Experimentează lumea – partea a 18-a

Miha se distrează de minune în India, profitând de pe urma internshipului obţinut prin AIESEC

Asa ca am decis sa va scriu despre ceva tare fain care mi s-a intamplat. Tocmai ce a trecut un festival foarte important aici, in Gujarat. Navratri, sarbatoarea zeitei Durga (si a reincarnarilor ei), care tine 9 nopti este de fapt un prilej minunat pentru ca oamenii sa petreaca non stop. In fiecare seara din cele 9 se incepe cu un ritual numit pooja si se continua cu garba – dansuri speciale pe muzica traditionala. Pentru cei care au scapat postul de pe blogul meu puteti vedea filmuletele de la garba aici: http://mo-verbavolant.blogspot.com/2009/09/navratri-festival-garba-nights.html

Si acum sa va povestesc ceva ce m-a surprins foarte tare. In timpul acestul festival am fost la 2 garba, de obicei destul de tarziu, pe la 11, oricum dureaza pana pe 3 (!!!). De obicei se intampla in locuri foarte spatioase pentru ca toata lumea se strange la garba, in special tinerii. In ultima seara de Navratri am hotarat sa cobor in curtea societatii noastre (Skylark) sa vad cum se face pooja pentru ca de fiecare data am prins dansurile, dar nu si ritualul de inceput.

Asa ca mi-am pus o pereche de itari/colanti, mi-am tras o kurta(bluza) lunga si am coborat in curte. De la etajul 7, de la fereastra vedeam ca se stransese lumea si se vedeau lumanari aprinse. Jos se organizase un fel de altar. Imi pare rau ca nu am putut sa fac poze, dar mi s-a parut total lipsit de respect sa fac poze in timpul ritualului. O sa incerc sa descriu cat pot eu de bine ceea ce am vazut.

Era format un fel de zid din caramizi, puse la ceva distanta unele de altele, iar intre crapaturi erau lumanari aprinse. In fata zidului era o reprezentare din ceramica a zeitei care era acoperita de flori si incojurata de alte lumanari. De fapt aceste lumanari nu sunt facute din ceara, se numesc diya si sunt formate dintr-un suport in care se pune ghee (un fel de unt/grasime) si o ata groasa din bumbac. Femeile erau stranse in semicerc in 2-3 randuri iar barbatii stateau in spate, la ceva distanta in alte 2 randuri. Am intrat si eu in zona respectiva (lasandu-mi papucii in afara cercului. bine-nteles) si m-am asezat intre barbati si femei. Stiam deja ca femeile sunt cele care fac aproape totul asa ca mi-era teama ca nu cumva in timpul ritualului sa ma autoimplic prin pozitia mea

Una dintre femei canta, toti ceilalti aplaudau, iar la fiecare vers facea pauza si ceilalti ii raspundeau, tot cantand. In timp ce canta femeia avea o diya in mana pe care o plimba in forma de cerc , paralel cu corpul ei. Nu stiu pe ce criteriu conducea ea ritualul, nu era cea mai in varsta din grup, nu era foarte traditional imbracata (adica nu avea sari). Poate era singura care stia ce sa cante. Habar n-am. Nu-mi cunosteam vecinii asa ca nu aveam pe cine sa sacai cu intrebari probabil foarte stupide pentru ei. Au cantat asa vreo jumatate de ora, iar la final nu stiu de unde au scos bunataturi. Dulciuri, nuca de cocos si iar dulciuri… se numesc prasad si se impart la toti participantii.

Hmmm, foarte interesant, mi-am zis si m-am bucurat ca in acea seara am vazut pooja. Si ma pregateam eu sa urc inapoi in apartament, mestecand de zor la nuca de cocos. In timp ce-mi cautam pupucii prin marea de incaltari o fata a venit din nou cu o tava plina de dulciuri si m-a intrebat daca vin la garba. I-am spus ca nu m-am gandit la asta, ca nu stiu unde si cand se organizeaza, dar ca mi-ar placea sa vin. Mi-a zis ca se organizeaza chiar in curtea noastra o ora mai tarziu si apoi m-a intrebat daca am costum de garba (choli). I-am zis ca nu si s-a oferit sa-mi imprumute unul! Apoi practic m-a tarat acasa la ea si mi-a dat costumul si niste cercei si ceva de pus la gat

Am urcat rapid la noi in apartament si m-am apucat sa probez costumul. Ma simteam din nou fetita care probeaza hainele mamei. Trecuse mult timp de cand ma bucurasem asa de tare pentru ceva. Cand m-am hotarat sa cobor pentru pooja nici prin cap nu-mi trecuse ca urma sa pap bunataturi si sa capat un costum de garba. M-am aranjat cum am stiu eu mai bine si am coborat intr-un final pentru garba.

