Alegerea Louisei

Capitolul 5: Noua lume ciudată

Erau atât de multe întrebări pe care ar fi vrut să le adreseze, dar în starea de şoc în care se afla, nu ar fi putut forma nici măcar o propoziţie simplă. Cuvintele i se blocaseră în gât şi tot ce putea face era să se holbeze la bărbatul care o privea din capătul celălalt al încăperii; inima începu să-i bată mai tare, iar durerea de cap i se agravă doar încercând să se sustragă căutăturii lui piezişe. Îşi aminti că obişnuise să simtă ceva pentru el în urmă cu foarte mult timp, iar faptul că nu îşi amintea cu exactitate când sau cum sau de ce îi tulbură şi mai mult starea de spirit. Stătea chiar în faţa ei, rânjetul enervant nepărăsindu-i nici măcar pentru o clipă trăsăturile. Ca şi cum, având-o lângă el, i-ar fi adus o satisfacţie imensă. Se apropie câţiva paşi şi puse pe marginea patului tava cu mâncare, privirea lui nepărăsind-o nici o clipă pe a ei. O veche, dar binecunoscută, senzaţie începu să-i încălzească şira spinării pe măsură ce bărbatul continuă să o privească astfel, ochii lui sfredelind dincolo de verdele pătrunzător al ei, aşteptând-o să reacţioneze. Se simţea vulnerabilă şi recunoaşterea sentimentului acesta o făcu să înţeleagă că nu-i plăcea. Ar fi vrut să-i spună orice, un milion de întrebări stându-i pe vârful limbii, dar nu putea. Obrajii i se încălziseră şi de fiecare dată când deschidea gura să vorbească, se simţea ca şi cum tot aerul îi fusese scos din plămâni şi avea probleme cu respiratul normal.

După un minut de reculegere, care ar fi putut la fel de bine să fie o oră întreagă, îşi recuperă glasul şi îl întrebă:

- Nu visez, nu?

Ştia că era, probabil, cea mai stupidă întrebare pe care o persoană aflată în situaţia ei ar fi putut-o adresa altcuiva, dar în momentul acela suferea de o acută lipsă de cuvinte potrivite.

Bărbatul îşi permise să râdă scurt la întrebarea ei; asta era tot ce putea să-i spună după ce realizase că el era cel care o răpise? După ani de zile în care încercase să şi-o scoată din minte, refuzând să creadă cu adevărat în existenţa ei sau în rezultatul relaţiei lor, o avea acum în faţa ochilor şi singurul lucru pentru care se temea Louise era integritatea ei mentală. „Afurisită femeie”, gândi el.

- Nu, mi-e teamă că nu visezi, o asigură el, uşor amuzat de reacţia ei. Se aşteptase ca ea să devină uşor isterică în clipa în care avea să dea cu ochii de el, poate chiar să ţipe până răguşea, dar asta? Sau doar îl lua în derâdere, iar bărbatul trebui să-şi înfrâneze dorinţa de a o sugruma pe loc. Nu acesta era scopul reîntâlnirii lor.

Făcu câţiva paşi în direcţia ei, până când se află în picioare, lângă pat. Louise încercă să-l ignore, fixând un punct oarecare de pe carpeta murdară, dar mirosul inconfundabil al after-shave-ului lui îi invadă nările, iar femeia se simţi din nou acasă. Nu mai conta că o răpise şi o încuiase undeva departe – nici măcar nu trebuia să-şi încordeze auzul pentru a realiza că nu trecuse nici o maşină pe lângă casă de când se trezise şi devenise conştientă de mediul înconjurător –, acum era aici.

- De ce?, şopti ea, temându-se că vocea o să i se spargă dacă ar fi vorbit mai tare. De ce te afli aici?, continuă ea să folosească acelaşi ton. De ce m-ai adus aici?

Pe măsură ce-şi descoperea curajul să-şi rostească întrebările, Louise înţelese că el nu avea să-i răspundă decât la câte una pe rând. Atât de limitat era, iar ea tăcu, răsplătindu-l cu unul dintre zâmbetele ei în care îşi transpuse toată mila pe care o simţea la adresa lui. Îşi amintea, cu siguranţă.

- Nu e important de ce eu. Oricare altul mi-ar fi putut lua locul. În ceea ce te priveşte, chiar nu ştii?, îi zâmbi, bucurându-se cu siguranţă de siuaţia în care se aflau. Nu simţea nici o tragere de inimă să-i povestească modul în care decursese viaţa lui după plecarea ei, dar trebuia să înţeleagă singură că motivul pentru care se afla astăzi aici avea legătură cu faptul că îl lăsase în urmă. Nu ceruse să lucreze cu ea, pur şi simplu fuseseră aduşi împreună, iar lucrurile se desfăşuraseră normal. Trebuia însă să fie doar o simplă misiune, una ca oricare alta. Bineînţeles, să lucreze cot la cot cu Louise fusese o surpriză plăcută şi neaşteptată, iar faptul că o avea acum alături din nou îi trezea amintiri pe care le credea demult uitate. Nopţi nedormite şi fiecare vis bântuit de amintirea atingerii ei.

Louise se încruntă, surprinsă. Ştia prea bine de ce se afla el aici, doar că nu înţelegea de ce lucrurile trebuiseră să se petreacă astfel, într-un loc ascuns, departe de ochii lumii. Iar pentru prima dată în acea zi, simţi teama construindu-se în interiorul pieptului, unde ştia că o persoană normală ar fi avut inima. O persoană asemenea lui.

- Ce s-a întâmplat cu Darren?, îl întrebă ea, neliniştită. Chiar dacă sentimentele ei pentru cel pomenit erau incerte, era recunoscătoare pentru ce făcuse pentru ea. Greşise legându-se definitiv de el şi oferindu-i avantajul de a-i cunoaşte cele mai întunecate secrete, dar o făcuse ştiind că o putea proteja de oameni precum cel care o răpise. Întotdeauna îi fusese un bun prieten, o ajutase când avusese nevoie de el cel mai mult şi nu intenţiona să uite asta prea curând. Era recunoscătoare pentru că-i fusese aproape, chiar dacă lucrurile luaseră o întorsătură neplăcută de atunci. În fiecare noapte se ducea la culcare cu spaima că a doua zi avea să nu-l mai găsească lângă ea. Trăia într-o minciună constantă şi îi era din ce în ce mai greu să zâmbească pentru că, cu toată sinceritatea, Louise recunoştea că nu era deloc fericită.

Iar dacă Darren păţise ceva, totul avea să se fi petrecut din cauza ei. Se concentră, dar nu mai auzi nici o altă inimă – cu excepţia bărbatului de lângă ea – bătând în interiorul casei. Se încruntă, încercând să-şi amintească ultimul lucru pe care îl făcuse înainte de a ajunge aici. Se afla cu Darren într-o cameră de hotel, certându-se despre… dar asta fusese în urmă cu ani buni. Îl privi din nou pe bărbatul din trecutul său, întrebându-se cu ce ar fi putut să o drogheze încât să nu-şi mai amintească ultimii trei ani din viaţa sa, întrezărind pe dată oportunitatea de a se elibera de el. Flexându-şi braţul, se aruncă de pe pat şi îl placă, dezechilibrându-l şi trântindu-l la pământ. Nu putea fi mai puternic decât ea, gândi Louise, străduindu-se să-l imobilizeze. Anii de inactivitate, jucându-se de-a gospodina, o făcuseră să-şi piardă antrenamentul. Anii pe care nu şi-i mai amintea acum. Însă reflexele ei îi preluară întreaga făptură, iar cotul său drept îl lovi pe bărbat în plină figură, incapacitându-l pe dată. Se ridică şi se îndreptă spre ieşire, bucuroasă că lupta, deşi scurtă, nu o năucise şi pe ea. Bucuroasă că Tatăl fusese prea tulburat pentru a alerga după ea imediat. Se opri în cadrul uşii, privind peste umăr. El era tatăl ei. Nu în sensul fizic, dar fusese cel mai apropiat lucru de un părinte pe care femeia îl întâlnise în viaţa sa. Tocmai de aceea nu reuşea să înţeleagă de ce i-ar fi dorit răul.

Când ajunse în capul scărilor, auzi o înjurătură şi ştiu că bărbatul începuse să se dezmeticească. Fără să clipească, alergă pe scări în jos, sperând să poată găsi ieşirea înainte ca răpitorul său să o poată prinde din urmă. Prima încăpere în care intră se dovedi a fi o bucătărie mobilată sărăcăcios, murdară şi urât mirositoare, dar Louise se arătă mai interesată de uşa care ducea, probabil, spre grădina din spatele casei. Încercă să o deschidă, dar încuietoarea prăfuită era înţepenită; înţelese în cele din urmă că bărbatul alesese locul acesta special, întrucât îi minimiza şansele de evadare. Se îndepărtă de uşă, trăgând de sertare, sperând să poată găsi cheia sau un instrument ascuţit cu care să poată scobi yala. Dar chiar când se pregătea să se întoarcă, îşi simţi trupul aruncat înapoi şi un corp masiv acoperindu-l pe al ei, lipind-o acum de lemnul tare al uşii. Şira spinării i se încălzi din nou, de această dată de ruşine că fusese întreruptă înainte de a putea repara situaţia, şi simţi valuri de adrenalină curgându-i prin vene. Fusese o prostie să creadă că ar fi putut scăpa din mâinile răpitorului său. Era, totuşi, Tatăl ei.

Bărbatul îşi trecu liniştitor palma peste părul ei, încercând să o calmeze. Sperase să poată purta o discuţie normală, ca doi adulţi; nu-i trecuse prin minte gândul că ar încerca să evadeze în clipa în care ar fi dat cu ochii de el. Deşi îi aprecia înflăcărarea, ar fi fost mai bine pentru amândoi dacă Louise s-ar fi purtat frumos. Cel puţin, atunci el s-ar fi comportat ca un domn şi nu ar fi trebuit să facă eforturi să ignore zvâcnetul din cap. Acum, trebuia să îi arate femeii cine era cel în control. Dacă nu o făcea, ea avea să încerce din nou sau, varianta la care refuza să se gândească voluntar, urma să fie îndepărtat, iar situaţia să devină sângeroasă. Iniţial, îşi dorise să se poarte atent cu ea, dar dacă Louise intenţiona să se poarte asemenea unei pisici sălbatice, bărbatul se vedea forţat să o trateze diferit. Trecuseră ani de când se văzuseră ultima dată; nu mai era băiatul acela timid şi simpatic. Viaţa îl învăţase altceva. Dar acum, ţinând-o strâns în braţe, toate gândurile furioase îi dispărură unul câte unul şi nu se putu concentra decât asupra faptului cât de bine i se potrivea în braţe, de unde nu ar fi trebuit să plece niciodată. Ar fi făcut orice să o poată păstra acolo, să fie a lui din nou… dacă lucrurile nu ar fi stat atât de prost. Trebuia să înceteze cu gândurile astea idioate; lucruri mult mai importante depindeau de reuşita misiunii în care pornise.

- O să fii cuminte de acum înainte?, toarse el în urechea ei, simţind-o devenind rigidă în îmbrăţişarea lui.

- Da, şopti ea, vocea-i fiind un pic mai puternică decât o şoaptă. Louise ştia că dacă Tatăl nu ar fi vrut să o lase să scape, nu avea nici o şansă pe cont propriu. Nu în acel moment, în nici un caz, aşa că încetă să i se mai împotrivească şi aşteptă ca tensiunea dintre ei să se disipeze, chiar dacă braţele lui continuau să îi înconjoare umerii şi talia, ţinând-o lipită de uşă, blocându-i calea.

- Întoarce-te. Încet, îi ordonă el, făcând un pas înapoi, lăsându-i suficient spaţiu cât să se poată învârti pe loc. Louise începu să se rotească încet, atentă să nu-l atingă mai mult decât era necesar. Când simţi lemnul tare al uşii prin materialul bluzei, îndrăzni să-l privească, evitându-i totuşi ochii, temându-se de ceea ce ar putea citi în ei. De cine ar fi putut recunoaşte în ei. Poate că uitase – sau alesese să uite –, dar nu putea nega faptul că în prezenţa Tatălui amintirea unui alt bărbat începea să se contureze treptat. Ochii înconjuraţi de riduri şi pomeţii scofâlciţi, colţurile buzelor lăsate conferindu-i un aer trist şi culoarea spălăcită a pupilelor sale, în care altădată înota ca într-o mare învolburată… trecuseră anii peste el, nemiloşi, iar ea rămăsese neschimbată, la fel de palidă şi de neadevărată ca într-o poză. Trupu-i încetă să se mai opună şi rămase prinsă între el şi uşă, incapabilă să mai facă un singur gest de opunere, în timp ce mintea ei o luase razna, încercând să găsească o modalitate de a ieşi din situaţia asta. Louise inhală şi expiră de câteva ori cu repeziciune, fericită şi speriată în acelaşi timp; erau din nou împreună, după tot acest timp, şi continua să aibă asupra ei efectul unui iubit după care tânjise ani la rândul. Nici nu mai ţinea minte când se simţise ultima dată atât de vie! Îşi trecu palmele peste umeri, încercând să se împiedice să facă un gest necugetat, precum ar fi fost să i se arunce singură în braţe, de această dată de bunăvoie. Să-şi frece obrazul de materialul moale al cămăşii care-i acoperea pieptul şi să-şi treacă braţele pe după gâtul lui, să ofteze mulţumită că era din nou acasă. Dar nu de asta se aflau acum aici, aşa că se încordă, pregătită să depăşească episodul de slăbiciune şi îl fixă cu o privire înflăcărată, hotărâtă să încline balanţa în favoarea ei cu prima ocazie.

Bărbatul îi oglindi privirea, furios pe ea; crezuse că ar fi putut avea o discuţie normală, ca doi adulţi, gândul că Louise ar fi încercat să evadeze netrecându-i nici măcar o clipă prin minte. Deşi îi aprecia firea pasională, ar fi fost mult mai simplu pentru amândoi dacă ea ar fi rămas în pat. Cel puţin, atunci ar fi putut să păstreze aparenţele, să manevreze evenimentele cu calm, dar acum îl forţa să-i demonstreze că, în ciuda perfecţiunii sale, el era cel care controla totul. Femeia nu-i putea scăpa, aşa că se vedea nevoit să-i arate că el era cel care deţinea poziţia dominantă.

- Promite-mi că nu vei mai încerca o altă cascadorie precum cea de mai înainte, iar lucrurile nu se vor precipita, o ameninţă el, ridicându-i bărbia şi forţând-o să-l privească în ochi. Nu se aşteptase să-l întâmpine cu un zâmbet încrezător. Se aşteptase să o descopere speriată sau, cel puţin, nervoasă, dar Louise părea neînfricată şi puternică. Dacă situaţia în care se găseau nu ar fi fost una de viaţă şi de moarte, ar fi fost mândru de ea.

- Încă aştept un răspuns la întrebarea mea, îl confruntă ea, decisă să nu cedeze nici măcar o secundă din determinarea care o cuprinsese.

- Am nevoie de ajutorul tău, mărturisi el, făcând câţiva paşi înapoi, părăsind spaţiul personal al femeii. Se aşeză cu o bufnitură pe unul din scaunele şubrede aflate în jurul mesei şi îşi plecă fruntea în palmă. Eşti puternică, o să te descurci, continuă el, fără a-i înfăţişa adevărata faţă a problemei, dar eu nu pot face asta de unul singur.

Louise nu se clinti din locul în care încremenise la auzul cuvintelor sale. Tatăl i-ar fi cerut ajutorul, după toţi acei ani, pentru un singur lucru, iar ea nu putea şi nici nu dorea să se implice în aşa ceva. Totuşi, nu era vorba doar de ea.

- M-ai răpit şi m-ai dus în pustietate pentru a-mi cere ajutorul?, îl întrebă ea, neîncrezătoare, convinsă fiind că nu auzise bine de prima dată, dar, cu toate acestea, nu făcu nici măcar un pas în direcţia lui. Clătină din cap, decisă să nu-i sară în ajutor, deşi o voce micuţă, pe care nici măcar nu ştia că o posedă, o îndemnă să lase temerile deoparte şi să-l ajute. În definitiv…

- Nu, adăugă ea cu convingere. Nu trebuie să te ajut. Nu am nici un motiv să o fac. Ce-a fost între noi s-a terminat cu ani în urmă. Cu prea mulţi ani în urmă. Nu mai însemn nimic pentru tine. Tu nu mai însemni nimic pentru mine. Poate că sunt nostalgică acum, Tată, dar nu schimbă cu nimic situaţia în care ne aflăm; amândoi am trecut peste ce s-a întâmplat atunci.

- Atunci fă-o pentru un nevinovat, Louise. Pentru fiul meu.

Femeia se apropie de el şi îl atinse delicat pe umăr. Altădată fusese atât de uşor să repare oameni, uneori nici nu trebuia să-i atingă să înţeleagă ce era în neregulă cu ei, dar bărbatul de lângă ea era atât de îndepărtat de lumea în care trăiau încât pentru o clipă se temu că el nu depăşise niciodată ziua în care fuseseră despărţiţi. Iar acum vorbea despre un fiu şi îi cerea ei, dintre toţi oamenii la care ar fi putut apela, ajutorul. Louise nu era lipsită de suflet, oricât de ciudat ar fi sunat asta, dar poate mai puternic decât îndemnul propriu de a-i salva pe alţii era acel protocol care o împiedica să se rănească pe sine. Iar dacă ar fi făcut ceea ce îi cerea Tatăl său, Louise şi-ar fi ignorat cu bună ştiinţă instinctul de supravieţuire.

