o întreagă dezbatere morală interioară în care aflăm că Charlie este un investitor a cărui viaţă valorează 80 milioane de dolari, Bill este vânzător de maşini la mâna a doua, Tori este fiica ambasadorului american în Italia, Moira este [sau era înainte de răpire] pacientă într-un spital de nebuni, Graham este soldat detaşat în Irak, Janet – educatoare şi mama perfectă, dar singură, pentru fetiţa ei de 5 ani, în timp ce Joe este bărbatul misterios care nici nu doreşte să rămână în oraş, dar nici nu întreprinde nimic ca să scape. Sunt şapte oameni care nu au nimic în comun, aparent, în afară de dorinţa de a descoperi răpitorii şi de pleca acasă.

Spre deosebire de Lost şi BSG, aflăm curând ce se află în spatele scenariului, deoarece, concomitent cu derularea acţiunii în orăşelul în care sunt ţinuţi Janet şi ceilalţi, în San Francisco, Mark Renbe, jurnalist la un ziar de mâna a doua, vede filmul răpirii femeii şi începe să pună întrebări incomode, în special cui nu trebuie. Curând este concediat şi o implică în poveste, aproape împotriva dorinţei sale, şi pe şefa sa, Kat Damatto [Lola Glaudini, Elle Greenaway din "Minţi criminale"], împreună cu care porneşte într-o călătorie spre aflarea adevărului, prima oprire fiind la Roma.

Povestea, în sine, nu este deloc originală, ba chiar seamănă pe alocuri cu Harper’s Island. Din cei şapte oameni, unul colaborează cu răpitorii, aflăm curând că aşa cum s-a întâmplat în serialul ante-menţionat cu Abby [adică totul avea legătură cu ea] şi aici totul gravitează în jurul lui Janet. Când refuză să-l ucidă pe Joe, ceva se frânge în acesta, apoi Tori este înlocuită cu Erika [Kandyse McClure, lt. Dualla din "BSG"], iar cea din urmă crezând că a murit şi a ajuns în rai, Janet fiind un înger, promite să o protejeze cu orice preţ. Situaţia se complică în clipa când răpitorii trimit în oraş un director de noapte al hotelului, Liam, acestuia căzuindu-i cu tronc tot tânăra mămică. Însă, spre deosebire de Harper’s Island, ai mereu senzaţia că te uiţi la Big Brother. Cei şapte indivizi separaţi de vechile lor vieţi sunt urmăriţi 24/7 de camere video, iar în urma acţiunilor întreprinse sunt evaluaţi şi, în funcţie de rezultate, recompensaţi.

Şi cu toate acestea, rămân câteva întrebări supărătoare care pot afecta atenţia şi iubirea pe care un spectator i-o poate oferi acestui serial. Care este motivul pentru care aceşti oameni au fost răpiţi? Desigur, la un moment dat ni se oferă un răspuns, dar sincer, aş fi vrut să văd o dezvoltare a subiectului. De ce, după toată tevatura produsă răpind în plină zi un număr de oameni şi nu pentru răscumpărare, pentru că, evident, nu este cazul, în clipa în care subiecţii se află la un pas de moarte, priveşti şi nu intervii? Şi de ce, atunci când Janet şi Joe se bucură de o noapte de libertate, toate drumurile duc înapoi în oraş?

Fish Tank

Din nou un film britanic independent pe lista mea de recomandări, avându-l pe Michael Fassbender [despre care am mai vorbit aici] în distribuţie. Trebuie să recunosc că după ce l-am urmărit a trebuit să iau o pauză de vreo două ore în care să nu prestez nici o activitate intelectuală, pentru că aveam nevoie să-mi pun un pic ordine în gânduri.

Filmul narează povestea Miei, o tânără de 15 ani care provine dintr-o familie destrămată. Mama ei este o femeie de natură îndoielnică, ce nu poate menţine o relaţie pentru o perioadă prea îndelungată, iar sora Miei îi calcă pe urme surorii mai mari, fiind pe punctul de a fi exmatriculată. Paralelele cu lumea reală sunt năucitoare: Katie Jarvis, cea care o interpretează pe Mia nu este actriţă de profesie, ea primind rolul după ce a fost surprinsă de către directorul de casting certându-se cu prietenul ei la metrou şi a fost într-adevăr exmatriculată din cauza problemelor cauzate. Revenind la poveste, Mia îşi petrece zilele fără un scop precis, sperând să ajungă dansatoare, pentru aceasta antrenându-se de dimineaţa până seara într-un apartament gol dintr-unul din blocurile aflate în cartierul său.

Viaţa ei ia o întorsătură neobişnuită când mama sa aduce acasă un nou prieten – interpretat de Michael Fassbender -, iar Mia, pentru prima oară în întreaga sa viaţă, întâlneşte pe cineva căruia îi pasă şi care îi acordă atenţia cuvenită. Ce ar putea merge mai rău de atât în viaţa cuiva care nu a cunoscut niciodată bunătatea? Ohoho, nici nu aveţi idee. Dar mai întâi, să urmărim trailerul.