Imediat ce mi-am lasat incaltarile la intrare si am intrat pe patura verde de iarba am vazut privirile zambitoare ale vecinilor. Vecinul “rau” care sta sub noi (si care ne bate la usa de fiecare data cand facem prea multa galagie) m-a intampinat foarte bucuros intrebandu-ma unde sunt ceilalti colegi de apartament. I-am scuzat spunand ca si-au facut alte planuri. Din nou am stat un pic sa analizez lucrurile din jurul meu. Pe micul teren de cricket transformat in loc de garba erau pe 2 laterale cate 2 siruri de scaune, iar in mijloc era un alt altar al zeitei. La intrare, in colturi, era cate o masa. Pe una dintre mese era pus un casetofon, o gramada de casete si in fata casetofonului un microfon care ducea muzica in difuzoare.

Si aranjarea pe scaune avea o ordine. Pe una din laterale statea barbatii si pe cealalta femeile. Doamnele mai in varsta (bunicile) stateau in fata, iar femeile tinere catre spate. Dansurile incepusera. Trei fete (adolescente de nu mai mult de 15 ani) aveau propria lor coreografie. Eu m-am aciuat pe langa tanti care condusese ceremonia de pooja. O fiinta tare vesela. Mi-a marturisit ca nu stie sa danseze garba, dar ca se baga tot timpul sa danseze si-si misca picioarele in directia celorlalti. Asa ca in curand m-a tarat la dans cu ea! Buuuun – asa am ajuns sa ma fac de ras in fata vecinilor, luandu-ma dupa nebuna de tanti care nici macar ea nu stie sa danseze (poate de asta au si pus-o sa tina ritualul – era nebuna si nimeni nu vroia sa o contrazica). Am incercat sa fiu cat de gratioasa posibil, sa nu ma impiedic in fusta lunga si sa nu-mi scape salul prins cu un ac de siguranta minuscul. Cred ca am reusit in proportie de 25-30%. de fapt cred ca m-au considerat draguta ca am incercat. Era mai rau daca nu incercam. Probabil paream cu nasul pe sus. Si in plus, chiar foarte multa lume acolo nu stia sa danseze. Daca ei nu stiau… ce asteptari sa aiba de la mine?!

Cert e ca m-am distrat foarte tare, am transpirat crunt, de emotii, de caldura, de la atata miscare, de la hainele lungi… S-a facut o pauza la un moment dat in care s-a anuntat ca pizza a ajuns si toata lumea s-a strans in cercuri si cateva femei s-au plimbat ducand pizza la participanti. Copiii erau cei mai bucurosi, in hainele lor de sarbatoare, sclipicioase si coloratem dupa atata alergat si jucat, se puteau in sfarsit bucura de cola si pizza! Dar pizza nu a fost tot! A urmat desertul, un desert imens. Pe cealalata masa erau cutii si oale pline cu bunataturi, vreo 5 sau 6 feluri de dulciuri. Dupa aceea dansul a mai continuat vreo 2 ore. Eu n-am mai rezistat decat o ora, am urcat si m-am bagat la dus. cand am iesit de la fereastra se auzeau cantecele de incheiere. Nu-mi aduc aminte ce am visat in noaptea aceea, stiu doar ca am adormit instantaneu si ritmurile de garba inca imi sunau in urechi.

Minunata Indie si spontaneitatea mea mi-au adus vecinii mai aproape si o bucurie imensa de a saluta oamenii cu “Namaste” de fiecare data in lift sau pe langa bloc. Nu mi-i aduc aminte pe toti dar stiu ca ei ma stiu, am fost singura dintre strainii din Skylark care a participat la sarbatoarea societatii. Si-mi vine sa zambesc mereu cand ii vad, iar ei imi raspund. Ciudat cum e de ajuns sa faci un gest foarte simplu si oamenii te accepta!