- Nu pot, recunoscu ea, iar în glas i se putu citi vinovăţia. Nu deţinea puterea de a se repara pe sine, astfel încât să poată face ceva care era împotriva propriilor sale puteri. Dar el putea, realiză ea în cele din urmă. De-asta o adusese aici. Frica i se instală din nou în suflet, pe măsură ce înţelese planul său morbid. O să mă ucizi?, îl întrebă ea, conştientă de ridiculozitatea propriei întrebări.

- Bineînţeles că nu, răspunse el pe un ton vehement, jignit. Eu te-am creat, Louise! Eşti la fel de mult fiica mea, precum este el fiul meu. Doar pentru că nu avem acelaşi sânge, nu înseamnă că te iubesc mai puţin.

Louise zâmbi în colţul gurii la remarca lui legată de sânge. Ceea ce-i curgea ei prin vene nu era sânge. Desigur, era la fel de vâscos, iar culoarea lichidului imita foarte bine plasma, dar nu era adevărat. Cum nici ea nu era decât o imitaţie, creată din piese puse cap la cap şi căreia, după sute de încercări dureroase, i se insuflase viaţă. Îşi amintea fiecare naştere cu precizie, chiar dacă nu fusese cu adevărat vie în clipele acelea. Şi nici mai târziu, cât încă i se mai făcuseră teste, Louise nu-şi amintea primele zile decât de dincolo de cascadarea binară a lumii în care o închiseseră.

- Atunci de ce o faci?, continuă ea să întrebe, decisă să prelungească pe cât posibil momentul acesta. De ce vrei să mă schilodeşti?

Bărbatul pufni în râs, iar ea simţi furie la adresa lui.

- Să te schilodesc? Îţi dai seama cât de absurd sună asta?

O privi cu dragoste, iar femeia se suci inconfortabil în scaun. Acesta nu era un tată privindu-şi copila, iar Louise îşi aminti un timp când, în ciuda numelui pe care îl striga, nu îl privise şi nici nu îl tratase, la rândul său, asemenea unui tată. Avea să se încreadă din nou în el, pentru că acesta era rostul ei în viaţă, iar el avea să o despice şi să schimbe ceva la ea, ceva ce ea nu înţelegea şi nici nu ar fi putut să o facă.

- O să-mi amintesc conversaţia asta când mă voi trezi?

- Nu, îi mărturisi el. Nimic din toate astea nu se vor fi întâmplat pentru tine, Louise. Şi nici instinctul tău de supravieţuire nu va fi dispărut. Voi adăuga doar ceva în plus.

Femeia simţi ceva umed alunecându-i pe obraz şi îşi atinse neîncrezătoare pielea cu vârful degetelor. Nu mai plânsese niciodată înainte de fericire. Avea să fie în cele din urmă întreagă.

Alegerea Louisei

Capitolul 4: Nu este momentul să uiţi

 Telefonul aflat pe marginea noptierei bâzâi din nou pe suprafaţa tare a lemnului, iar în sufletul lui Darren se dădu din nou lupta dacă să răspundă sau să aştepte înregistrarea automată a mesajului vocal. În orice caz, tot avea să-i audă vocea în cele din urmă, deoarece nu se îndoia nici o clipă că ar fi putut fi altcineva cu excepţia ei.

Nu mai conta acum că de când părăsise orăşelul prăfuit în speranţa că avea să se distanţeze cumva de femeia care trăia în fanteziile sale, Louise îşi luase misiunea în serios – cea de a-l convinge să se întoarcă la ea – şi îl suna cel puţin o dată pe zi. De parcă nu i-ar fi fost deja destul de greu să se rupă de viaţa aceea şi fără repetatele ei încercări de a-l forţa să-şi amintească ce s-ar fi putut întâmpla dacă se întorcea.

Căsuţa vocală era aproape plină acum de mesajele ei înflăcărate, în fiecare dintre ele implorându-l să se întoarcă acasă. Acasă. Dintre toate locurile de pe Pământ, pe unde îl purtaseră picioarele, lângă ea se simţise cel mai stingher. Nelalocul lui, asemenea unui decupaj dintr-o revistă lipit în lumea reală. De fiecare dată când îi asculta vocea pe care învăţase să o iubească, se forţa să se îndepărteze şi mai mult de Louise; deşi tânjea după apropierea ei şi căldura nefirească a trupului ei perfect, îi revenea mereu în minte, iar şi iar, amintirea nopţii aceleia când totul o luase razna. Când trebuise să accepte intervenţia superiorilor săi pentru a nu-i fi distrusă acoperirea, când trebuise să mintă şi să lovească, să ameninţe şi să ucidă, dar cel mai important, când îi prinsese chipul între palmele sale şi o implorase să fugă împreună, pentru că nu conta că îi era frig sau foame, atât timp cât era lângă el, era acasă. Louise dăduse un înţeles singurătăţii lui, îi definise limitele şi îl împinsese să le depăşească. Îl convinsese să dărâme zidurile acelea pe care le construise sârguincios ani la rândul, mărşăluise până în centrul fiinţei sale şi ocupase teritoriul vast triumfătoare, iar când el o implorase să-i cedeze un fragment din sine lui, refuzul ei îi arsese pielea.

Mda, cu siguranţă nu avea să se mai întoarcă la asta. Mai degrabă ar fi întors spatele lumii întregi şi s-ar fi ascuns în pustiu decât să mai asculte căcatul acela din nou. Aşa că atunci când telefonul încetă să mai vibreze, iar liniştea puse din nou stăpânire pe semi-obscuritatea camerei de hotel, Darren ştiu că făcuse alegerea corectă. Ascunde-o în trecut şi uită de ea; e doar o altă femeie. Asta nu înseamnă că atunci când telefonul vibră iarăşi, semnalând faptul că un nou mesaj îl aştepta în căsuţa vocală, nu întinse braţul instinctiv în direcţia lui, forţându-se să îi asculte trilurile vocii. Cuvintele Louisei răsunară melodioase de la capătul celălalt al firului, iar amintirea îl purtă înapoi către dimineaţa zilei aceleia, când totul începuse atât de bine. Se trezise lângă ea, bucurându-se în secret că avusese privilegiul de a o privi dormind. Desigur, în trecut făcuse asta de atâtea ori încât pierduse şirul, atent la felul în care pieptul ei cobora şi urca ritmic, atât de natural încât pentru câteva momente uita cu adevărat motivul pentru care se afla acolo, încercând să descopere modele în fluturarea uşoară a pleoapelor ei sau în felul în care îşi umezea buzele în somn. Întotdeauna îi veghease somnul, încă dinainte ca el să intre cu adevărat în viaţa ei. Doar că în acea seară fusese pentru prima dată când ea îi permisese să rămână.

Louise nu ştia că nu făcuse doar o favoare unui prieten cu care, ocazional, mai dansa şi la orizontală; îi deschisese uşa către inima sa şi, deşi Darren nu ştia cât de mult călătorise pe calea aceea minunată – aproape că nu mai conta acum, când decisese să se distanţeze de ea –, obţinuse ceea ce dorise de la bun început; intrase. Ar fi trebuit ca scopul să îi scuze mijloacele, dar acum era în stare să accepte orice din partea ei, doar ca să-i poată rămâne în preajmă. Îşi trecu degetele prin păr, expirând nervos. Louise era o „afacere”. Trebuia să fi rămas o afacere, dar când în dimineaţa aceea se trezise ghemuit în jurul corpului ei cald, cu palma odihnindu-se pe abdomenul plat, ascultându-i respiraţia egală, aproape inuman de normală, şi simţindu-i bătăile inimii lovindu-se de cutia toracică, promisese faţă de sine că ar fi făcut orice ca să o apere. Îşi deschise ochii şi îi mijise în direcţia lui, iar Darren jurase că timpul se oprise în secunda aceea, pentru că momentul i se păruse îngrozitor de lung, atât de profund încât ar fi putut să se înece în întunecimea privirii sale. Dar ceea ce continua să-l bântuie nu era modul în care clipa aceea păruse să se întindă la nesfârşit, asemenea unei bande elastice pe care călătorea propriul său suflet torturat. Nu era nici modul în care trupul ei îi ardea în braţe sau felul în care respiraţia ei îi încălzea pielea. Nici măcar curbura îndrăzneaţă a sânilor ei întrezărindu-se prin materialul moale al bluzei pe care o purtase ducându-se la somn. Nu. Era felul în care îl privise când realizase că dormiseră o noapte întreagă îmbrăţişaţi, că era el cel căruia îi permisese să pătrundă în lumea ei; el, şi nu altul.

Când zâmbetul larg îi luminase trăsăturile şi nu încercase să se îndepărteze de el, din contră, îşi îngropase mai adânc trupul în îmbrăţişarea lui, Darren acceptase în cele din urmă faptul că totul era în regulă. Nici un sărut sau comentariu maliţios nu distrusese aura care-i învăluia; în schimb Louise îl răsplătise cu o privire plină de recunoştinţă, de acceptare, iar imaginea aceea a ei avea să-l urmărească pentru tot restul vieţii. Cine ştie cum ar fi putut fi viaţa lor împreună dacă nu ar fi încercat să-i despartă în seara aceea?

Strânsoarea degetelor sale în jurul telefonului mobil slăbi pe măsură ce vocea Louisei continuă să se poticnească la fiecare cuvânt. „Voiam doar…”, începuse ea, înainte de a-şi înghiţi vorbele. Urmă o pauză chinuitor de lungă, iar Darren aproape că îşi putu imagina lacrimile alunecându-i pe obraji şi îşi lovi una peste frunte când dorinţa de a întinde mâna prin telefon şi i le şterge puse stăpânire pe sine. Nu voia să o audă plângând, în special nu dacă el era cel care îi provocase lacrimile. Louise alesese, la fel cum făcuse de sute de ori până atunci, şi nu fusese el. Nu conta că busola sa morală indica mereu în direcţia ei, nici măcar de dragul ei nu putea fi băiatul bun şi cuminte pe care şi-l dorea; dar încercase să-şi pună costumul cel bun şi să o scoată la un restaurant frumos, să joace rolul acela în care credea că ea abia aşteaptă să-l vadă şi, pentru o seară, se prefăcuse că aranjamentul acesta care exista între ei putea funcţiona şi pe mai departe. Amândoi ştiau acum că nu îi reuşise; nu putuse fi bărbatul perfect pentru ea. În plus, Louise nici măcar nu-l apreciase pentru că încercase. „Mi-e dor de tine şi…” Pauză din nou. Ea, care era mereu sigură pe sine şi hotărâtă, nu reuşea să unească unele cuvinte împreună şi să rostească ceea ce avea de zis. „Ştiu că s-a întâmplat ceva între noi, pot să simt asta…, doar că evenimentele din seara aceea…” Oftatul ei lung îi dădu senzaţia că mai voia să adauge ceva, dar închise înainte de a avea şansa de a o auzi cerându-şi scuze. Îl părăsise, asta se întâmplase, şi alesese să uite. Doar pentru că singurătatea o împingea acum de la spate să-şi calce pe afurisita de mândrie şi să-l caute nu-i dădea dreptul să-l chinuie în felul în care o făcea. Avea să se întoarcă la ea în cele din urmă. Atunci când avea să fie pregătit pentru asta. Se trânti în pat şi se rostogoli pe-o parte, întorcându-şi spatele către fereastra murdară prin care nu intra suficient de multă lumină. Cuvintele ei îi reveniră în minte asemenea unei condamnări la moarte. O mai auzise şi înainte spunându-i că i-a fost dor de el – era laitmotivul fiecărui mesaj pe care i-l trimisese de când plecase –, dar cealaltă parte reprezenta noutatea, speranţa de care se putea agăţa.

Contemplă posibilitatea de a rămâne în camera de hotel sau să coboare în josul străzii, să bea un pahar sau două. Simţea nevoia să uite, la rândul său. Nu era însă la fel de uşor pe cât îi reuşea Louisei. Abilitatea ei înnăscută de a închide ochii şi de a-şi şterge din memorie orice întâmplare negativă îl speriase şi îl încântase în egală măsură. Era o bijuterie şi era a lui pentru a fi păzită. Păcat că nu putuse să uite ceea ce făcuse el. Se ridică în capul oaselor, îşi aşeză portofelul în buzunar şi îşi trase jacheta de pe spătarul scaunului, îndreptându-se către uşă. Nici măcar nu îi trecu prin minte să ia cu sine telefonul mobil; nu, nu avea să-i strice seara cu rugăminţile ei, cu lacrimile false şi inconsistenţa promisiunii că totul avea să fie bine în cele din urmă. Darren nu era naiv, nici nu ar fi putut rezista atât de mult în preajma ei dacă ar fi uitat pentru o clipă ce reprezenta, dar lăsase garda jos în faţa ei pentru că fusese lucrul cel mai natural pe care l-ar fi putut face. Slujba ei era de a identifica ceea ce mergea prost şi să repare. Îl reparase, realiză Darren în timp ce deschidea uşa. Îl făcuse mai bun.

Pe măsură ce deschise uşa, crezu că alunecase, asemenea lui Alice, într-un basm înşelător. Pentru că Louise era acolo, în faţa camerei sale, cu braţul ridicat, pregătindu-se să bată la uşă. Clipi de două ori înainte de a se convinge că nu era o plăsmuire a imaginaţiei sale; chipul ei nu trăda nici o emoţie – cum ar fi putut? –, iar el se pregăti în aşteptarea loviturii care avea să se prăvale asupra lui asemenea unui fulger. Dar nu veni. În schimb, Louise îşi încrucişă braţele peste piept şi îl nivelă cu o privire glacială, făcându-l să o dorească şi mai mult. Erau la fel.

- Ai plecat pur şi simplu.

Şi deşi declaraţia ei trebuia să fie o acuzaţie, nu era încărcată de maliţiozitate, ci doar de disperare. Clătină din cap, abătută, şi continuă:

- Nici măcar nu ţi-ai luat la revedere.

Se uită la el şi Darren ştiu instinctiv că Louise şi-ar fi dorit ca privirile ei să fie încărcate de mai multă căldură, în locul răcelii evidente pe care o arbora. Dar era atât de obosită şi, pentru o secundă, bărbatul se întrebă dacă ea ştia ce se petrece în interiorul ei sau doar pornise în căutarea lui în urma unui impuls nebunesc, ignorând semnalele pe care corpul ei i le trimisese pe parcursul drumului. Remarcă roşeaţa nenaturală a ochilor ei şi cercurile întunecate care-i evidenţiau şi mai mult paloarea nefirească a obrajilor. Nu o văzuse niciodată arătând atât de… sfârşită. Nevoia de a o cuprinde în braţe, care se manifesta doar în prezenţa ei, şi de a-şi cere scuze fu învinsă doar de reticenţa de a o avea în faţa ochilor şi de a nu şti cum să se comporte. Nimic bun nu avea să rezulte de aici; doar avea să se infăşoare şi mai mult în jurul degetului Louisei şi să se afunde în cimitirul emoţional în care sucumbase viaţa sa personală de când femeia asta îi acaparase existenţa. Aşa că în loc să-şi ceară scuze pentru că o părăsise – când ea fusese cea care îl forţase –, decise să contracareze orice joc ar fi dorit să joace şi îi trânti replica pe care ştia că Louise o ura din tot sufletul:

- Ce pot să spun, sunt impulsiv.

Louise ajunsese însă la capătul răbdărilor. Poate era prea obosită pentru a-i acorda întreaga sa atenţie sau se săturase de hora nesfârşită în care erau prinşi, aşa că făcu greşeala capitală de a-i reproşa singurul lucru pe care Darren nu l-ar fi făcut niciodată de bunăvoie:

- Ţi-ai încălcat promisiunea.

Iar înainte ca mintea sa să poată procesa, cuvintele îi zburaseră pe gură, iar el le regretă instantaneu:

- Oh, te referi la promisiunea pe care ţi-am făcut-o, de a nu te părăsi niciodată? Credeam că înţelegerea aceea a luat sfârşit când mi-ai spus că nu mă vrei în viaţa ta pentru că sunt un monstru!

Ochii ei verzi se măriră uşor şi se umplură de lacrimi. Cu toate acestea, Louise nu încercă să se apere, nu cu cuvinte pline de înţelepciunea-i caracteristică şi nici cu tentativa de a-l atrage într-o ciorovăială fără sfârşit. Decât îşi plecă fruntea şi oftă unul din acele suspine lungi care îi trăda frustrarea şi epuizarea totală. Darren nu ştia de ce ea dorea să îi amintească despre trecut sau de ce nu încetase să-l caute în tot acest timp de când plecase, dar ştia că logica ei cea complicată o împinsese să facă pasul acesta. Să identifice şi să repare. Pentru că aşa era corect; viaţa ei fără el în ea era epuizantă. Ceea ce în ochii lui nu era decât echitabil, deoarece şi el era la fel de epuizat în urma încercărilor fără succes de a nu se mai gândi la ea.

- Nu e corect, contracară ea în cele din urmă, trecând pe lângă el şi intrând în camera de hotel.