Bun, deci Connor intră în viaţa acestor femei şi le scoate din letargia în care se afundaseră. Mia îşi doboară zidurile pe care le construise în jurul său, permiţându-i lui Connor şi nu numai lui să arunce un ochi în sufetul ei. Este dificil să scrii un articol despre filmul acesta fără a include spoilere, aşa că mă voi opri, cu menţiunea că este un film făcut despre viaţă. Personajele sunt carismatice, reale, palpabile, acţiunea este bine închegată şi credibilă, iar cel mai important atribut al întregului film este chiar clişeul central. Da, aţi citit bine, filmul este construit pe o serie de clişee care nu fac decât să evidenţieze natura vieţii pe care o trăim. “Fish Tank” este o pildă a dezinteresului părinţilor faţă de copii, a lipsei acute a dragostei şi a vulnerabilităţii de care dăm dovadă, uneori în cele mai prost alese momente. Mia este o personalitate puternică, temându-se totuşi să facă alegerile pe care şi le doreşte, iar apariţia lui Connor o ajută să vadă lucrurile cu mai multă claritate. Sau nu. Asta rămâne să descoperiţi voi

The wind that shakes the barley

În traducere liberă [şi poetică, aşa], asta înseamnă “Vântul prin orz”. Nu este un film uşor de urmărit, însăşi premisa de la care porneşte, de a înfăţişa Armata Republicană Irlandeză [IRA] într-o manieră romanţată, este aproape jignitoare la adresa englezilor.

Povestea se concentrează asupra fraţilor O’Donovan, Teddy şi Damien, iar acţiunea este plasată în 1920, spre sfârşit prinzând ceva şi din începutul Războiul Civil din Irlanda. Filmul începe cu uciderea unui tânăr de 17 ani de către un grup de soldaţi englezi în chiar pre-ziua plecării la Londra a lui Damien O’Donovan, absolvent al Facultăţii de Medicină şi doctor al localităţii în care trăia. Fiind o persoană raţională, gândindu-se la cum i-ar afecta o intervenţie împotriva britanicilor cariera, libertatea sau viaţa, Damien le întoarce spatele alor lui, dar în gară asistă la o nouă serie de brutalităţi ale armatei invadatoare, iar secvenţa următoare ni-l înfăţişează depunând jurământul de credinţă faţă de Dáil Éireann [Camera Deputaţilor] şi înrolându-se în Armata Republicană Irlandeză.

De aici avem două ore de film în care urmărim personajele principale evoluând, legând prietenii [în special se pune accent pe cea dintre Damien, doctorul, şi Dan, conductor de locomotivă (acesta din urmă fiind interpretat de către Liam Cunningham, care a mai jucat alături de Cillian Murphy şi în "Perrier's Bounty")] şi îndrăgostindu-se. Se pune accentul pe sentimentele care rezultă în urma uciderii englezilor, dar şi felul în care se transformă un soldat IRA nevoit să ucidă un trădător, pe care, în ciuda greşelii faţă de ţară şi suveranitatea acesteia, îl cunoştea dintotdeauna şi îl considera prieten.

Finalul, pe fundalul semnării unui tratat care implică pacea şi formarea primei armate irlandeze legitime, este deosebit de neaşteptat, în special datorită prăpastiei care se formează între Damien şi Teddy, primul rămânând de partea IRA, refuzând să asculte glasul raţiunii, în timp ce cel de-al doilea, care mai înainte era liderul unei facţiuni de guerillă, consideră că pacea poate fi asigurată doar dacă atacurile Armatei Republicane Irlandeze sunt reduse la minim. Exemplul pe care Teddy decide să-l dea şochează şi le distruge comunitatea şi relaţiile interumane pentru totdeauna.

Ca de obicei, Cillian Murphy face de un rol de milioane, iar filmul acesta, prea sărac în acţiunea cu care ne-au obişnuit blockbusterele americane, scoate perfect în evidenţă talentul electric al tânărului irlandez, care în tandem cu Padraic Delaney [Teddy] şi Liam Cunningham [Dan], despre care am mai scris aici inspiră mai multe sentimente contradictorii decât un roman neterminat de Kafka. Dacă mai aveţi nevoie de motive pentru a-l urmări, vă mai spun doar atât. “The wind that shakes the barley” a câştigat în 2006 premiul Palme d’Or, fiind votat în unanimitate. Din 1975 şi până în prezent, cu excepţia acestui film, doar alte 7 filme au mai obţinut respectiva distincţie la Cannes cu un vot unanim. Dar dacă nici asta nu v-a convins, trailerul este mai jos

Obsesia săptămânii: Guitarra Chill Out

Cântecelul acesta îl am de la Alin. Nu-i mai pun link către blog, că se ştie el şi, în plus, e trecut în blogroll. Şi cum stăteam eu joi seara şi scriam o scenă mai tensionată între două personaje cu personalităţi puternice [nu am ce face, sunt adepta capetelor tari], scenă care nu-mi prea ieşea, cântecelul acesta a venit la rând în playlist. Şi cuvintele s-au aşezat într-o ordine clară şi paragrafele s-au scris cu o uşurinţă care m-a cam înspăimântat, dar, nah, aşa sunt eu mai emotivă.

În altă dezordine de idei, zilele trecute mini me a scris un review despre “Black Swan”