Sunt legi foarte simple ale firii umane, lucruri firesti pe care le descopar sau le realizez aici.

Mihaela

Experimentează lumea – partea a 17-a

Missed Miha? I sure do! So, let’s begin.

Ce mai faceti? A trecut ceva timp de cand nu am mai primit vesti de la voi, asa ca astept multe reply-uri.
Avertisment: urmatoarele 4 paragrafe sunt cam plictisitoare asa ca puteti sa sariti peste si sa cititi ceea ce va promit de ceva timp.

Pe 28 eu fac 4 luni de cand sunt plecata de acasa. Nu am stat niciodata sa numar zilele dar tot timpul cand cunosti persoane noi esti intrebat de cand esti in India si cat mai stai. E un fel de setari de asteptari. Daca esti de ceva timp inseamna ca stii mai multe locuri, poti sa dai recomandari, sfaturi, poti sa te descurci. Daca esti nou incepe discutia despre primele socuri, despre trafic si orele tarzii cand lumea incepe sa lucreze, despre mancare si probleme de sanatate samd. Daca mai ai ceva timp de stat atunci lumea incepe sa te investigheze mai bine, sa te prospecteze ca viitor “hang-out friend”. Iar de ceva timp am observat ca daca esti doar in trecere sau mai ai foarte putin timp de stat nu se mai obosesc foarte tare sa te cunoasca, te intreaba aceleasi eterne lucruri despre ce parere ti-ai facut, daca vrei sa te intorci si alte chestii asemanatoare.

Hmmm, dupa ce am locuit cu 20 persoane in acelasi apartament, trainees pe care in ultima luna i-am petrecut rand pe rand catre aeroport, nu mai am energia si entuziasmul necesar sa cunosc oameni. Mai am 3 persoane de petrecut: Laura (romanca- 9 luni in India) pleaca in seara asta, Kasia (poloneza- 2 luni in India) pleaca miercuri, Riko (japoneza-2 luni in India) pleaca intr-o saptamana.

O sa ramanem 9 oameni din tari complet diferite. Toti cei noi sunt pentru internshipuri mai lungi: Anna din Polonia-6 luni, Eva din Olanda-4 luni, Salimah din Canada- 4 luni, Galih din Indonezia- 1 an, Vasek din Cehia- 6 luni, Yuki din Japonia- 5 luni, Charlie din Turcia- 1 an, Diego din Brazilia-6 luni. Luna viitoare mai vine o fata din Vietnam si 2 polonezi.

Astea sunt statisticile. V-am redat multe numere pentru ca incerc sa rationez prin ceea ce am trecut si experientele pe care le-am avut. Din punct de vedere emotional sunt cam varza si nu ma pot increde in ceea ce simt acum. Si spun asta pentru ca trebuie sa decid daca mai raman sau nu, adica daca sa-mi prelungesc viza. Teoretic pe data de 13 noiembrie ma voi afla in avion indreptandu-ma spre casa. Adica mai am o luna jumate in care sa ma apuc sa cumpar cadouri si suveniruri, sa-mi fac planul cu ceea ce mai am de vizitat (Taj Mahalul e pe lista, nu va faceti griji).

Ok, ok, gata cu mailul depresiv si apocaliptic! O sa va povestesc ceva interesant, ceva ce cred ca asteptati inca din prima mea luna aici si anume “povestea de dragoste” intre o fata alba si un baiat indian. Nu o sa dau numele si nationalitatea fetei, vreau sa-i respect intimitatea chiar daca sunt slabe sanse sa aveti vreo legatura cu ea.

Experimentează lumea – partea a 13-a

Alte povesti din India

Trei mari sarbatori au loc aici in aceasta perioada. In prima duminca din august se sarbatoreste Friendship Day care e un fel de Valentine’s Day de la noi ca si amploare, cu tarabe pline de tot felul de bratarele si alte minuni pe care le oferi prietenilor. Bine-nteles ca ei nu au Valentione’s Day, indragostitii sunt doar in filme pentru ca in viata reala familia se ocupa de viata ta personala.