Se întoarse către ea şi închise uşa, oferindu-şi intimitatea de care aveau nevoie.

- Ceea ce nu e corect, Lou, este ca tu să te aştepţi ca eu să fiu mereu acolo când ai nevoie de mine.

Femeia îşi ridică în cele din urmă privirea pentru a o întâlni pe a lui şi citi în ochii lui Darren tot ceea ce buzele sale erau incapabile să formeze. Nu mai putea să stea în preajma ei, aşteptând ca ea să-l observe. Să însemne mai mult pentru ea decât un simplu partener în pat. Nu după tot ce îi făcuse, ştergându-şi-l din minte, şi, cu siguranţă, nu după tot ce făcuse el pentru ea. În numele ei. Şi ştia că ea îi înţelesese cuvintele nerostite pentru că îşi mută din nou, ruşinată, privirea în pământ. Lunga tăcere care urmă, ochii ei investigând totul în jurul ei, identificând şi încercând să nu repare, se întinse în uitare. Cele mai multe perechi, prinse într-un astfel de moment, s-ar fi simţit inconfortabil, dar ei nu erau orice fel de cuplu, iar tăcerile lor nu au fost niciodată doar tăceri. Louise înghiţi cu greutate când privirile ei se opriră în cele din urmă asupra lui Darren.

- Mă mir că nu ai companie, şuieră ea, uşurată.

- Nu era nimeni cu care mi-aş fi dorit să-mi petrec timpul. În mod normal, ar fi ciopârţit-o până acum cu comentariile sale, dar nu avea nici un rost când ştiau amândoi că ar fi făcut-o doar pentru a o ţine pe ea la distanţă. Acum că adevărul ieşise la iveală, Louise era conştientă de faptul că era singura persoană care ar fi putut obţine ceva de la el. Bun sau rău, trebuia doar să ceară. Clătină din cap, înţelegând în cele din urmă că nu fusese o idee prea bună de a-l căuta, în mod clar copleşită şi nepregătită pentru atitudinea lui defensivă. Rămase tăcută, în mod clar neavând ce să-i mai spună. Cum ar fi putut?, gândi Darren. Îi spusese totul la despărţire.

- Cum m-ai găsit?, întrebă el nerăbdător, deoarece afurisita de tăcere devenise dintr-o dată asurzitoare. Ciudat cum tăcerea lor conţinea întotdeauna mai mult zgomot decât orice altceva.

Ea ridică din umeri, zâmbind. Oh, era atât de mândră de ea, realiză Darren.

- Mă pricep să găsesc lucruri. Şi oameni.

Nu, gândi Darren, se pricepe să le repare. Era ca un ceasornicar, enervant de meticuloasă, ştiind dintr-o singură privire ce mergea prost şi găsind în doar câteva secunde soluţia perfectă. Nu avea nici un rost să o contrazică; era femeie şi dacă îşi punea ceva în minte…

- Nici măcar nu înţeleg de ce eşti aici, continuă el, nevrând să piardă timp învârtindu-se în jurul cozii, pentru că ajunsese – şi trecuse deja – la punctul în care nu mai putea să facă asta cu ea. Nu mai putea să pretindă că asta era misiunea lui. Începuse să-i pese, undeva pe la mijlocul drumului, iar faptul că Louise se afla acum pe punctul de a izbucni în plâns nu-i îmblânzea cu nimic decizia de a-i întoarce spatele şi a-şi vedea de viaţă.

- Pentru că mi-am făcut griji pentru tine. Şi pentru că mi-am amintit, continuă ea şi Darren fu aproape sigur că nu a auzit bine. În clipa în care mi-ai întors spatele şi ai plecat, a fost imposibil să uit.

Se întoarse prin timp, cu aproape două luni în urmă, şi aproape putu să simtă mătasea buclelor ei întinându-se în sângele de pe mâinile sale, alunecându-i printre degete. Îşi aminti felul în care privirile ei încremeniseră pe buzele lui şi cum se dăduse doi paşi înapoi, nesigură, doar pentru că asta fusese singura mişcare la care se putuse gândi. Era aproape absurd cât de mult se putuse schimba din cauza ei. Datorită ei. Şi totuşi, în noaptea aceea, pe aleea umedă, Louise se îndepărtase de el, tremurând incontrolabil, şi rostise cuvintele pe care nu avea să şi le amintească niciodată. Iar acum stătea aici, în camera lui de hotel, contrazicând legi care nu puteau fi încălcate.

- M-am simţit golită pe dinăuntru. Din clipa în care ai plecat nimic nu a mai fost la fel pentru mine.

Darren încremeni în loc, ascultând-o, pe măsură ce sângele începu să-i clocotească pe sub piele. Era destul de sigur că singura vină o purta euforia produsă de cuvintele ei; trecuse atât de mult timp de când nu se mai simţise blocat, redus, în faţa unei femei. Nu putea mişca nici măcar un afurisit de muşchi, deşi fiecare fibră din trup îi striga să întindă braţul şi să o cufunde în el. Tot ce putea face era să asculte, dar cu toate cele câte se petrecuseră între ei nu era chiar o alternativă fericită.

- Nu ştiu când sau cum, începu ea din nou, înghiţind în sec, căutându-şi curajul pe care, aparent, îl pierduse de când intrase în camera lui, iar Darren speră ca ea să continue ideea aceea deoarece fiecare nerv din corpul său se aprinsese într-o explozie de culori, forţându-l să-şi calce promisiunea că nu avea să o grăbească, acum că începuse să-i mărturisească ce se petrecea în mintea ei. Din nefericire, răbdarea nu fusese niciodată una dintre virtuţile sale.

- Undeva între certurile noastre interminabile şi nopţile petrecute neputându-ne dezlipi unul de celălalt am realizat că, în fapt, ceea ce credeam a fi o simplă fantezie s-a transformat într-o relaţie serioasă şi de neignorat, murmură ea incoerent. Ai devenit cel mai bun prieten al meu.

Şi din nou îşi simţi el tot corpul încovoiându-se sub cuvintele ei, simţind bucuria de a o avea lângă sine începând să se disipeze către exteriorul său dur pe măsură ce Louise îl tăia din nou de pe lista potenţialilor iubiţi şi-l arunca în „friend zone”-ul pe care Darren îl ura atât de mult. Iisuse Hristoase, cum era posibil ca fetişcana asta să-l folosească întruna drept sacul ei de box şi să se şi mai aştepte să rămână ceva din el la sfârşit? Şi cum era posibil ca el, Darren Connolly, veşnicul preferat al doamnelor, să fie aşezat cuminte pe lista prietenilor de către singura femeie pe care o dorise cu adevărat? Louise păru să-i capteze imediat dezamăgirea, deoarece întinse mâna spre el şi îşi încolăci degetele lungi în jurul braţului său, iar bărbatul îşi plecă fruntea pentru a privi mai bine degetele acelea a căror piele se potrivise perfect cu a lui cu doar câteva luni în urmă. Numai gândul la ceea ce se petrecuse între ei îl făcu să suspine; Doamne Dumnezeule, nu putea fi mai patetic de atât.

- Ce avem noi e mai puternic decât orice altceva, încercă ea să îl convingă, dar Darren ştiu mai bine. Era speriată, iar starea ei de spirit reuşise să-l agite şi pe el. Îşi mută privirea de la mâna ei spre chipul brăzdat acum de griji. Şi este un start bun pentru pasul următor, şopti Louise.

- Următorul pas, o îngână el, uimit de faptul că această conversaţie avea loc şi că în urma ei ar fi putut să obţină ceea ce-şi dorise cu ardoare în ultimii ani. Numai pentru satisfacţia de a o auzi spunând-o cu voce tare avea să o forţeze pe Louise s-o facă.

Dar Louise nu spuse nimic; în schimb, genele ei castanii plutiră în derivă peste albeaţa lăptoasă a pomeţilor ei, acoperindu-i irişii furtunoşi, îngropându-şi nasul în fiinţa lui Darren, absorbindu-i aroma, în timp ce buzele i se curbară şi se arcuiră perfect peste ale lui. Mintea bărbatului galopă nervoasă; asta, ce se petrecea acum, orice ar fi fost, depăşea cu mult oricare dintre fanteziile sale care o cuprinseseră pe Louise. Întreaga ei gură avea un gust dulceag, bogat, apropiat de ceva extrem de cunoscut căruia nu-i putea da un nume şi Darren ştia că se datora faptului că ea era ceva cu totul unic. Nimeni şi nimic nu ar fi avut o şansă împotriva ei. Îşi trecu degetele prin părul ei, minunându-se de delicateţea firelor de mătase care i se agăţau în jurul mâinilor. Era vie şi era a lui. O iubea.

Îşi lăsă mâinile să-i alunece pe umeri şi o împinse cu delicateţe de lângă el. O iubea şi trebuia să uite. Dacă ar fi continuat să trăiască cu această povară, amintirea ei de acum, fericită şi vie, împărtăşindu-i sentimentele, l-ar fi ucis încet şi sigur.

- Trebuie să spui cuvintele, imploră ei, lipindu-şi fruntea de a ei, dar nelăsând-o să se îndepărteze.

- Dar nu e momentul să uit, îngăimă ea, speriată. Nu fusese speriată niciodată în viaţa ei şi acum, simţindu-l pe Darren scăpându-i din braţe, realiză că doar unul dintre ei avea dreptate.

Bărbatul o strânse în braţe şi, dacă ar fi fost posibil, aproape îi frânse oasele. Poate că Louise nu voia să uite, dar momentul era mai mult decât propice.

- Mă voi întoarce, Lou, îi promise el, încercând să-şi egaleze tonul vocii. Iar când va fi momentul potrivit, îţi vei aminti.

Femeia îşi ridică privirile verzi spre el, iar degetele ei se strânseră în pumni în jurul braţelor lui. Simţi străfulgerarea electrică în spatele minţii sale şi adrenalina pompându-i în vene. Iar pe măsură ce circuitele ei se luptau cu virusul acela ameţitor, chinuindu-se să-l distrugă şi să-i refacă apoi sinapsele, conştiinţa ei îşi spuse că asta trebuia să fie dragostea. Cu lacrimile alunecându-i pe obraji şi cu imaginea necunoscutul estompându-se în fundal, întunericul se lăsă împrejurul Louisei.

Alegerea Louisei

Capitolul 3: Dragostea şi alţi monştri

- E un nenorocit!, chiţăi ea din bucătărie, iar Andrew se strădui să-i înţeleagă cuvintele amestecate cu sunetul cuţitului pe tocător. E cel mai înfumurat bărbat din câţi am cunoscut, îmi vine să-l strâng de gât de fiecare dată când deschide gura!, continuă ea, iar prietenul ei făcu imprudenţa de a se apropia de ea şi de a o îmbrăţişa pe la spate.
- Te rog, nu vorbi despre Marius când încerci să găteşti. Până şi mâncarea a devenit sensibilă la subiectul acesta.

Louise îi aruncă o privire ucigătoare şi se întoarse la ceapa pe care o toca. Era simplu să-şi verse nervii acasă, în intimitatea apartamentului său. Era şi mai simplu când exista cineva care să o asculte şi care să pretindă, cel puţin, că îi era alături. Andrew nu făcea, însă, nici cel mai mic efort să se arate interesat. Se concentra exclusiv asupra ei şi, pentru prima oară după foarte mult timp, femeii nu-i mai fu de ajuns atenţia lui. Continuă să toace ceapa cu furie, ignorând complet apropierea periculoasă a tăişului de degetele ei lungi şi lacrimile care îi pătau acum obrajii.

Nu încercă nici măcar să-l întrebe cum îşi petrecuse ziua, spre deosebire de ea, bărbatul îşi desfăşura activitatea într-o monotonie cruntă, aşteptând pasiv ca orele să se scurgă, excepţie făcând dăţile când filma vreo reclamă sau poza pentru o revistă. În ciuda limitării slujbei sale, Andrew nu era un bărbat superficial. Naiba s-o ia, se îndrăgostise de el tocmai pentru că era mult mai inteligent decât ceilalţi bărbaţi care o curtau, iar Louisei îi plăcea ca pe lângă un fizic atrăgător, partenerul său să aibă şi un creier pe măsură. Dar asta se întâmplase demult, iar în comparaţie cu Marius, prietenul său abia dacă se ridica la nivelul unei paiaţe. Oftă exasperată, îndreptându-şi supărarea în direcţia ei, de această dată. Nimeni, cu excepţia ei, nu era vinovat de dezastrul în care se afla viaţa sa personală. Ce-i lipsea lui Andrew de nu putea fi fericită?
Înainte ca el să reintre în lumea sa, Louise fusese singură ani de zile, cochetând din când în când cu câte cineva, fără a depăşi niciodată limitele comfortabile pe care şi le impunea. Bărbaţii aceia erau pregătiţi să conducă o conversaţie şi purtau cu dedicaţie prezervativul în portofel, pentru eventualitatea în care femeia decidea să continue discuţia între aşternuturi. Genul de oameni de care te despărţeai prieten şi de care nu-ţi mai aminteai până data viitoare, când aveai din nou nevoie de ei. Îşi dorise ca Andrew să fie la fel. Îşi dorise să nu fie nevoie să-i ofere nici o explicaţie şi să nu împartă nimic cu el, dar se trezise dintr-o dată povestindu-i de colegii săi de la serviciu şi de problemele prin care trecea familia sa, pe punctul de a se destrăma, şi de singurătatea care o sugruma din toate părţile şi sfârşise prin a-l săruta. Ar fi trebuit să regrete pe loc, să se scuze, să inventeze ceva şi să o şteargă de lângă el, în schimb Louise zâmbise strâmb şi-i mărturisise cât de mult îşi dorise să facă asta.

- Îmi cer scuze, se întoarse către el, înconjurându-i gâtul cu braţele, încă ţinând cuţitul în mână. De la o vreme numai la asta mă gândesc. Şi mă consumă mai rău decât o boală.
Andrew îşi trecu degetele prin părul Louisei, mângâindu-i pielea capului. Femeia îşi închise ochii pentru câteva clipe, dar amintirea unui alt bărbat, care nu o atinsese niciodată i se împlântă în minte şi se trase înapoi speriată, aproape lovindu-se cu spatele de bufet. Poate că Marius nu era încă al ei, iar ea nu putea nici măcar să spere că lucrurile aveau să se schimbe, dar în adâncul sufletului ştia că exista o conexiune pe care nu o putea nega, iar asta o speria mai mult decât orice altceva. Cu toate necazurile pe care i le făcuse de când intrase în inima ei, Louise continua să îl vadă ca pe jumătatea puzzle-ului din care şi ea făcea parte, iar Andrew nu-şi găsea locul nicăieri în lumea ei.

Puse cuţitul pe tocător şi îşi şterse mâinile cu prosopul de bucătărie. Se întoarse către bărbat şi îl invită să ia loc la masă. Nu ştia cum avea să rostească acele cuvinte, dar trebuia să ridice cumva piatra care îi apăsa sufletul.
- Nu-mi place încotro se îndreaptă relaţia asta, zise ea simplu, privindu-l direct în faţă. Nu sunt fericită… Încerc, Andrew, dar nu sunt. Clătină din cap, plecându-şi privirea pentru numai o clipă.
- Nu mă iubeşti?, o întrebă el, iar femeia realiză că aceasta era întrebarea care valora un milion de dolari.
Îl iubea, de asta era sigură. Doar că, undeva în timp, încetase a mai fi îndrăgostită de el. Nu ştia unde se produsese ruptura, sau de ce. Pur şi simplu, îl înlocuise pe Darren cu Andrew, apoi pe cel din urmă cu Marius. Oftă. Era nestatornică, ştia asta prea bine, dar nu-şi putea opri inima din a tânji după ceva ce, poate, nu avea să îi aparţină niciodată.

- Nu ştiu, rosti ea şi dintr-o dată realiză că nu acesta era răspunsul pe care Andrew îl aştepta. Te-am iubit. Mă uit în urmă şi ştiu că am fost fericită lângă tine. Ai stat lângă mine când toţi ceilalţi au fugit şi mi-ai şters lacrimile când nu am mai avut puterea de a o face singură. Dar trebuie să învăţ să trăiesc singură, să-mi port singură de grijă.
Andrew o privi consternat, având nevoie de timp pentru a-i procesa cuvintele. În subconştient ştiuse că această clipă se apropia, dar în fiecare seară, când se strecura în patul Louisei, iar ea se apropia de trupul său, fierbinte şi alunecoasă, era recunoscător că îl lăsa să îi încercuiască posesiv corpul cu braţele, ca şi cum i-ar fi aparţinut. Fusese un miracol neaşteptat reîntâlnirea lor, iar reuniunea se desfăşurase natural, aproape ca şi când ar fi fost predestinată. Louise păruse mulţumită, aproape fericită, iar Andrew se auto-felicitase, convins că făcuse, în sfârşit, ceva bine. Dar pe măsură ce timpul se scurgea, începuse să simtă vântul schimbării; programul prelungit al Louisei, lipsa ei de chef când ajungea acasă, problemele care păreau să nu se mai sfârşească, şeful cu care nu se înţelegea şi toate secretele pe care bănuia că le ţine faţă de el.
- E vorba de altcineva?