A doua sarbatoare este pe 5 august (si e zi libera!), se numeste Rakshabandhan si este dedicata fratilor. De fapt este ziua in care surorile ofera bratari fratilor lor pentru ca acestia au grija de ele si le ofera protectie, iar ei le ofera in schimb cadouri sau bani.

Mai e o sarbatoare luna asta, Ziua Independentei, care are loc pe 15 august cu parade si tot dichisul. In fapt sarbatoarea va tine 3 zile, de vineri pana duminica (iarasi zile libere!).

Daca pana acum v-am indicat ca m-au apucat muncile la serviciu acum trebuie sa va spun ca intru in toiul implementarilor. Am facut cercetarea, am ajuns la comun acord cu clientii asupra planului, iar acum trebuie sa si facem ceea ce am zis ca facem (ia sa vedem cum stau indienii la partea asta?!). Nu eram foarte sigura daca tot eu ma voi ocupa si de implementare pentru cei 4 clienti ai mei, dar se pare ca da. De fapt doar responsabilitatea este a mea, daca vreau sa deleg parti din proiect o pot face atata timp cat lucrurile se intampla.

Deci, dupa 2 luni de zile aici, incep sa vad cum se intampla lucrurile E placut, ma simt apreciata de seful meu, caruia ii place faptul ca ii contest modul de planificare, ca verific tot ce ne spune si ca sar cu gura de fiecare data cand nu-mi convine ceva (deee, olteanca tot olteanca!). Dar tot pentru asta trag si ponoasele caci pe bune oamenii cu idei se numesc idioti. Cum ma apuca proactivitatea si propun sa facem ceva nou imediat primesc si sarcina sa ma ocup de asta.

Un alt lucru pe care l-am descoperit recent e ca oamenii se simt destul de singuri aici. Poate si din cauza faptului ca, nefiind baruri, tinerii nu prea au unde sa se stranga. Parcurile se inchid la 10, restaurantele sunt scumpe, acasa la cineva e cam greu cu parintii, in camine sunt reguli destul de stricte… nu raman decat cinematografele, mallurile (pentru cei cu bani), “fast-foodurile” si terasele intinse pe strazi.

De multe ori realizez ca daca as vrea as putea sa am o viata foarte apropiata fata de cea de acasa. Am intalnit foarte multi indieni care n-au mancat niciodata mancare de pe strada (adica nu in restaurant), n-au baut niciodata ceai cu 2 rupii de la coltul strazii, n-au fost niciodata in orasul vechi, nu au negociat niciodata in piata si in principiu rar stau in locuri fara aer conditionat. Si nu numai cei bogati, ci si cei din clasa medie. Au India lor dar nu prea isi cunosc tara si isi pierd cultura.

Schimband subiectul catre ceva mai interesant, tin sa va spun ca eu atrag mai multa atentie decat un travestit. Deja auzisem despre faptul ca travestitii aici au un statut aparte, ca sunt doar un altfel de cersetori care, pretinzand ca sunt hermafroditi si ca nu se pot integra in societate, te pot chiar agresa ca sa primeasca ce vor. Am auzit ca politia nu intervine si ca nu se poate face nimic, sunt cumva “protejati” de lege si ei/ele stiu asta!!!! Ieri era o paluga pe strada, cu parul facut codite, imbracat(a) in sari, machiat(a) si plin(a) de bratari. O asemenea aratare ar intoarce privirile oriunde in Romania, in schimb lumea aici era mai preocupata sa se uite dupa mine (care iesisem in pauza cu cei 9 colegi barbati) decat dupa creatura aia imbracata tipator. Mie mi se sucise gatul incercand sa descifrez ce mama naibii se intampla iar toata lumea de pe strada ii dadea un “ignore” complet.

Experimentează lumea – partea a 12-a

Miha scrie rar, dar bine. E amuzantă şi, culmea, deşi e la mama naiba în praznic, are o experienţă uimitoare şi s-a înconjurat numai de oameni unul şi unul. Iar de data aceasta vrea să ne spună că nu a slăbit şi nu s-a bronzat.

Scris marti:
Da, stiu, nu v-am mai scris de ceva timp, dar am avut motive intemeiate.
In primul rand m-am prins cu munca, un obicei foarte prost al meu M-au apucat initiativele p-acilea si cum oamenii cu idei se numesc idioti… a trebuit sa le si pun in practica. Iar in al doilea rand in ultima saptamana am avut invazia de chinezi. Si acum o sa le iau pe rand sa va spun ce si cum.
Cred ca sufar de mania de a apartine unui grup, sunt un homo communitas, iar firma la care lucrez nu face decat sa amplifice acest lucru. Daca la inceput nu eram foarte sigura de ceea ce urma sa fac, project managerul meu nu-mi dadea taskuri foarte specifice si trebuia mai mult sa intuiesc ce vrea de la mine, in timp am inceput sa descopar cum stau lucrurile. In echipa mea suntem 5 oameni, 3 baieti si 2 fete. Ma inteleg foarte bine cu “sefa” si cu inca un coleg (care n-a baut ness in viata lui si dupa ce a baut de la mine a zis ca e cea mai buna cafea pe care a baut-o vreodata si de atunci ii fac si lui dupa masa de pranz). Si ceilalti doi colegi sunt de treaba, dar se cam chinuie cu engleza si astfel nu avem prea multe sanse sa ne cunoastem mai bine. De curand ni s-a mai alaturat o fata care ar trebui sa fie copy-writer, dar sefa mea e deplin nemultumita ca dupa o zi de munca nu a fost in stare sa termine un articol (?!!).

Scris joi:
Retractez, acea fata care ni s-a alaturat a disparut si intre timp in locul ei azi a venit alta. Asta pare ceva mai dezghetata. Sper sa fie in stare sa scrie mai mult de un articol pe zi Azi ne dam feedback, noua noastra HR-ita a venit cu splendida idee sa nu se mai dea feedback doar de sus in jos, vrea feedback la 360 grade, adica toti tuturor. Si ne-a dat un excel in care trebuie sa notam de la 1 la 5 performantele si abilitatile personale, ale colegilor si ale sefilor. Dar echipa mea e mai cu mot si ne ducem toti mai tarziu in sala de sedinte si ne dam feedback acolo

Aseara era cat pe ce sa o iau razna. De o saptamana avem multi galbeni mititei (nu sunt rasista, chiar imi place de mor de ei) si desi vreo 10 s-au mutat in alt apartament tot am ramas 21 de trainee in 6 camere.

Scris vineri:
Cand va zic ca am innebunit si muncesc toata ziua, nu ma credeti! Nu vedeti ca se face o saptamana de cand tot incerc sa scriu? Nu ma plang deloc, imi place Unde esti tu regim comunist???
S-a mai rezolvat din problema cu chinezii. S-au mutat mare parte, restul sunt cuminti si ma asculta ca doar sunt cea mai hoasca de acolo. Glumesc, ma respecta datorita experientei mele vaste de viata si abilitatilor mele de a lua hotarari si a organiza lucruri precum si atitudinii mele optimiste si impaciuitoare. Serios, ar trebui sa vorbesc mai frumos despre ei ca doar am 2 colege de camere chinezoaice. Se spala pe cap in fiecare zi, cateodata de 2 ori pe zi… si nu le cade fir de par. Sunt invidioasa! Eu am renuntat sa mai constientizez faptul ca am par in cap, am o claie care sta cum vrea muschiul ei pe scalpul meu. Da, si ce daca azi vrea sa se carlionteze si maine sta lins?

30 minute mai tarziu:
Aseara am vizitat un loc numit Rajwadu. Este un restaurant cu mai multe anexe. Intri printr-un culoar plin de iedera, te asteapta 2 indieni cu turbane la cotitura cu trandafirasi, iti trag o pata rosie pe frunte si te trimit intr-un cort din care iese fum. Iar acolo doua dansatoare in costume din Rajastan (ma dau si eu rotunda, nu stiu sa diferentiez costumele inca, am aflat de pe-acolo) se invarteau de mama focului. Curand pun si pozele pe blog. La un moment dat era implicata si o maimuta, niste cioburi, cuie, bani. In fine, a fost un fel de spectacol iar apoi ne-am dus sa mancam. Am stam la mese din piatra, pe jos, am mancat cu mana dreapta si ne-am tinut cu mana stanga de burti (multa, multa mancare, picanta de asemenea… dulce, dulce desertul… inghetata? nu mai e loc).