Louise îşi aruncă exasperată braţele în aer şi se ridică de pe scaun. De ce trebuia să fie mereu vina altcuiva? De ce nu putea să fie doar ea?
- Nu, Andrew, zise ea cu sinceritate. Nu există nimeni altcineva. „Deocamdată.”, adăugă ea în gând şi aproape îşi dori să-şi poată trage o palmă şi să se readucă în simţiri. Nu avea nevoie de toată drama chiar în momentul în care drumul pe care continuase alături de Andrew ajunsese la o răscruce. Cred că am nevoie de puţin timp să-mi revin, adăugă ea, zâmbind.
Când Andrew nu-i reîntoarse zâmbetul, se apropie de el şi îi ridică bărbia cu gingăşie, astfel încât să se poată privi în ochi. Cum avea să-i explice ceea ce se petrecea în inima ei fără să-i rănească orgoliul mai mult decât o făcuse? Ar fi putut avea orice femeie dorea şi totuşi se oprise asupra ei, atât de simplă şi comună, încât atenţiile lui îi încălziseră sufletul. Simţi cum i se umplu ochii de lacrimi şi aproape se blestemă pentru asta; era slabă, atât de slabă încât dacă mai despica mult firul în patru, avea să i se arunce în braţe şi să-i ceară scuze pentru scurtul moment în care i se întunecase mintea.
- Te iubesc.

Pentru o clipă văzu cum chipul lui Andrew se însufleţi şi ştiu că aceste două cuvinte puteau conferi o forţă nebănuită oricui credea în puterea lor. Decise însă să-l strivească, nemiloasă.
- Dar nu sunt îndrăgostită de tine. Când suntem împreună, chiar şi în clipe neînsemnate ca aceasta, când mă străduiesc să-ţi gătesc, mă simt golită, asemenea unei scoici şi mă întreb de ce mă torturez singură, participând la corvoada aceasta. Nu sunt o femeie casnică, nu o să-ţi spăl sau calc cămăşile ca să arăţi bine în compania unei alte femei. Şi nici măcar nu pot fi geloasă pe vreunul dintre topmodelele cu care te afişezi pe la evenimente pentru că, în adâncul sufletului, ştiu că eu sunt singura pe care o doreşti. Asta e puterea pe care mi-ai oferit-o, Andrew, iar acum profit de ea.

Îşi mai trecu o ultimă dată degetele peste chipul lui frumos, întipărindu-şi-l astfel în minte, neîncrezător şi distrus, sperând că lucrurile aveau să se îndrepte înainte ca Louise să ajungă la uşă, apoi se desfăcu din îmbrăţişarea aceea ciudată şi trecu în holul apartamentului, căutându-şi geanta. Îşi scoase cheia apartamentului de pe lanţ şi o aruncă în bolul aflat pe măsuţa de la intrare. Cu fiecare pas făcut către ieşire îşi simţea trupul atât de uşor, încât imensitatea lumii care o aştepta dincolo de uşă ar fi putut-o asfixia cu uşurinţă. Era, în sfârşit, liberă.

Alegerea Louisei

Capitolul 2: Spărtura din perete

Marius stătea întins în pat, dar nu singur. Louise îl acompania, ocupându-i gândurile şi consumându-i fanteziile. Adormise deja? Se strecurase sub cuverturile groase care o apărau de noaptea rece de iarnă? Răsucindu-se spre marginea patului, Marius nu se putu abţine să nu se gândească la vestimentaţia pe care ar fi purtat-o o femeie ca ea ducându-se la culcare şi nu putu să blocheze imaginea mentală a sânilor ei atrăgători conturându-se pe sub cămăşuţa de noapte şi senzaţia tulburătoare a sfârcurilor ei întărite zgâriindu-i palma. Se întări numai la gândul că Louise era la câteva uşi distanţă, în josul coridorului şi dacă ar fi găsit în sine puterea de a parcurge cei câţiva paşi până la camera ei, s-ar fi putut strecura lângă ea şi şi-ar fi imprimat fiinţa în ea, o dată pentru totdeauna. Voia să-i guste trupul delicios, să o simtă zvârcolindu-se sub degetele sale şi să-i ofere plăcere, iar şi iar, până când nu mai rămânea din ea decât respiraţia neregulată şi inima bătându-i în cuşca pieptului asemenea canarului prins în colivie. Voia să privească în ochii ei în timp ce o arunca de pe culmile extazului cu propria-i voinţă; cumva, ştia că trupurile lor aveau să se potrivească de minune împreună. Strângându-şi perina în braţe, gemu în materialul moale. „Şef, îşi aminteşti asta, nu? Eşti şeful ei!”

Gândurile lui Marius zburară rapid la soţia sa, Laura, cea care recomandase angajarea Louisei în primul rând. Ce fusese în mintea ei când sugerase mişcarea aceasta? Bănuise măcar că avea să o dorească pe Louise din prima clipă, ca pe nimeni şi nimic altceva înainte de asta? Bineînţeles că ştiuse, pentru numele lui Dumnezeu, doar era soţia lui. Se ridică în şezut şi îşi cuprinse fruntea în mâini. De ce acum, după atâţia ani în care îi fusese loial până în adâncul fiinţei sale, trebuise să îi arunce în faţă tentaţia supremă? Care era motivul ei? Întotdeauna se încrezuse în judecata ei şi era nemiloasă când venea vorba despre lucrurile şi persoanele care îi aparţineau, dar simţise că în spatele măştii reci şi a atitudinii calculate exista o răutate pe care nu reuşise să o înţeleagă cu adevărat. Ce urmărea, torturându-l astfel?

Somnul îl evita şi agitaţia pe care o simţea în suflet îi apăsa pieptul. Nu închisese un ochi toată noaptea gândindu-se la trupul uimitor şi tot ce simţea când se afla în preajma mai tinerei sale colege. Poate se afla la duş, săpunindu-şi corpul în timp ce se încălzea sub jetul de apă. Gândurile lui Marius zburară din nou către ea, concentrându-se pe reacţia ei, pe uşoara retragere în zidul rece, când l-ar fi simţit intrând cu ea la duş, cuprinzându-i talia în braţe şi săpunind pielea fierbinte şi lucioasă. Poate şi-ar trece degetele peste sânii ei, simţindu-i sfârcurile cum i se întăreau sub atingerea lui.
- Adună-te!, îşi ordonă el, părăsind patul şi măsurând camera în lung şi-n lat cu paşi mari, trecându-şi nerăbdător degetele prin păr. Un duş rece. Bună idee, Marius. Pedepseşte-te cu un foarte lung şi foarte rece duş şi scoate-ţi femeia aia din minte.

Era mândru de autocontrolul de care dăduse dovadă anterior şi de capacitatea de a-şi diviza traiul în aşa fel încât viaţa personală să nu se amestece cu cea profesională, dar trebuise să fi făcut ceva greşit dacă soarta îl pedepsea astfel. Trebuia să se adune şi să nu o lase pe Louise, o simplă subordonată, să-i mai intre în minte astfel niciodată. Erau departe de casă, într-o ţară străină, unde veniseră să lucreze, iar dacă femeia ar fi avut cea mai vagă idee despre gândurile care-i ocupau mintea, ar fi fugit cât mai repede în direcţia opusă. Oricât de mult ar fi dorit-o fizic, avea mai multă nevoie de ea din punct de vedere profesional şi trebuia să facă tot ce îi stătea în putere să o scoată din mintea şi din trupul său. Mulţumit de rezolvarea pe care o găsise, se aşeză din nou în pat, permiţându-i somnului să-l revendice. Cu toate acestea, visele sale i-au fost contaminate de prezenţa unei anumite femei, sărutându-l şi frecându-şi întregul corp de al lui.

Marius se trezi a doua zi mult prea devreme şi se îmbrăcă pentru prima şedinţă a zilei. Trecând prin faţa ferestrei, aruncă o privire dincolo de geam şi se încruntă la vederea cerului plumburiu. Simţea nevoia să iasă afară, să simtă aerul rece al nordului lovindu-i obrajii şi să-i astâmpere fierbinţeala care-i alerga prin corp, dar echipa lui era deja în urmă cu raportarea semestrială, în ciuda rezultatelor excelente pe care le adusese implementarea noii linii de producţie. Ideea fusese a Louisei, iar în ciuda faptului că nu făcea parte din echipa de proiect, petrecuse aproape la fel de mult timp ca restul angajaţilor săi în secţie, supervizând respectarea indicaţiilor sale. Se simţea de parcă nu ar fi închis un ochi toată noaptea, iar umerii i se adunară în faţă, părând să-i deformeze trupul pe sub materialul cămăşii. Visele colorate ale căror protagonistă fusese Louise îi torturaseră mintea pe toată durata nopţii, iar el avea nevoie de odihnă aproape la fel de mult pe cât avea nevoie de aer. Dacă trebuia să lucreze alături de ea fără să saliveze de ori de câte ori îl hăituia cu privirile verzi pe care ajunsese să le iubească şi să le urască în egală măsură, trebuia să-şi îmbunătăţească jocul şi să se concentreze mai mult asupra lucrului şi mai puţin asupra a ceea ce-i făcea trupului său apropierea aceasta nesănătoasă de Louise.

Îşi strânse documentele şi deschise uşa camerei de hotel, pregătit să coboare în sala de şedinţe şi să le demonstreze încă o dată – dacă mai era cazul – celorlalţi manageri care participau la conferinţă de ce era cel mai bun în branşă. Traversă coridorul, îndreptându-se încrezător spre lifturi, sigur pe sine în ceea ce privea întâlnirile de astăzi şi optimist că prezenţa Louisei nu avea să-l afecteze azi prea mult. El era cel care controla situaţia. El era şeful, iar ea era…
Ceea ce era ea, era îmbrăcată doar într-un tricou suficient de lung cât să-i acopere coapsele şi ieşea din camera… A cui era camera aceea? Marius îşi făcu o notă mentală să revadă din nou repartiţia pe camere a echipei sale în timp ce se concentră din nou asupra femeii care părea să fi îngheţat în loc la vederea lui. La dracu’, de ce trebuia să arate atât de vinovată, de parcă tocmai ar fi vândut secrete industriale competiţiei? Simţi cum începe să se întărească pe măsură ce Louise îşi mută centrul de greutate de pe un picior pe altul, în timp ce trăgea disperată de poalele tricoului, încercând să-şi acopere părţile intime. Marius înghiţi în sec, incapabil să formeze cuvinte. Aici era, fix în faţa ochilor lui, femeia care îi bântuise visele, expusă pentru a fi culeasă şi gustată asemenea celui mai dulce fruct, curvele apetisante ale şoldurilor sale obligând materialul moale al tricoului să se modeleze după matriţa trupului ei. Obrajii Louisei erau îmbujoraţi, iar buzele palide, aproape livide, şi Marius se temu ca nu cumva întâlnirea cu el să nu o fi inoportunat; la urma urmei, era mult prea devreme, iar majoritatea colegilor lor încă dormeau, cu siguranţă.

Bărbatul îşi linse buzele şi călători fără nici urmă de ruşine pe harta trupului Louisei. Ar fi fost atât de simplu să închidă distanţa dintre ei din câţiva paşi şi să o lipească de perete şi să întindă mâna să-i mângâie coapsa doar pentru a se convinge că este la fel de mătăsoasă la atingere pe cât apărea să fie. Reuşi să se smulgă de sub vraja trupului ei doar pentru a-i întâlni privirea, fixându-l. Îi putu citi panica din suflet reflectându-se în marea din ochii ei şi simţi rupându-se ceva în el. O speria. Era ultimul lucru pe care voia să-l facă atunci când venea vorba de ea, astfel încât, cu un oftat imperceptibil, trăsăturile sale i se ajustară cu atenţie de la excitat, aproape căzut în admiraţie în faţa Louisei, la un zâmbet politicos şi oarecum distant.

- Bună dimineaţa, Louise, reuşi el să rostească după ce îşi adună gândurile. Ai avut un somn îndestulător? Sper că ai găsit totul pe placul tău. În camera care ţi-a fost repartizată, vreau să spun.
Oh, Doamne, nu era în stare să pună două cuvinte împreună fără să se bâlbâie asemenea unui şcolar scos la ascultare. Într-un efort de a salva puţinul respect pe care îl mai avea faţă de sine, o salută grăbit şi dădu să plece, acuzând o şedinţă care probabil începuse deja, când uşa camerei din care ieşise Louise mai devreme se deschise dintr-o dată, iar Alex păşi în coridor.
- Asta explică, cu siguranţă, multe, zise el şi, întorcându-le spatele celor doi colegi ai săi, grăbind pasul şi dispărând curând din câmpul lor vizual.

Când Louise se convinse că erau complet singuri şi îi aruncă o privire furioasă prietenului său. Era jenată până în adâncul fiinţei pentru că Marius o văzuse dezbrăcată astfel, dar cu toată sinceritatea, nu îşi imaginase că avea să fie treaz la o oră atât de devreme şi în nici un caz că avea să dea nas în nas cu el, fix când ieşea din camera lui Alex. Nu reuşise să adoarmă o bună parte din noapte, iar faptul că prietenul său contractase o răceală destul de urâtă servise perfect scopului ei de a găsi o activitate care să-i ţină mintea ocupată. Desigur, incidentul nu putea avea o urmare pozitivă; la urma urmei, şeful surprinsese o scenă cel puţin erotică, scoasă din context: Louise se strecura la primele ore ale dimineţii înapoi în camera sa, purtând doar un tricou, în timp ce Alex o petrecea din cadrul uşii. Iar în mijlocul a tot ce se întâmplase, nu fusese în stare să-şi smulgă privirea de pe chipul lui. Bărbatul acesta era complet periculos. Nu, nu, nu se temea de el, se temea de ea însăşi. Fiecare nerv şi celulă din corpul său râvneau la el şi ştia că nu fusese capabilă să ascundă asta; trebuia să îi fi fost scris pe tot chipul. Îşi ascunse chipul în palme, ruşinată, în timp ce Alex făcu câţiva paşi spre ea, cuprinzând-o în braţe, protectiv. Ar fi putut la fel de bine să-şi scrie în frunte „stricată” şi ar fi rezolvat mult mai uşor problema.

Iar mâinile lui Alex, alunecând în sus şi-n jos de-a lungul spatelui ei în timp ce o ţinea, nu făceau decât să îi alimenteze furia pe care nu ştia încotro să o îndrepte. Dacă nu ar fi deschis afurisita de uşă fix în momentul acela…
- De ce ai deschis uşa, Alex?, se văietă ea, furioasă pe sine pentru că era furioasă pe el. Nimeni nu era vinovat, cu excepţia sa.
- Am vrut să-ţi mulţumesc pentru aseară, răspunse el, iar Louise aproape dori să-şi dea două palme.
- Cu plăcere, rosti ea sec şi, desprinzându-se din îmbrăţişarea lui, se îndreptă către camera ei. Ne vedem jos într-o jumătate de oră?, adăugă în cele din urmă. La prezentarea raportului de producţie?
Alex confirmă printr-o clătinare scurtă din cap şi se despărţiră la mijlocul coridorului.

Jumătate de oră mai târziu, Marius se afla deja în sala de şedinţe aşteptând ca top managementul să se adune pentru prezentarea raportului final, când Louise intră, urmată îndeaproape de Alex, care ducea două cafele. Femeia îi mulţumi tânărului, adăugând un zâmbet sincer, luând una dintre cupe şi se îndreptă în direcţia şefului său. Nu mai părea speriată, observă el. Părea aproape tristă. Purta o cămaşă cu mâneci lungi, ale cărei poale fuseseră îndesate dincolo de talia pantalonilor pană, care-i subţiau, dacă mai era posibil, şi mai mult piciorul. Lăsă un oftat să-i scape când şoldurile ei alunecară batjocoritoare spre el, practic provocându-l să le ignore. Se forţă să se concentreze asupra chipului ei.

- Ce pot face pentru tine astăzi, Marius?
Glasul îi sună profesionist şi la obiect, dar pe măsură ce vocile începură să se stingă în încăpere, iar moderatorul anunţă punctele de discuţie de pe agenda de zi, Marius nu se putu gândi decât la câte lucruri putea face Louise pentru el; din nefericire, nici unul nu avea vreo legătură cu munca.

Alegerea Louisei

Capitolul 1: Şi a început cu o poveste de dragoste

Ştiuse din prima clipă că intrarea Louisei în viaţa lui nu va rămâne trecută cu vederea. Era ca un copil mare, ascultătoare şi neastâmpărată în acelaşi timp, păstrând distanţa şi aruncându-se tumultoasă înainte, ca o furtună gata să consume totul în calea ei. Chiar şi acum, când se obişnuise cu felul ei schimbător de a fi, o descopărea nouă şi interesantă în fiecare zi, asemenea unei tehnologii noi, de care se simţea iremediabil atras, asemenea unui băieţel în faţa primei maşinuţe primite. Iar în ciuda faptului că ţinea la ea dincolo de limitele unei simple prietenii, uneori voia să o cuprindă de umeri şi să o scuture până îi venea mintea la cap. Ca în cazul de faţă.