Concluzie:
In cazul in care n-ati priceput mai nimic din acest mail, concluzionez prin a va spune ca sunt bine, cred ca sunt sanatoasa (asta in cazul in care n-am luat malarie, degetele mele de la picioare arata de parca ar avea rujeola), cel putin fizic, muncesc si ma distrez, pana acum imi ajung banii, luna viitoare vreau sa ma duc sa vad Taj Mahalul (ca deeee, daca ma intorc din India si n-am poze de la Taj zice lumea ca n-am valoare – nu va suparati, e doar unul din miturile de afara care ma cam seaca).

Ma bucur sa aud ca n-ati murit / v-ati continuat viata fara mine si ca ati continuat sa va maritati/insurati/logoditi/aproape despartiti si sa faceti copii si sa va spetiti cu munca incercand sa treceti peste criza, ploi si acum canicula!

Experimentează lumea – partea a cincea

Miha ne-a scris iar un mail lung, în care ne-a povestit cum a petrecut de ziua ei de nastere. Pisicul e invidios.

Am avut o zi de nastere foarte tare. De vreo cinci zile incoace ma lupt cu o raceala (rosu in gat, ca atunci cand aveam 3 ani) pe care am capatat-o de la bautul de apa cu gheata sau mai bine-zis gheata cu apa. Asa ca ma asteptam sa zac pe birou, mijind ochii in calculator si tinand lumea departe de tusea mea urata (bleah). Am intrebat si eu in stanga, in dreapta care e obiceiul (cultura organizationala) in privinta sarbatoririi zilelor de nastere. Si am aflat ca difera foarte mult de la o organizatie la alta. Cert e ca odata ce s-a instaurat un obicei o schimbare nu e vazuta cu ochi buni. Eu ma gandeam sa cumpar prajituri si un tort (indienii sunt innebuniti dupa dulciuri) si suc (ca doar nu va asteptati sa aduc alcool!). Dar la mine la serviciu lucrurile nu stau deloc asa. Colegii ii fac cadou sarbatoritului tortul, iar sarbatoritul trebuie sa aduca bomboane si eventual sa faca cinste cu masa de pranz colegilor cu care ia masa de obicei. Hmmmmm… Anul trecut un coleg a adus inghetata, iar gestul lui nu a fost prea apreciat, toti se asteptau la bomboane si au fost dezamagiti. Asa ca le-am cumparat vreo 2 kile de bomboane de tot felul si nu am putut rezista si am luat si suc ca sa avem cu ce uda tortul pe care mi l-au luat ei (desi apoi am descoperit ca ei nu beau lichide in timp ce mananca si ca din cele 5 feluri de bomboane aduse de mine doar 2 le prefera ei pentru zilele de nastere). Asa ca m-am dus de dimineata la cumparaturi, vaj-vaj cu cosul prin Star Bazar (un fel de Real de la noi) sa intru si eu in rand cu colegii mei. Si pentru ca incepuse sa ma irite treaba asta cu respectatul a-la-carte al obiceiurilor, dupa ce am luat ce trebuia sa iau mi-am luat o chestiuta din aia colorata (pentru petreceri de copii) care se intinde si apare “Happy birthday to me” (adica “La multi ani mie”) si primul lucru pe care l-am facut a fost s-o lipesc de birou. Asa ca toata lumea a venit la mine sa-mi stranga mana (!!! what else?!!!) si sa-mi ureze “Many happy returns!”. “A-ha!”, mi-am zis, “ce colegi prietenosi, in sfarsit contact fizic cu fiecare!”. Ziua a trecut foarte repede, am inceput un proiect nou care m-a prins. Seara mi-au adus tortul (cu mesaj personalizat), mi-au cantat si mi l-au pus pe fata (asa e obiceiul aici, de obicei iti pun fata in tort, cu mine au fost draguti si doar m-au manjit nitel). Acasa nu am sarbatorit foarte mult, deja spre seara ma cam rapusese raceala. Am comandat niste mancare si prajituri, am cantat “La multi ani!” fiecare pe limba lui si m-am culcat destul de obosita. Sambata insa am avut chef pe terasa (apropo, mi-am luat permisul pentru a cumpara alcool) si a fost unul foarte reusit. A tinut pana pe la 4, toata lumea s-a ametit, a mai ramas bautura(?!), nu am spart sau distrus nimic, nu ne-au batut vecinii la usa (desi muzica era data foarte tare) si acum avem si o gramada de sticle pe care sa le reciclam (o chestie foarte tare pe care am tot incercat s-o fac acasa, dar uite ca am ajuns sa reciclez in India!). Am primit cadouri frumoase (o felicitare muzicala, un costum indian traditional pe care trebuie sa-l duc la croitor, o agenda cu motive indiene si bani!) si lumea s-a distrat.

Am vizitat orasul vechi din Ahmedabad care mi s-a parut de-a dreptul fascinant, contrastant si exotic. Am fost in Gandhinagar, am vizitat templul Akshardam dar nu am nici macar o poza de acolo. Acum cativa ani a avut loc un atac terorist asupra templului si de atunci securitatea este extrem de stricta. Si prin asta se intelege faptul ca nu ai voie sa intri cu absolut nimic inauntru in afara de bani si acte (nu ai voie cu nici un fel de bagaj, geanta, poseta, fara telefon, fara aparat foto, fara apa sau mancare) si oricum tuturor celor care intra li se face perchezitie corporala. Templul este frumos si interesant dar nu este chiar extraordinar, sunt altele mult mai frumoase. Atractia principala acolo este insa expozitia care, de fapt, este un maraton. Dureaza vreo 3 ore sa vezi totul, 3 ore in care te plimbi dintr-o camera in alta, urmarind viata lui Swaminarayan prin filmulete, diverse decoruri, obiecte expuse samd. Cultul inchinat acestui zeu aduna foarte multi adepti, dovada si numarul mare de oameni care viziteaza templul si expozitia (si modul in care acestia se inghesuie sa prinda un loc cat mai bun sa vada).

Am ajuns si intr-una din suburbiile Ahmedabadului, Bopal, care se afla la vreo 20 minute de mers cu masina de Ahmedabad. Bopalul este plin de bungalow-uri, de fapt unele sunt niste case foarte frumoase, dar majoritatea pur si simplu sunt opulente (va rog sa nu faceti analogie cu castelele tiganilor nostri ca nu sunt chiar asa). Acolo am mers la un american care e aici de vrei 3 ani, are o super casa, aer conditionat in casa si o gramada de “ajutoare” prin casa. Stiu ca nu toti americanii sunt asa dar…. aroganti mai sunt, dumnezeule! Statul lor in India nu inseamna nimic. De cand sunt aici nu au facut decat sa recreeze conditiile de acasa. Nu mananca mancare indiana (ca doar exista US pizza, McDonalds, Pizza Hut etc si in India), nu au vizitat mai nimic, se plimba in masina cu AC (de fapt ii plimba soferul), au frigiderul plin de bere, se imbraca de la Reebok si arunca maruntis la cersetori avand impresia ca pentru asta trebuie sa li se ridice o statuie! Oamenii astia si-au irosit ani din viata si continua sa traiasca in bula lor. Mda, am inceput sa devin foarte sensibila la prejudecati.

Aaaa, m-am plimbat pe camila si elefant. Si nu, bietele animale nu erau in mijlocul drumului gata sa fie calarite. Ne-am dus intr-un centru pentru indieni bogati care se numeste Narayani. Pentru 1 dolar jumate m-am plimbat cate 2 minute cu camila si elefantul. Nu a fost nimic extraordinar, ba chiar as spune ca plimbarea pe elefant a fost chiar trista. Bietul animal era deprimant. Cu camila a fost ceva mai “saltaret” dar dupa aceea am aflat de ce. Se pare ca cea mai sensibila zona a lor o reprezinta narile pe care dresorii/ingrijitorii o exploateaza din plin (((((

In apartament suntem 4, doi o sa plece curand si asteptam intr-o saptamana- doua sa vina puhoiul de chinezii.

Mi-am facut blog http://mo-verbavolant.blogspot.com/ , am deja vreo 7 posturi pana acum, mai putine vorbulite si mai multe poze. Abia reusesc sa uploadez pe Facebook, stau cateva ore pana sa reusesc sa pun cateva poze, asa ca daca vreti sa vedeti mai multe poze va invit sa-mi vizitati blogul