Nu era prima oară când o auzea vorbind despre Marius, dar în seara asta simţea că paharul deveniseprea plin. Bărbaţii – în special alţi bărbaţi, niciodată el –, erau o constantă în viaţa femeii, iar Alex se întrebă cum reuşea să-i adune pe toţi, nici unul vreun specimen de lepădat, şi să-i ţină aproape, făcându-i să sufere dacă nu le arăta măcar un dram de atenţie. Dădu shotul de tequila peste cap, iar barmanul aşeză pe tejghea în faţa lor o nouă rundă de băuturi. Marius era însă diferit, remarcă Alex încruntându-se. O sclipire pe care el nu o observase niciodată la şeful său o făcuse pe Louise să întoarcă privirile după el în acea fatidică primă zi de lucru şi să se îndrăgostească nebuneşte de el, în ciuda faptului că sentimentele erau exclusiv unilaterale. Ce anume avea el, iar lui Alex îi lipsea? De ce Louise nu putea să vadă ce bine s-ar fi potrivit?

- Spune-mi ce trebuie să fac ca el să mă observe. Sunt în stare de orice, scânci ea aşezându-şi fruntea pe braţe, vizibil îngreţoşată de la atâta tequila.

Alex o privi câteva secunde cu milă, după care se mustră cu ferocitate. Singura persoană care merita milă era el, pentru că se tortura cu gândul că femeia asta ar fi putut vreodată să treacă peste orice ar fi fost dragostea pentru Marius şi să deschidă ochii să-l vadă aşteptând-o. Oftă ştiind că nu avea niciodată să fie cu ea.
- Parcă bărbaţii nu sunt decât nişte marionete. Asta e ceea ce mi-ai spus ultima dată când am avut discuţia asta.

Bărbatul ştia că Louise nu îl considera o marionetă în ochii ei, dar uneori, din nefericire, ar fi vrut să fie redus chiar şi la atât, dacă asta ar fi însemnat ca prietena şi colega lui să-i acorde atenţie. Alt fel de atenţie decât cea pe care i-o acorda acum. Ceea ce voia Alex să-i spună era tocmai faptul că Louisei i-ar fi fost mai bine dacă nu s-ar fi străduit atât de mult să-l adauge pe Marius colecţiei sale de bărbaţi, nu pentru că acesta nu i-ar fi putut oferi lucrul după care tânjea ea, ci pentru că el, Alex, ar fi putut să o iubească şi să o aprecieze la justa ei valoare, fără să-i frângă inima vreodată, aşa cum ştia că avea să o facă şeful său. La naiba cu asta, deja o făcea! În loc să-i mărturisească femeii adevăratele sale sentimente, dădu peste cap alt shot de tequila. Mahmureala de a doua zi nu avea să se compare niciodată cu durerea pe care o purta în suflet. Louise năurise de-a lungul anilor atâtea speranţe, încât Alex şi-ar fi putut paria salariul pe o lună că undeva, ascuns în umbră, exista un grup secret format din bărbaţii pe care ea nu reuşise să-i iubească, care se întrunea periodic pentru a jeli relaţiile avute cu ea. Prefera să nu se numere printre aceştia.

- Marius nu ar putea fi niciodată o marionetă. E diferit, acuză ea cu glasul îngroşat, iar prietenul ei făcu o notă mentală să nu o mai lase să bea mult.
Louise era amuzantă când era cherchelită, dar asta seară starea ei de spirit era mai întunecată decât marea pe furtună, iar Alex ştia că în condiţiile astea el era cel care trebuia să o conducă acasă, să o ajute să-şi descuie uşa apartamentului, să o aşeze în pat şi să se asigure că avea să descopere a doua zi de dimineaţă pe noptieră un pahar de apă şi două aspirine.

- Cât de diferit?, o interogă el, ştiind deja că Louise nu avea să ajungă prea departe cu calităţile care o atrăseseră la Marius. De obicei, pufnea în râs la „sculă mică”, dar de această dată nu era cazul, pentru că nu se culcase cu el. Deci orice ar fi putut să noteze pe lista aia blestemată a ei, Alex ştiu că în mintea femeii trebuia să fie serios.

- Cred că îl iubesc.
Alex scuipă alcoolul de parcă i-ar fi luat limba foc. Dintre toate declaraţiile pe care le-ar fi aşteptat vreodată de la ea, aceasta era de departe cea mai fantasmagorică. Louise nu se îndrăgostea niciodată, pentru că îşi dădea seama curând cu ce fel de bărbat se încurcase sau care era speranţa de viaţă a respectivei relaţii. Desigur, existaseră câţiva bărbaţi, precum Andrew sau Darren – despre care Louise îi povestise cu ocazia unei alte beţii –, pe care crezuse că îi iubeşte, dar Alex nu îi considerase niciodată vreun punct de referinţă în viaţa sentimentală a prietenei sale.

- Trebuie să mă ajuţi, se tângui ea, iar bărbatul speră că vorbea alcoolul folosindu-se de vocea sa, trebuie să-mi spui cum să-l seduc. Tu îl cunoşti cel mai bine, doar lucraţi împreună!

Ar fi trebuit să se ridice de pe scaun şi să plece, dar Louise sunase aproape disperată, iar privirea care îl implora să lase totul baltă, să uite de propriile sentimente şi să o ajute. Dar dacă o ajuta, cine mai avea să îl ajute pe el? Cum ar fi putut să se mai apropie de ea, să îi citească fericirea pe chip şi să îi simtă braţele închinzându-se în jurul taliei sale, în timp ce avea să-i murmure la ureche cuvinte de mulţumire pentru că o ajutase să fie împreună cu Marius. Îi stătea pe limbă să-i mărturisească faptul că i-ar fi fost mai bine cu oricare dintre pretendenţii ei decât să încerce o apropiere de obiectul dorinţei sale, dar chinul prin care trecea femeia era suficient şi fără să mai adauge el paie pe foc. Prostia asta tindea să devină mult prea serioasă; Alex simţi cum ameţeşte la simplul gând că până aici îi fusese. Dacă Louise şi Marius deveneau un cuplu, prietenia lor avea să se scurgă pe apa sâmbetei. Toate secretele ei, plimbările în noapte şi sesiunile de gătit în bucătăria lui care, până la apariţia ei, nu mai cunoscuse mână de femeie aveau să rămână simple amintiri. Şeful său urma să i le ia pe toate. Respiraţia i se opri în plămâni şi îi întoarse spatele femeii. Trebuia să gândească următoarea mişcare fără a-şi clăti sufletul în ochii ei pătrunzători. Naiba s-o ia de femeie, niciodată nu se putuse împotrivi chemării de a ajuta o femeie aflată la ananghie, chiar dacă asta însemna să-şi taie singur creanga de sub picioare.

- Poate ar trebui să-l uiţi, Lou, începu el. Există atâţia bărbaţi acolo, în lumea în care trăieşti tu, încât e o nebunie să te plafonezi doar pentru că unul nu-ţi acordă atenţie. Cum obişnuieşte mama să spună, „are balta peşte”.

- Sugerezi să-l fac gelos?, testă ea apele.
Nu, nu asta sugerase, din contră. Simţi cum îl apucă o durere ucigătoare de cap şi puse paharul de tequila înapoi pe tejghea; îi ajunsese pentru astă-seară. Se ridică de pe scaun şi scoase câteva bancnote din portofel, pe care i le întinse apoi barmanului. Louise se răsuci pe scaun şi îl privi nedumerită, asemenea unei căprioare surprinse de farurile unei maşini. Naiba să-l ia şi pe el, cu analogiile pe care le făcea când venea vorba de ea.
- Ce faci?, îl întrebă ea când o apucă de braţ şi începu să o târască după sine, către ieşire.
- Eşti beată şi vorbeşti prostii. Te duc acasă.

Îl lăsă să o conducă afară, ştiind că aerul rece avea să o mai aducă în simţiri. Nu înţelegea ce o deranja mai mult, atitudinea făţarnică a lui Alex sau înţelesul cuvintelor lui.
- Dacă nu te-aş cunoaşte mai bine, Alex, aş zice că eşti gelos, îi aruncă ea, smucindu-şi braţul din strânsoarea lui. Poate că Marius ar trebui să înveţe de la tine.

Da, cu siguranţă era beată. Iar Marius chiar ar trebui să înveţe de la el, să o iubească şi să o respecte la fel de mult cât o făcea el. O îmbrăţişă în ciuda protestelor ei slabe şi îi şopti la ureche, sperând că a doua zi, când Louise avea să-şi revină în simţiri, să nu-şi mai amintească discuţia avută:
- O să te ajut. Marius va fi al tău.

Alegerea Louisei

III.

Se strecura asemenea unei feline printre oamenii care aşteptau la rând, iar Louise nu se putu abţine să nu-i admire mişcările agile şi siguranţa cu care păşea în mulţime. Îi oferise o singură şansă, iar acum, privindu-l balansând expert tava pe care plasase cupele cu cafeaua aromată, se întreba dacă nu cumva făcuse o greşeală. De fiecare dată când încercase să-l scoată definitiv din viaţa sa, Darren descoperise o metodă ingenioasă de a se reîntoarce de parcă nimic rău nu s-ar fi întâmplat între ei. De parcă durerea din inimă încetase să mai fie acolo. De parcă trădarea lui ar fi fost doar un coşmar şi nimic altceva. Îi zâmbi, mulţumindu-i, şi aşteptă ca el să înceapă. Se cunoşteau mult prea bine pentru a mai pierde timpul cu frivolităţi; voia ceva de la ea, iar Louise, din bunătatea sufletului său – şi dintr-o perversă curiozitate –, acceptase să-l întâlnească şi să-l asculte.

Cuvintele pe care tânjea deja să le audă nu sosiră, însă, imediat. Bărbatul sorbi din lichidul fierbinte, evitând să o privească pe deasupra cupei. Îşi plimbă limba prin gură, nerecunoscând faptul că se arsese cu cafea. Era suficient timp pentru ce avea să urmeze, iar el ştia că era nevoie de o incomensurabilă răbdare, amestecată cu tact şi delicateţe. În special, delicateţe. Louise era o femeie incredibilă, dar ceea ce se petrecuse între ei o schimbase, iar femeia pe care o părăsise în urmă cu trei ani se stinsese şi dispăruse complet.

- Arăţi bine, începu el, iar femeia îi mulţumi tăcut, cu un zâmbet.

- Aş vrea să pot spune acelaşi lucru despre tine, îl înţepă ea, nescăpându-i umbra de durere care i se strecurase bărbatului pe chip.

Darren nu era un bărbat frumos; capul îi era înconjurat de o coamă lungă şi creaţă, care îl făcea să pară mai degrabă sălbatic decât un bărbat modern, trăind în secolul 21. Buzele mari şi cărnoase atrăgeau toate privirile, mutându-le de la ochii negri şi expresivi, adumbriţi de genele lungi şi dese. Nu era mai înalt decât Louise, dar o intimida cu umerii laţi şi braţele puternice, iar gândurile femeii alunecară înapoi pe panta anilor trecuţi, pe când obişnuia să îşi petreacă zilele în patul lui, nemaidorindu-şi să-l părăsească vreodată. Dar o făcuse, fugind de el şi de tot ce însemnase relaţia lor, ascunzându-se în mijlocul unei alte lumi, învăţând să trăiască din nou. Ştia că reîntoarcerea lui nu putea aduce nimic bun pe viitor, dar se simţea iremediabil atrasă de farmecul lui şi de atenţia pe care i-o arăta.

- Am nevoie de ajutorul tău, Lou, o alintă el, dar femeia nu făcu nici măcar un gest că ar fi interesată.

Din contră, se ridică de la masă şi, apucând cupa de plastic în care i se servise cafeaua, făcu câţiva paşi înspre ieşire, înainte de a fi luată pe sus de către Darren şi târâtă afară din local.

- Ce naiba e în neregulă cu tine?, ţipară unul la celălalt, îmbrâncindu-se şi descătuşându-se din ciudata îmbrăţişare.

Louise se îndepărtă şi după câteva clipe se opri şi se aşeză pe bordură, privind maşinile care circulau, derulându-se asemenea unui carusel prin faţa ochilor săi. Tânjea după o ţigară şi după o vorbă de alint, dar Darren nu era persoana potrivită care să-i ofere eliberarea. Iar ea era mult prea mândră pentru a-i cere asta. Pentru a-i cere orice, de fapt. Să rămână, să plece. Îşi aşeză fruntea pe genunchi, dorindu-şi ca ultimele câteva ore din viaţa sa să dispară pur şi simplu.

- De ce te-ai întors?, se îngână singură, sperând ca el să nu o fi auzit.

- Pentru că am nevoie de tine, Lou. Lucrurile au fost…

Ştia ce voia să spună şi îl privi nedumerită. Îi fusese dor de ea, aproape la fel de mult pe cât îi lipsise ei, dar nefericirea pe care şi-o produseseră reciproc nu avea să se transforme în altceva peste noapte.

- Te-am iubit, mărturisi ea. Nu dintr-o dată şi nu nebuneşte. Încet, cu timpul, descoperindu-te cu nerăbdarea copilului care îşi desface cadoul primit de Crăciun. Cu grijă, să nu sfâşii hârtia strălucitoare… Ai venit frumos ambalat, Darren, dar erai negru pe dinăuntru şi m-ai cufundat în mizeria ta şi nu mi-ai mai dat drumul niciodată.

Se ridică şi îşi scutură cu dosul palmei colbul adunat pe turul pantalonilor. Nu-l învrednici nici cu o ultimă privire, nici cu un ultim gând. Oh, Doamne, cât îl ura!

Alegerea Louisei

II.
Îşi lăsase părul să alunece pe spate, trecându-şi de câteva ori degetele prin buclele castanii, forţându-şi în scalp senzaţia aceea răcoritoare a unghiilor zgâriindu-i pielea. În încăpere lumina izvora crepusculară dinspre lampa aflată pe marginea noptierei, iar faptul că el nu se ascunsese încă sub aşternuturi pentru a-i încălzi patul o făcu să-şi reconsidere decizia de a se culca cu el în seara aceea. Relaţia începuse deja să se tărăgăneze, iar ceea ce o nedumerea pe Louise era tocmai starea aceea de confort care se aşternuse între ei. Nu locuiau împreună, dar făcuseră schimb de chei în urmă cu câteva luni, iar de atunci, ceea ce începuse ca sex ocazional se transformase treptat într-o relaţie stabilă. Doar că încă nu discutaseră aspectele şi implicaţiile unei astfel de relaţii asupra vieţilor lor profesionale.

Andrew ieşi din baie, clăbuci de săpun acoperindu-i pieptul lat, iar Louise se pomeni admirându-l cu neruşinare. Se cunoşteau de ani buni, trecuseră prin diferite stadii de acceptare, de la simpli camarazi la prieteni de încredere, pentru a nu-şi mai vorbi ani de zile când bărbatul o anunţase că urma să se însoare. Se reîntâlniseră la începutul anului la o prezentare de modă, iar Louise simţise, literalmente, cum încăperea izbucnise într-o explozie de culori în clipa în care Andrew păşise pe podium. Îl recunoscuse din prima clipă, părul auriu stilizat, bărbia dârză şi albastrul clar – atât de diferit de furtunosul marin al ochilor lui Marius – luminându-i privirea.

În prezenţa lui simţise ceva rupându-se în ea şi continuase, pe toată durata prezentării, să macine, asemenea pietrelor grele, de moară, incertitudinea a ceea ce ar fi putut să fie. Trebuia să fie căsătorit acum, probabil avea şi copii; desigur, trecuseră ani de zile de atunci. Îşi muşcase buzele până la sânge, încercând să-şi smulgă privirile de la chipul său senin. Întotdeauna fusese bun la a vinde iluzii, iar Louise se dezmeticise mult prea târziu, realizând că nu era cu nimic diferită de celelalte femei care îşi răcoreau linia delicată a gâtului, fluturând cu mişcări graţioase, studiate, programul serii. Le reproducea mişcările întocmai, încărcându-şi bateriile din cadenţa pasului lui sau zâmbetul păcătos.

- S-a luat apa caldă, anunţă el, iar femeia jubilă la simplul gând că avea ocazia să îi şteargă trupul de zeu.
- Dă-mi voie să te ajut, şopti ea, apropiindu-se pe vârfurile degetelor de bărbat, furându-i prosopul şi trecându-l cu delicateţe peste umerii acestuia.
Deveniseră apatici, gândi ea, depunând din când în când mici săruturi de-a lungul pistruilor care-i împodobeau pielea. Se ghidau după regulile unei societăţi învechite şi nu riscau să se afişeze. El avea admiratoare, ea avea responsabilităţi. Le era mai bine aşa, iubindu-se pe ascuns. Strânse din pleoape, încercând să alunge din memorie ultima noapte când făcuseră dragoste. Fusese dragoste, iar asta o speria mai mult decât litera stacojie pe care ar fi trebuit să şi-o coase pe piept dacă apropiaţii ei ar fi aflat ce fel de viaţă ducea.

Cariera ei depindea acum de posibilitatea dezvăluirii secretului sau nu. Clătină nemulţumită din cap, lăsând un fior să-i străbată trupul când buclele castanii îi gâdilară pielea dezgolită a umerilor. Îi păsa mult prea puţin de carieră în clipa aceea; era tânără, avea toată viaţa înainte, dar ştia că afişându-se cu un bărbat precum Andrew – tânăr, atrăgător şi plin de succes – nu făcea decât să-şi năruiască şansele pe care le avea cu Marius. Şanse care oricum tindeau spre zero din moment ce lucrau împreună. Oftă şi grăbi mişcările rotunde ale mâinilor, exasperată. Era un moment prost, să se gândească la un un bărbat în timp ce altul îi arătase deja de câteva ori cât de interesat era de persoana ei. Poate că… poate că sexul avea să îi scoată fantasmele din cap. Îl prinse de mână şi îl trase către pat. Andrew nu se împotrivi, din contră, chicoti fericit, uimit de îndrăzneala ei. Louise lăsă momentul să treacă pe lângă ea. Oh, Doamne, cât îl ura!

The Man from Earth

Din geniul seriei Star Trek un nou film cult răsare. Este vorba despre “The Man from Earth”, despre care spuneam acum câteva zile asta şi în a cărui distribuţie îi regăsim pe John Billingsley [doctorul denobulan Phlox din "Enterprise"] şi pe Tony Todd, al cărui nume  se leagă definitiv de imaginea herculeană a lui Daniel Robitaille/fuckin’ Candyman, personajul care mi-a bântuit coşmarurile copilăriei.

Asamblată asemenea unei piese de teatru, cu cadre sărăcăcioase şi actori puţini, acţiunea ni-l aduce în vedere pe John Oldman, profesorul unei catedre care nu este adusă în discuţie al universităţii locale dintr-un spaţiu nenumit şi atemporal, care îşi încarcă portbagajul cu puţinele lucruri pe care decide să le păstreze, în timp ce-şi aşteaptă colegii pentru o reuniune intimă în care să-şi ia la revedere aşa cum se cuvine. Printre aceştia se numără un expert în biologie, un psihiatru, un antropolog, un istoric şi un profesor în literatura creştină.

Deşi vin cu cele mai paşnice intenţii, colegii lui John, printre care şi Sandy, femeia care s-a îndrăgostit iremediabil de el în urmă cu zece ani, nu-şi pot ascunde şocul produs în momentul deciziei acestuia de a-şi da demisia şi de a o lua de la capăt într-o altă parte, departe de toţi prietenii pe care şi i-a făcut în toţi aceşti ultimi ani. Motiv pentru care încep să-i adreseze întrebări care de care mai iscoditoare şi stânjenitoare, obligându-l pe John să le lanseze o provocare: cum s-ar prezenta un om care a încetat să mai îmbătrânească dintr-o perioadă preistorică, supravieţuind până în zilele noastre, păstrându-şi aceeaşi înfăţişare timp de 16 000 de ani?

Ceea ce începe ca o discuţie ipotetică se transformă treptat într-o furioasă anchetă a prietenilor şi colegilor lui John care încearcă să stabilească dacă bărbatul le joacă o festă, este drogat sau pur şi simplu, nebun. Aşa cum bine a descris-o un critic de film, este povestea unui călător în timp care nu călătoreşte, însă, prin timp. John Oldman aduce în discuţie aspecte legate de geografie, istorie, religie, cultură şi societate, admiţând că le-a trăit pe toate, dar niciodată la fel de intens, iar faptul că este, poate, cel mai vârstnic locuitor ar planetei nu îl face şi cel mai inteligent. Nu este un zeu şi nu este nemuritor, este un bărbat ca oricare altul care ar fi putut, la fel de bine, în locul lui John, să trăiască mii de ani. De ce a fost el cel ales, în cazul în care spune adevărul? Întrebarea va rămâne fără răspuns.

Bazat pe ultima nuvelă scrisă înainte de moarte a prolificului autor de science fiction, Jerome Bixby, “The Man from Earth” este un film pe care îl recomand cu deosebită căldură. Trailerul îl regăsiţi mai jos

Alegerea Louisei

I.
Întregul corp decisese să o trădeze. Împungând, respirând, transpirând. Iar el continua să certe echipa de producţie, în timp ce Louise se chinuia să-şi strângă picioarele pentru a grăbi orgasmul. Numai vocea lui impunătoare, inundându-i timpanele, îi gâdila pielea; îşi imagina degetele lungi, perfecte, desenând hărţi ale unor lumi necunoscute de-a lungul braţului său, alunecând nestingherit de-a lungul umărului. Un zâmbet i se întinse pe chip, iar ochii albaştri străluciră voioşi în semi-întunericul sălii de şedinţe.

Marius continua să acapareze întreaga audienţă, dar înţelesul cuvintelor sale nu ajungea până la femeia care plonjase în fantezia care îl cuprindea pe directorul tehnic al companiei pentru care lucra de aproape doi ani. Îi urmărea fascinată mişcările fluide, rotirea perfectă a umerilor săi în timp ce se întorcea către imensul ecran, evidenţiind punctele în care era nevoie de muncă suplimentară. Braţele sculptate, ai căror muşchi se încordau sub mâneca apretată a cămăşii albe, şoldurile puternice, îmbrăţişate de materialul moale al pantalonilor bleumarin, stârnind în Louise sentimente pe care încercase luni de zile, disperată, să le înăbuşe.

Îl remarcase din primele zile. Intrase în biroul ei, o salutase, apoi o întrebase cum se acomodase. Louise zâmbise tâmp, fascinată de ochii lui albaştri şi de surâsul ştrengar, agăţat într-un colţ al buzelor. De înălţimea lui herculeeană care trona peste forma ei feminină şi de mirosul acela, tipic masculin, nemascat de nici un alt parfum sintetic. Pe măsură ce lunile se derulaseră, iar femeia ajunsese, vrând-nevrând, să lucreze cot la cot cu el, învăţase să-i recunoască stările de spirit după modul în care umerii lui Marius se aplecau înfrânţi în faţa oboselii sau, din contră, după cum îi căuta privirea într-o mare de oameni, aşteptându-i confirmarea. Putea să o frângă cu o simplă vorbă şi, totuşi, niciodată nu mersese mai departe de a-şi apropia propriul trup de a-l ei şi a-i inhala aroma părului bogat.

Sprâncenele Louisei se uniră nervoase deasupra frumoşilor ei ochi verzi. Trecuseră doi ani – doi ani afurisiţi şi teribil de lungi – în care singura atingere fusese o strângere de mână în ziua în care făcuseră cunoştinţă şi un sărut fugar pe obraz, la una din petrecerile corporaţiei, când ea fusese mult prea ameţită pentru a înregistra evenimentul. Abia târziu în noapte, în confortul apartamentului său, femeia simţise arsura buzelor lui pe piele şi sentimentul inexplicabil că ratase şansa pe care şi-o dorise din clipa în care îl văzuse. Încercă să se concentreze asupra vocii sale, lăsându-se purtată înapoi în lumea reală, scuturându-se de senzaţia aceea egoistă, ca şi cum doar ei doi s-ar fi aflat în încăpere.

Bărbatul continua să vorbească despre dezvoltarea unei noi linii de producţie şi nevoia de implicare a tuturor specialiştilor, iar Louise remarcă – pentru a mia oară numai în luna aceea – faptul că Marius era un profesionist, aproape un chirurg al meseriei sale. Cuvintele sale formau fraze perfecte, colorând lumea lor industrială cu tonul aspru al părintelui care-şi ceartă copii atunci când nu fac ceea ce li s-a spus. Femeia îşi mută picioarele, acum amorţite, nemairezistând presiunii formate între coapse. Ar fi putut să o facă să termine numai vorbindu-i, dar femeia găsea deosebit de plictisitoare – şi implicit, lipsită de orice urmă de pasiune – şedinţa la care era obligată să participe lună de lună.

Se foi în scaun, întrebându-se cât mai trebuia să îndure tortura de a-l avea în faţa ochilor, obiectul dorinţei sale ascunse de atâta amar de vreme, şi să nu poată întinde braţele înainte, să-l atingă. Să-i întoarcă fiecare cuvânt înapoi cu nebănuita fervoare a amantei ignorate, să-l şfichiuiască cu fiecare vorbă pe care i-o aruncase că nu este suficient de bună în ceea ce face, că nu munceşte îndeajuns, că nu se dedică slujbei. O, Doamne, îl ura!

Richard – partea a doua

Nu am mai post de prea multă vreme o părticică din romanul la care lucrez. În plus, mi-am dat seama în urma feedback-ului primit că voi, cititorii mei fideli, nu prea ştiţi/înţelegeţi despre ce-i vorba pe acolo. Nu este o clasică poveste despre boy meets girl, they fall in love and live happily ever after. În orice caz, poveştile de dragoste dezvoltate nu vor defini acţiunea în sine. Acestea fiind zise, renunţ o clipă la intruziunile în gândurile personajelor mele – care vă plac vouă atât de mult – şi vă prezint o parte din Richard.

“Închise ochii, încercând să-şi creioneze în minte planul de acţiune; reuşise să o evite pe Olivia ani de zile, iar reîntâlnirea cu ea trebuia să fie perfect regizată. Emoţionantă. Vibrantă. Aproape la fel de intensă precum cea de acum câteva zile cu Marisa. Se încruntă imperceptibil la imaginea tinerei profesoare care i se proiectă în spatele globurilor oculari. De dragul meseriei sale, trebuia să o alunge câteva zile din minte pe tânăra sa colegă. Ştia că planul său nu avea nici o şansă de reuşită dacă îşi comuta puterea de concentrare asupra a orice altceva în afara slujbei pentru care fusese angajat. Dar simplul gând la Marisa, pe care nu o mai zărise decât sporadic în ultimele câteva săptămâni, îi încălzea nefiresc pântecele, senzaţia nefamiliară călătorind apoi nestingherită spre vintre, atenţionându-l că durerea aceea trebuia vindecată pentru a-şi putea păstra gândurile clare. Durere pricinuită de tăcerea încăpăţânată a Marisei. Nevoia de a o revedea. Dorinţa de a o strânge în braţe.

De-a lungul anilor de singurătate, Richard îşi petrecuse nopţile în compania a nenumărate femei, unele memorabile, altele la fel de invizibile precum vântul, dar pe fiecare dintre ele o simţise intens, imprimându-şi un fragment al sinelui în interiorul său. Marisa continuase însă să trăiască în exteriorul lui, autoexilată şi înstrăinată, fiinţă fantastică plăsmuită de visele sale. Întorcându-se cu gândul la anii aceia, tânăra femeie nu fusese niciodată prezentă în gândurile sale; desigur, o considerase multă vreme o constantă fantomă a vieţii pe care obişnuise să o ducă, dar niciodată nu o vizualizase cu ochii minţii pe femeia în care se transformase. Realizând că începuse din nou să se gândească la Marisa în loc să se concentreze asupra misiunii sale, Richard îşi eliberă gândurile cu o încruntătură subită, încercând să se familiarizeze cu împrejurimile.

Nu alesese degeaba exact acea uşă; dincolo de textura bogată a uşii din lemn de cireş, Richard fusese întâmpinat de semi-întunericul familiar al biroului vice-cancelarului prestigioasei universităţi. Rămase o secundă în plus în rama uşii, verificând terenul. Se ştia în siguranţă, dar niciodată nu strica să fie precaut. Nu pentru ce urma, cel puţin. Ar fi riscat inutil să încerce să intre in biroul doctorului Hamilton la adăpostul întunericului când ştia că încăperea avea să fie nefolosită pe durata întâlnirii lunare a consiliului de administraţie a colegiilor, la care vice-cancelarul trebuia să fie prezent. Însă lucrul acesta nu însemna că acţiunea sa era ferită de primejdii. Dr. Andrew Hamilton avea o secretară care nu era obligată să fie prezentă pe toată durata şedinţei, iar profesorul de literatură nu dorea să rişte să fie surprins când încerca să sustragă dosarul personal al Marisei Blue.”

 

Valeria

Se pregăti să-şi achite consumaţia şi să-şi părăsească postul de observaţie, realizând că lumina de la fereastra pe care o identificase mai devreme în aceeaşi seară fiind a Oliviei se stinsese, când o femeie care tocmai intrase în local îi atrase atenţia. Necunoscuta se aşeză la bar, deşi câteva mese erau neocupate, şi se aplecă spre barman, şoptindu-i ceva la ureche, întorcându-şi apoi capul în direcţia lui, zâmbindu-i. Richard nu avu încotro decât să-i zâmbească înapoi, curios în legătură cu straniul ei comportament. Se mai întâlniseră de câteva ori înainte şi se urmăriseră discret, de la o distanţă de siguranţă, asemenea animalelor de pradă. Femeia purta un palton roşu, culoarea contrastând puternic cu pielea ei întunecată şi părul negru, strălucitor; genunchii delicaţi se ghiceau de sub poalele hainei, iar ciorapii de mătase, de culoarea pielii, se continuau firesc cu botinele maronii. Ceea ce era nefiresc la acest tablou urban era cadrul. Desigur, femeia era punctul central, cel care atrăgea privirile, dar conturul din jurul ei, amestecul de culori contrasta puternic cu naturaleţea ei delicată. Linoleumul podelei, altă dată verde, se preschimbase acum într-o culoare pământie sub paşii grăbiţi ai chelneriţelor, alunecând înainte şi înapoi între mese şi tejgheaua al cărei tapet se cojea pe alocuri, de la zgârieturile unghiilor celor care petrecuseră nenumărate ore rotindu-şi sub degete nerăbdătoare ceştile aburinde cu cafea, aşteptând. Asemenea lui. Se ridică, luându-şi jacheta de pe spătarul scaunului şi se apropie de bar, scoţând câteva hârtii, intenţionând să lase un bacşiş generos.

- Bună, îl salută necunoscuta, iar Richard ghici în glasul ei accentul slab al mediteraneenilor. De fapt, privind-o acum cu mai multă atenţie, recunoscu pe chipul femeii o amintire de demult. Era înaltă, cu o constituţie osoasă, umerii străpungându-i materialul gros al paltonului roşu. Părul negru, strălucitor, aluneca peste umeri în valuri grele, drepte, asemenea draperiilor de catifea care păstrau lumina afară. Era genul de frumuseţe aspră, cu pomeţi înalţi peste care se întindea pielea măslinie, emanând tinereţe. Da, o mai întâlnise înainte, într-o viaţă anterioară.

- Numele meu este Valeria Morgado, continuă ea fără a renunţa la zâmbetul acela politicos care-i împlinea buzele. Gura îi apăru la fel de roşie ca o rodie, iar dinţii albi se întrezăriră lăptoşi, atrăgându-i privirile. Abia mai târziu avea bărbatul să remarce că în prezenţa lui femeia îşi umezea constant buzele, trădându-şi nervozitatea; abia mai târziu avea el să descopere că acela era singurul gest care-i trăda umanitatea.

miorlăieli ulterioare: Încă un personaj din nenumitul proiect literar, de această dată descris prin ochii lui Richard şi nu de către omniscienţa mea narativă. Vă place?

Marisa – partea a II-a

Fragmentul de mai jos face parte din nenumitul proiect literar [pentru voi, deoarece i-am ales deja titlul final şi sunt tare încântată de el] şi îi este dedicat tot Marisei. Nu ştiu de ce, dar îmi este foarte uşor să-i descriu ei sentimentele, deşi în jurul Marisei roiesc încă alte patru personaje [cel puţin deocamdată] la fel de complexe.

“Îşi băuse cafeaua, îşi netezise sacoul şi îşi aranjase părul bogat, prinzându-l cu o bandă elastică. Îşi trecuse de câteva ori buricele degetelor peste pudra colorată a fardului de obraz, apoi îşi ştersese pielea pe piele; sentimentul era ciudat, privindu-se reînviând în reflecţia propriei oglinzi, formându-se din nou, asemenea unui individ plămădit din lut, căpătând ochi, nas, sprâncene, gură. Marisa de acum şi cea de acum câteva minute erau două fiinţe atât de diferite, încât dacă nu şi-ar fi simţit gândurile în interiorului aceleiaşi minţi, tânăra profesoară ar fi bănuit că se dedublase. Dar o făcuse, ştia prea bine că o făcuse. Între momentul actual şi moartea părinţilor săi, urmată de abandonul singurilor oameni cărora le permisese să intre în viaţa ei, Marisa Blue căzuse într-un abis din care nici o forţă exterioară nu reuşise să o scoată. Desigur, se trezea cu religiozitate înainte de răsăritul soarelui şi privea clipe în şir cerul prin ferestrele murdare, înainte de a se muta cu greutate în sala de baie, unde se lăsa să se scufunde în cuva tare a căzii, acoperindu-se cu apă. Plutea acolo, în singurătate, pe fundul abisului său imaginar, asemenea unei grăunţe de nisip, atât de mică şi insignifiantă încât forţa erozivă a apei refuza să o distrugă. Iar mintea ei, captivă în limitarea perisabilă a cutiei sale craniene, ţipa înfricoşată la posibilitatea de a se stinge înainte de a fi dorită, folosită; femeia de acum era doar o stafie a geniului care fusese. Desigur, era o cercetătoare strălucită şi un lector apreciat, dar Marisa nu regăsea nimic în viaţa ei care să o motiveze să meargă mai departe. Şi nimic care să o facă să se oprească definitiv. Era captivă în acest spaţiu atemporal care era propriul său trup.

Uneori, clipele se scurgeau dintr-o dată, brusc, din clepsidră. Acum era în intimitatea camerei sale, gândindu-se la ziua ce aştepta să se deruleze dincolo de uşa casei sale, pentru a deschide ochii în faţa unei aule pline de studenţi care-i sorbeau cuvintele, în timp ce vârfurile peniţelor lor scârţâiau chinuitor pe hârtie. Când trecuse astfel timpul şi cum o purtaseră paşii către rutina zilnică? Şi apoi înţelegea, într-un amestec de înfiorare şi spaimă copilărească, Marisa înţelegea că propriul său trup reacţiona asemenea unui mijloc de transport, mutându-i conştiinţa şi sufletul de colo-colo, exact unde şi când trebuia să ajungă. Dacă mai avea nevoie de alte dovezi că se detaşase de viaţa sa burgheză, acesta era răspunsul pe care îl căutase; nu putuse niciodată, chiar dacă o dorise, să piardă complet controlul, iar mintea şi corpul preluaseră controlul, fiecare separat. Diferit. Se auzea vorbind în faţa studenţilor săi, îşi înregistra cuvintele cu curiozitatea unui profan în faţa unei descoperiri epocale, îşi privea braţul mânuind hărţile la retroproiector, răspunzând la întrebări şi oferind explicaţii. Era ca şi cum în corpul său trăiau două entităţi diferite, care se coordonau reciproc. ”

Richard

Mai ţineţi minte postul acesta? Mai jos urmează o scurtă introspecţie în mintea sufletului-pereche al Marisei.

“Când acceptase târgul cu Valeria şi Olivia, nu crezuse că avea să descopere o soţie înstrăinată şi o situaţie atât de turbulentă precum era aceasta. Era convins că Marisa nu suferea de Sindromul Stockholm, dar ştia că se petrecuse ceva între ea şi rus. Privirile ascunse, cuvintele ale căror înţeles doar cei doi îl prindeau şi secretomania legată de artefacte păreau să o apropie pe Marisa mai mult de Borodin decât de sine. Iar asta îi făcea inima să sângereze incontrolabil. Ştia că femeia înţelesese motivele sale pentru care se culcase cu Olivia în ziua în care ar fi trebuit să se mărite cu Alexandr, dar asta nu schimba cu nimic faptul că el credea că era pedepsit pentru că-şi făcuse treaba pentru care fusese angajat.

Îi acceptă degetele reci şi i le strânse cu delicateţe, încuranjând-o. Nu ştia când sau cum, dar coborâse în Iad şi nu putea pleca până nu o salva pe Marisa. Asta devenise acum misiunea lui, depăşind în intensitate nevoia celorlalţi de a salva lumea. Soţia lui era o femeie specială. Descoperise asta în urmă cu 10 ani şi de atunci, în ciuda depărtării dintre ei, senzaţia că tânăra profesoară era unică i se agăţase în suflet şi rămăsese acolo. Descoperind însă acum cât de unică Marisa era, ar fi vrut ca asta să nu se fi întâmplat niciodată.

Sceptrul reacţionase în mâinile femeii. Un obiect atât de vechi, încât vârsta îi era imposibil de determinat, o operă perfectă a unui maestru făurar necunoscut prinsese viaţă în mâinile Marisei, luminând încăperea. Diamantul, unit în cele din urmă cu montura din care fusese smuls, strălucea orbitor în întunericul intim al biroului lui Borodin. Fuseseră prezenţi cu toţii, martori incontestabili ai puterii necunoscute a Marisei. Şi chiar după ce trecuse prin experienţa zilelor trecute, învăţând despre femeia pe care o iubea lucruri care ar fi trebuit să-l sperie, Richard nu putea să nu o admire; esenţa ei era atât de puternică, încât prezenţa ei îl năucea. “Te iubesc”, se aplecă el, şoptindu-i la ureche. Şi pentru prima oară de-a lungul relaţiei lor zbuciumate vorbise serios.”

Din Jurnalul Diavolului

Am împrumutat cartea de la un bun prieten cu scopul de a mă delecta puţin pe seama ei. Într-un final, am găsit-o extrem de amuzantă, educativă şi plină de spirit. Mai jos, îmi permit să copiez o mică părticică, cea care face referire la istoria noastră, a românilor

“9 Decembrie, 1456
Am primit de dimineaţă o scrisoare amabilă din partea lui Vlad, zis şi Dracula, în care-mi mulţumea pentru ajutorul acordat în dobândirea tronului în România. E plăcut să ai un client care te apreciază, mai ales unul care a pătruns adânc în felul tău de a opera. A avut parte de o opinie publică negativă în ultimul timp, fiind acuzat că exagerează, dar, deşi este cam însetat de sânge, se poate conta pe el. Sunt încântat că e nerăbdător să-şi împlinească partea lui de înţelegere, dat fiind că sunt atâtea în joc.

M-am gândit la cât de mult succes a avut Vlad. Care e secretul lui? Cruzimea, fără îndoială, dar mai ales talentul său pentru propagandă – a încurajat zvonurile care spuneau că este vampir, ceea ce, bineînţeles, nu este adevărat. Totuşi. Dar ar fi potrivit pentru această slujbă: o căpetenie pentru toţi zombie care hălăduiesc pe pământ în acest moment. Moartea neagră a provocat probleme cu spaţiul, aşa că am fost nevoit să-i trimit pe unii dintre locatari să lucreze în altă parte. Nu se ştie de ce, dar mulţi dintre ei au sfârşit în Balcani, dar poate că acum este momentul să găsească alte regiuni, unde ar fi mai apreciaţi – Africa ar fi potrivită, sau insulele Caraibe (mi-a plăcut dintotdeauna Haiti). Biserica nu are nici o influenţă în acele regiuni, negându-le chiar existenţa.“

Jurnalul Diavolului, de către Nicholas D. Satan, aşa cum a fost el transcris de Profesorul M.J. Weeks este un roman satiric, un fel de răspuns la politica dusă de Biserică din cele mai multe timpuri. Structurat asemenea unui jurnal [de unde şi numele], acţiunile prezentate ne înfăţişează căderea lui Lucifer din Rai, tentativele lui de a se ridica deasupra Bătrânului, de a-şi convinge fraţii înaripaţi să i se alăture, soţia pe care şi-o ia, molimele pe care le trimite asupra pământului, totul evidenţiat prin fapte istorice [desigur, dacă suntem în măsura de a aprecia Biblia drept o carte de istorie] şi în ordine cronologică până în zilele noastre. Nu am ajuns încă la final, doar am aruncat un ochi să mă asigur că nu vorbesc prostii

Marisa

Textul face parte dintr-un prim capitol din romanul câştigător la NaNoWriMo. Prologul îl puteţi citi aici.

Marisa se aşeza întotdeauna pe băncile aflate sub castani, înainte de a-şi scoate cartea din geantă îşi ridica fruntea spre soare, pierzându-şi privirile verzi câteva secunde în corola lui orbitoare, întredeschizându-şi buzele, ca şi cum ar fi vrut să-i absoarbă căldura în fiinţa sa, iar când se plimba prin campus, atât de aproape de clădiri, încât le putea auzi şoaptele, Marisa îşi lăsa degetele să alunece de-a lungul crăpăturilor.

- Îmi cer să le ating cu vârfurile amprentelor, îi mărturisise într-o bună zi lui Richard, ghicindu-i nedumerirea pe chip. El nu ceruse o altă explicaţie, iar ea se mulţumise să creadă că el înţelesese. Adevărul era că nici măcar Marisa nu pricepea ce anume stârnise în ea acea curiozitate de a atinge obiecte şi oameni necunoscuţi.

Câteodată, aflată în clasă sau în sala de lectură, în timp ce restul colegelor roiau în jurul Oliviei, se trezea privindu-le cu o indiferenţă placidă, pentru ca în secunda următoare să-şi treacă degetele prin părul lor, aplecându-se pentru a le mirosi pulsul zbătându-se agitat sub ureche. Cei doi prieteni ai ei acceptaseră acţiunile ei ciudate nedumeriţi, clătinând din cap şi încercând să o scuze faţă de persoanele pe care le asalta cu atingeri uşoare, asemenea unui fulg. Târziu în timp, Marisa recunoscuse faţă de prietenii săi că aceasta era o modalitate uşoară pentru ea pentru a-i recunoaşte într-o masă de oameni sau dacă timpul s-ar fi interpus între ei. Atunci de ce nu-l recunoscuse pe Richard când se apropiase de ea pe stradă? Ce anume o speriase atât de puternic la el încât primul său instinct fusese cel de apărare?

Se jucă absentă cu o şuviţă de păr, răsucind-o pe deget. Richard Greyhound o intriga, dar, poate chiar mai mult de atât, născuse o curiozitate în ea care o anima şi pe care nu o mai simţise în suflet de la moartea părinţilor săi, ca şi cum pierderea lor pricinuise un vid care absorbise toate lucrurile care o însufleţeau. Iar Marisei nu i se păru ciudat că un nou capitol din viaţa ei începea cu fostul său îndrumător; bărbatul fusese alături de ea ani de zile, iar acum se reîntorsese şi, fără a-şi cere locul pe care îl pierduse când Marisa pusese capăt oricărei legături ar fi existat între ei, se insinua înapoi în lumea femeii, consumând-o. Tânăra profesoară ştiu atunci că nu poate aştepta ca primul pas să vină din direcţia lui, nu ar fi fost cinstit să-l oblige să treacă din nou prin umilinţa de a-i cerşi apropierea.

The Darkest Hour

Vă provoc să spuneţi că nu sunt o scriitoare bună. Mai joc aveţi o bucată dintr-o nuvelă [sper să rămână nuvelă şi nu altceva mai serios, pentru că şi-aşa sunt băgată până-n gât în alte proiecte literare] pe care o scriu în tandem cu fratele celei mai bune prietene ale mele şi care este impregnată de misticism. Mai mult decât atât, vă provoc să spuneţi că OviTeodor nu avea dreptate aici.

“Melora îşi întinse braţele în laterale, iar cele două spirite ale ei se grăbiră să-i aranjeze mantia cenuşie pe umeri. Cardinalul suspina neputincios, iar contesa bolborosea cuvinte neînţelese; tânăra vrăjitoare nu o mai simţise niciodată atât de distantă, aproape speriată în timp ce-i dădea târcoale, netezind cutele rochiei ei grele. Melora nu avea nevoie de oglindă pentru a şti că era frumoasă, dar în străfundul inimii sale se iscă o curiozitate, o întrebare, care continuă să o macine pe măsură ce se îndepărta de cele două spirite atât de familiare: ce se afla dincolo de masivele uşi din lemn de stejar şi de ce se simţea atât de sfioasă, ca şi cum puterile ei nu i-ar fi servit la nimic dincolo?

Uşile săriră în lături, iar Melora îşi ridică mâna dreaptă, acoperindu-şi chipul de lumina aceea orbitoare, amestecată cu cenuşă şi încărcată de un miros greu, metalic. Copil fiind, crescuse în preajma temniţelor tatălui său, iar aroma aceea nu avea să-i mai rămână niciodată necunoscută. Făcând un efort, luptând împotriva reflexului stomacului său de a se revolta, femeia făcu un pas înainte, trecând pragul, ridicându-şi poalele rochiei de mătase care mătura acum pământul. Tălpile pantofilor ei moi se lipiră de mâzga ce se întindea pe kilometri întregi în faţă, iar Melora strâmbă scârbită din nas; era un câmp de bătălie, iar ea călătorea neînsoţită, târându-şi frumoasa rochie albă pe deasupra sângelui acela ce gâlgâia asemenea lavei unui vulcan peste rocile uscate de la suprafaţă.

Lumina începu să scadă în întensitate, iar braţul Melorei căzu inert pe lângă corp. Nici o adiere de vânt nu-i zburli zulufii, nici o bătaie de aripi nu străpunse cerul amorţit. Femeia ridică privirile, dar norii se adunară deasupra capului ei ameninţători, fulgere strălucitoare străpungând acum vălătucii pufoşi. Pentru prima dată în întreaga sa viaţă, Melora se simţi singură, părăsită, uitată. Spiritele ei, atât de loiale şi, în ciuda defectelor evidente, dârze, nu îndrăzniseră să o urmeze dincolo de siguranţa pragului. Suspinele lor ajungeau până la ea, sfâşiindu-i inima. Şi-ar fi dorit măcar Julien să fie cu ea.

Îşi continuă călătoria, lăsându-şi paşii să o conducă spre centrul bătăliei. Soldaţii, încleştaţi într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, păreau să nici nu o observe; tăişul unei săbii tăie în carne vie, stropii de sânge sărind pe pieptarul bătut în pietre preţioase al rochiei. Melora ţipă, sărind doi paşi în lateral, aproape lovindu-se de un soldat care înjunghia cu baioneta un inamic căzut la picioarele celui dintâi; femeia îşi acoperi gura cu mâinile, clătinându-se în timp ce se împiedica în poalele rochiei. Ce făcea ea aici? O pocnitură explodă în apropierea urechii ei, iar vrăjitoarea se prăbuşi la pământ, îmbrăţişând pământul cleios, lacrimile tâşnindu-i din ochi, pătându-i obrajii palizi. Ce căuta ea pe câmpul de luptă? Nu-i recunoştea pe oamenii aceştia, nu-i mai văzuse niciodată, iar uniformele lor, murdare, rupte, sfâşiate, păreau atât de vechi, încât se pierdeau în negura timpului.

Începu să tremure incontrolabil, simţind pământul tremurând sub ea. O furtună se pornise de dedesubt, la suprafaţă rafalele de vânt înteţindu-se, sfişchiundu-i trupul. Un cal necheză în depărtare, apoi cuvintele călăreţului i se blocară în urechi. Întoarse privirea spre el, ridicându-se acum în genunchi, ferindu-se de loviturile sângeroase din preajma ei. Oamenii mureau, iar ea încremenise acolo, în mijlocul lor, asemenea unei stane de piatră, neputincioasă; ochii i se fixară pe cei ai călăteţului, ce agita deasupra capului sabia. Privirile ei călătoriră înflăcărate de pe tăişul ascuţit al armei, care i-ar fi putut desprinde capul de corp dintr-o singură mişcare, spre pumnul lui, strângând mânerul sabiei cu atâta furie, încât i se albiseră degetele, coborând spre chipul schimonosit, pe care citi furie amestecată cu spaimă şi oroare. Era tânăr, mult mai tânăr decât ea, putea spune asta cu siguranţă, dar postura şi gesturile îl trădau; trecutul, prezentul şi viitorul lui era înecat în sânge.

Melora întinse braţul spre el, strigătul îngheţându-i pe buze, în timp ce picioarele refuzară să o asculte, poticnindu-se de trupul imperb, contorsionat, al unui soldat. Sângele i se ridică în obraji, în timp ce se împinse în braţe, printre suspine, încercând să se ridice de pe cadavrul copilandrului aceluia. Era un război dus de adulţi prin intermediul copiilor. Îşi continuă drumul spre călăreţ, ce împărţea acum lovituri în stânga şi-n dreapta. Mantia i se agăţa într-un tufiş, iar vrăjitoarea desprinse închizătoarea, lăsând-o să alunece de pe umeri. Avansă spre ofiţer, fascinată de modul în care puţinele fascicule de lumină i se împleteau în părul blond, ca şi cum el ar fi fost centrul furtunii de moarte care se dezlănţuise în jurul lor. Apoi femeia prinse ceva, ca un scâncet, o vibraţie care se apropia de ei, umplând aerul.

Trupul ofiţerului se încordă, strângând şeaua între şolduri, slăbind strânsoarea mânerului sabiei, ochii strălucind plini de neîncredere. Melora încremeni la câţiva paşi de el, absorbindu-i reacţiile; cu buzele întredeschise, nesigură dacă să-i sară în întâmpinare, cuprinzându-i trupul în cădere, sau să-l lase să se prăbuşească pe pământul noroios, vrăjitoarea se forţă să-i prevadă viitorul. Pleoapele i se zbătură închise, iar femeia se lăsă pradă durerii sfâşietoare ce împânzea câmpul de luptă. Bărbatul îi căzu la picioare, iar Melora lăsă în urmă viziunea întunecată. Se aplecă deasupra corpului ofiţerului, cuprinzându-i chipul în palmele ei mici, dar durerea ce i se scurse din mintea lui în vene fu mai mult decât putea suporta. Se simţi trasă, împinsă, dată la o parte, târâtă de lângă bărbat, iar în crepuscului zilei aceleia vrăjitoarea recunoscu chipul unui spirit mai puternic decât oricare altul pe care îl întâlnise sau simţise în viaţa ei de temniţer. Singurul spirit care nu s-ar fi supus nici unui vrăjitor, oricât de puternic ar fi fost acesta.

Întoarse capul spre locul unde călăreţul se prăbuşise la pământ, coada lucioasă a unei săgeţi răsărind din spatele lui. Până în momentul acela fusese cea mai puternică entitate de pe câmpul de bătălie, ştiind că armele soldaţilor nu îi puteau pricinui nici o rană. Dar străinul acela care se apropia… Melora îşi simţi gâtul uscat, îngenunchiând în faţa lui, resemnată. Înfăşurat într-o mantie neagră, cu părul negru curgându-i pe umeri, cu chipul palid şi luminat de o frumuseţe tristă, femeia îl urmări apropiindu-se de călăreţul acela. Sufletul lui… sufletul lui nu era al ei pentru a fi întemniţat. Vrăjitoarea închise ochii, începând să se roage, chemând în gând singura persoană în care avea încredere să o salveze. ‘Julien‘, gândi ea o dată, de două ori, dar cum el întârzia să apară, începu să-i strige numele cu voce tare până nu mai avu aer în plămâni.

Mâna care îi apucă umărul într-o strânsoare caldă o trezi din reverie, iar Melora deschise ochii cu o privire încurcată. Bărbatul pe care îl chemase, stătea la dreapta ei, învăluind-o într-o privire goală, ţinând bagheta în mână. Fiica lui ar fi dorit să-l avertizeze, dar până să apuce să-l oprească, Julien Mayfair făcuse un pas în direcţia spiritului. Apoi încă unul… şi încă unul. Vrăjitoarea întinse braţele spre el, dar privirile i se fixară pe ochii întunecaţi ai spiritului. Ridicându-se deasupra corpului călăreţului, cu o mişcare elegantă şi moale, ca şi cum ar fi dezmierdat aerul într-o atingere intimă cu degetele lui lungi şi albe, scoase săgeata lungă din spatele ofiţerului. Melora ştiu că şocul i se putea citi pe chip; privirile verzi i se mutară de la capătul însângerat al săgeţii la ochii întunecaţi ai stafiei care o fixau la rândul lor. Femeia îi simţi tristeţea sau… scutură cu putere din cap, încercând să-l alunge din mintea ei. Un spirit nu putea pune stăpânire pe mintea unui temniţer.

Privirile i se fixară pe scena care se desfăşura acum în faţa ei. Julien se oprise la nici o lungime de braţ de necunoscut, pregătindu-se să-l atace. Apoi timpul încetă să mai scurgă pentru Melora. Bărbatul înveşmântat în negru ridicase săgeata şi, cu o mişcare fluidă, mai repede decât i-ar fi trebuit femeii să clipească o dată, împlântase săgeata în pieptul lui Julien. Răsuflarea Melorei i se opri în gât, privindu-şi tatăl prăbuşindu-se la picioarele spiritului. Gâfâind, se împinse în genunchi şi sprintă spre bătrânul vrăjitor, prinzându-i umerii în braţe, acoperindu-i cu sărutări şi lacrimi obrajii acum livizi. “Nu poţi muri…“, îngăimă ea, trecându-şi degetele murdare peste fruntea lui, îndepărtându-i şuviţele cărunte. “Am nevoie de tine.“

În spatele ei, tânărul ofiţer, eliberat de săgeata care îi sfărâmase trupul, se ridică în picioare, nesigur. Melora îi simţi aura, un amestec de vitalitate şi misticism. Era imposibil să existe două spirite prinse în acelaşi corp. Găsind forţa de a se despărţi de trupul tatălui său, tânăra vrăjitoare întoarse capul peste umăr, participând la o naştere şi la o moarte. Înlănţuit la pieptul spiritului, femeia asistă fascinată la întrepătrunderea celor două entităţi, ca şi cum din doi bărbaţi renăştea unul singur. Trupul frânt al ofiţerului se cufundă în muşchii tari ai necunoscutului, iar părul blond, sârmos, îşi îmblânzi culoarea cu spicele negre, strălucitoare, ale spiritului. Ochii lui, albaştri şi plini de viaţă, deveniră chihlimbarii şi stinşi, iar tenul lui, ars de soarele câmpului de bătălie, îşi pierdu culoarea până deveni pământiu şi tern. Iar în timp ce înainta spre Melora, cu braţul întins spre ea, spre gâtul ei, buzele lui, ale lor, deveniţi acum un singur trup, o singură minte, un spirit într-un corp nou, se curbară într-un zâmbet răutăcios, izbucnind apoi într-un râs spart, care umplu aerul. Vrăjitoarea ştiu cine era, ştiuse de la bun început. Un spirit care nu avea să se lase capturat. Îl ucisese pe Julien, avea să o ucidă şi pe ea. Nimic nu mai stătea acum între ei. Închise ochii şi, încercând să-şi calmeze bătăile neregulate ale inimii, Melora aştepta ca degetele acelea lungi să i se încolăcească în jurul gâtului şi să strângă până când ultima răsuflare avea să i se stingă pe buze.

Dar atingerea aceea nu sosi, iar vrăjitoarea se găsi în situaţia în care chiar şi-ar fi dorit să fi fost ea cea care murise şi nu tatăl său. Mai aşteptă o secundă, apoi deschise ochii. Întunericul o lovi cu putere, icnetul scăpându-i de pe buze. Era acasă, în castelul tatălui său, în patul său. Îşi putea simţi spiritele alunecând de-a lungul coridorului, aşa cum făceau în fiecare noapte, dintotdeauna. Se încruntă, întorcând capul spre noptieră, concentrându-se asupra limbilor ceasului. 3 am. Nu putea fi decât un vis, încă mai simţea mirosul acela de sânge amestecat cu cenuşă înfundându-i nările, iar durerea de cap era încă prezentă. Aruncă cuverturile în lături şi, sărind în picioare, din doi paşi se repezi la sertarul în care îşi ţinea bagheta. “Lumos!“, şopti ea, luminându-şi cămaşa de noapte, în căutarea unei dovezi cât de mici că îşi petrecuse noaptea pe câmpul de bătălie şi nu în patul său confortabil de acasă, dar rochia era la fel de neîntinată ca în momentul în care o îmbrăcase.

Ideea i se născu în minte dintr-odată şi oricât încercă să o îndepărteze, Melora nu reuşi. Dacă nu fusese un vis? Dacă nu fusese nici măcar o experienţă în afară corpului? Dacă ceea ce văzuse, simţise, trăise era o reinterpretare a unor evenimente care aveau să se desfăşoare în curând? O premoniţie a… Nici măcar nu-şi putu duce gândul până la capăt. Înşfăcând halatul de satin de pe marginea patului, năvăli ca o furtună în coridor, atrăgând atenţia spiritelor. Nu putea pierde nici o secundă pentru a le explica situaţia în care se afla, aproape în pragul nebuniei. Alergă spre camerele tatălui său, cu răsuflarea întretăiată. Julien era cufundat în somn, aşa cum ar fi trebuit să fie şi ea, iar pieptul lui urca şi cobora lin, strângând la piept marginea cuverturilor. Melora se retrase, având grijă să închidă fără zgomot uşa în urma ei.”

Prolog

Dedicat Andei.

De la o vreme totul îmi apare în ceaţă, ca şi cum acţiunile s-ar defăşura cu încetinitorul, iar expresiile oamenilor din jurul meu ar fi de nerecunoscut. Uneori, nici nu mă mai recunosc în oglindă, dimineaţa, când mă aşez la măsuţa de toaletă şi îmi periez părul sârguincioasă, aşa cum mi-a explicat mama când eram mică. Fiecare şuviţă de câte o sută de ori, până când firele alburii reflectă razele soarelui. Femeia care mă priveşte de dincolo de sticlă nu sunt eu, tenul ei, pământiu, accentuează linia ascuţită a pomeţilor şi întunecimea ochilor mari, rotunzi şi goi. Nările fornăie deasupra curbelor generoase ale buzelor vopsite violent în roşu, în timp ce degetele aleargă peste pielea pieptului, satisfăcute că nu descoperă încă nici un rid.

De ce ar face-o? Sunt încă tânără, prea tânără chiar, şi îmi petrec zilele închisă într-un turn de fildeş. Am tot ce mi-aş putea dori, tot ce mi-am dorit vreodată şi niciodată nu e de ajuns. Alexei mi-a pus la picioare tot aurul din lume, orice nimic care mi-ar trece prin cap mi-l oferă cu nonşalanţă; la prima noastră aniversare i-am cerut imposibilul, luna şi stelele, iar dragul de el ne-a cumpărat un voiaj în spaţiu. Am chicotit ca o adolescentă şi încercuindu-i gâtul cu braţele l-am sărutat până am simţit cum mi se scurge aerul din plămâni. Nu l-aş putea iubi mai mult ca acum şi nu aş putea iubi pe nimeni aşa cum îl iubesc pe el. Atunci ce anume a cauzat golul acesta din stomac, ce urcă necruţător spre inimă?

Mi-e dor de el… De felul în care face să dispară îndoiala. Cu el lângă mine niciodată nu m-aş simţi singură, nu aş avea timp pentru asta; ar şti, cumva, să mă facă atentă că îi aparţin, că nu pot să fug, că sunt captivă, şi aş chicoti din nou, ştiind că nu glumeşte, că sunt doar un alt lucru pe care îl posedă.

Mă privesc din nou în oglindă. Femeia de dincolo de sticlă nu sunt eu. Obrajii ei supţi adâncesc linia maxilarului, iar privirile îi lâncezesc amuzate pe unghiul ascuţit pe care îl formează gâtul ei unindu-se de cap, asemenea unei regine din piesele de şah. Dacă aş pierde timpul să aprofundez problema, aş descoperi o hibă, ceva care m-ar forţa să mă îndoiesc de el, de modul în care se comportă, de modul în care mă tratează, dar m-aş îndoi de propria lui dragoste pentru mine şi nu aş putea suporta. Durerea ar fi de neîndurat.

Perlele atârnă din caseta de bijuterii. Buricele degetelor le ating în treacăt, ca pe un lucru curios. Sunt atât de vechi şi încărcate de istorie, încât nu am îndrăznit să le port până acum; aproape mi-e ruşine să recunosc că nu înţeleg nici pe jumătate istoria neamului lui atunci când se aşează în faţa şemineului şi-mi face semn să mă apropii, ascultându-i poveştile. Şi mi-e frică să recunosc că nici el nu înţelege, au fost poveşti şi pentru el şi e dator să le transmită mai departe.

Oare e păcat să iubeşti pe cineva atât de mult încât să nu conteşti lucrurile pe care ţi le spune? M-aş putea pierde în dragostea pe care i-o port lui Alexei. Când mă aflu în preajma lui mă simt atât de inocentă, aproape ca un nou născut, aşteptând să fiu învăţată primele cuvinte. Tremurul mi se opreşte în gât. Îmi va simţi durerea, mereu o face; va ghici urmele lacrimilor pe obraji şi gustul sărat pe buze. Îmi va ridica bărbia mânios, forţându-mă să-l las să-mi cerceteze chipul, ştiind că nu voi putea să-l mint.

Zâmbetul acesta este pentru tine, dragul meu. Femeia de dincolo de sticlă îmi va acapara fiinţa în întregime şi-ţi va spune tot ce vrei să auzi, pentru că te iubeşte aproape la fel de mult ca mine şi nu se va îndoi nici o clipă de spusele tale. A împins durerea undeva în spatele minţii şi a plonjat în fericirea eternă pe care o oferi.

Părul blond străluceşte mai sănătos ca niciodată, iar buzele roşii sunt mai pline ca niciodată, curbate într-un surâs sfios. Ochii albaştri strălucesc din spatele perdelei de gene lungi, iar tenul sclipeşte de sănătate. Aş vrea ca fericirea asta să nu dispară niciodată, iar Alexei să nu mai plece de lângă mine. Pentru că astăzi mă mărit.

Centaurul şi ucenicul vrăjitorului

De multă vreme nu am mai avut un titlu serios de articol, aşa că m-am gândit că astăzi, aflată între două sărbători, ziua naţională a tuturor românilor şi ziua surorii mele, să mă cocoţ în vârful patului şi să scornesc din vârfurile degetelor mele un post care să nu aibă legătură cu nici una. Pentru că 1 Decembrie a trecut, iar 3 decembrie nu a sosit încă.

“Centaurul” face parte din lectura Danei pentru lucrarea de dizertaţie – dacă nu mă înşel, şi a fost scrisă de John Updike în 1963, câştigând National Book Award în 1964. Povestea se concentrează în jurul călătoriei iniţiatice pe care o întreprind George şi Peter, tată şi fiu, în urma căreia se descoperă reciproc. Structura este una neobişnuită pentru acele vremuri, firul narativ oscilând între trecut şi prezent [e posibil să oscileze şi spre viitor, dar poate că nu am ajuns eu încă acolo] şi între planul realităţii şi cel al antichităţii mitologice, George identificându-se de nenumărate ori cu centaurul Chiron.

Romanul nu e o lectură uşoară. Poate şi din caută că autorul s-a folosit de propria sa copilărie pentru a da naştere personajului Peter: ambii au avut părinţii profesori, ambii au locuit în regiunea rurală a statului Pennsylvania, ambii erau atraşi de pictură şi ambii au suferit de psoriasis. Întregul roman îmi lasă impresia unei autobiografii a începutului de viaţă; după ce am identificat asemănările, cu greu am mai reuşit să privesc povestea ca pe o ficţiune. Având două personaje centrale, cu greu am reuşit să aleg unul cu care să simpatizez. Deşi intitulat “Centaurul”, făcând referire clară la profesorul de liceu George Caldwell, Peter îmi e mai aproape de inimă, poate şi pentru că este un artist al cărui suflet este închis într-un trup limitat, poate şi pentru că, deşi tânăr şi fără experienţă de viaţă, dă dovadă de maturitate în anumite clipe când te-ai aştepta de la el să fie doar un copil speriat.

Şi ca să mă mai răcoresc după ce mi se înfierbântă creierul de la atâta istorie concentrată în paginile unei cărţi, trebuie neapărat să mă uit la un film atât de prost încât să comentez fiecare scenă. S-ar putea ca Dana sau Anda, care ne-a adăpostit câteva ore în camera ei şi unde ne-am ghiftuit de brioşe, popcorn, biscuiţi şi ceai bun cu banane şi nu mai ţin minte ce, dar care era tare buuun, să nu fie de acord, dar “Sorcerer’s apprentice” a fost printre cele mai proaste filme în care joacă actori mari care mi-a fost dat să văd în ultima perioadă.

Avea mare dreptate Anda când zicea că i-ar fi stat mai bine cosmetizat în 2-3 părţi, un fel de LOTR al filmelor cu vrăjitori. I-am avut pe Nicholas Cage, Monica Bellucci, Alfred Molina şi Alice Krige sub ochii noştri aproape două ore şi nu ne-au impresionat cu nimic, poate cu excepţia Monicăi care a fost frumoasă ca de obicei şi a leşinat teatral când a fost eliberată dintr-o Matrioşkă. Şi ce naiba se întâmplă cu Nicholas Cage de la “Ghost Rider” încoace? Oare aşa se exprimă criza vârstei de mijloc la actori, încep să joace în filme de acţiune fără nici un substrat psihologic şi cu o frezură groaznică spre oribilă? Simţul modei din mine ţipă strangulat!

O să spuneţi că postul acesta nu îşi avea rostul. Cam aveţi dreptate, dar trebuia să punctez cumva această zi magnifică, lipsită de fast. Greşeala mea, diseară ieşim la piţipongeală, o sărbătorim pe Dana în avans

Obsesia săptămânii: The Beauty of the Dark

Sunt cam fatalistă de la o vreme, nu vi se pare? Eh, să câştig eu concursul ăla şi parcă văd că îmi revin. Dar despre ce concurs tot vorbesc eu aici? Despre NaNoWriMo [National Novel Writing Month], un concurs internaţional în care singurele două reguli [pe lângă cea de bun simţ care spune că textul trebuie să-ţi aparţină] sunt a) să scrii un text de 175 pagini sau cel puţin 50 000 de cuvinte până la b) termenul-limită de 31 noiembrie anul curent. Şi pentru că simt că am şansa de a mă afla printre finalişti [cel puţin], am pus un pic pauză la Insula Albă şi m-am concentrat în special asupra unui alt proiect literar cu care nu v-am familiarizat – din păcate -, intitulat Lovitura şi care se axează pe relaţiile existente într-un triunghi amoros. Deh, am o slăbiciune pentru păcatul originar în literatură

Băiatul ăsta şi versurile cântecului său mă inspiră

Trece vremea

şi noi îmbătrânim şi lucrurile care ne plăceau odată ni se par copilăreşti şi tânjim după lucruri şi persoane care ne-au făcut să ne simţim speciali. Cam asta e senzaţia pe care mi-o lasă în ultima perioadă lipsa mea de AIESEC. Chiar stăteam zilele trecute de vorbă cu Dana şi ne aminteam cu plăcere de timpurile de poveste când făceam şi dezlegam conferinţe, proiecte şi echipe prin AIESEC Craiova. Cu scurgerea timpului, ne-am tras fiecare pe unde am simţit că ne cheamă inima, Dana la Barcelona, eu la Bruxelles, dar ideea de acasă nu a fost niciodată mai acută ca la Craiova. Pentru că aici îmi sunt toţi prietenii, oamenii care mă cunosc şi care nu se sfiesc să-mi ceară ajutorul şi cărora le mai fac câte o bucurie din când în când.

Ştiu, sunt oameni de rahat care caută “AIESEC un rahat” pe google şi ajung aici, e lumea plină de ei, dar tot ei sunt cei care se trezesc dimineaţa, se duc la serviciu, îşi fac cumpărăturile, se întorc acasă, mănâncă şi se culcă, pentru a o lua a doua zi de la capăt. Eu pot să spun că în trei ani de AIESEC m-am format ca individ, că am învăţat să recunosc tipologiile de oameni, să aleg cu cine să mă împrietenesc şi pe cine să evit şi, în general, să supravieţuiesc în jungla contemporană. Înainte de AIESEC eram atât de timidă şi în banca mea încât barul Universităţii din Craiova mi se părea un loc al pierzaniei. Apoi s-au deschis porţile Raiului şi heruvimii au coborât pe norişori pufoşi cântându-mi “Ave Maria” la harpă şi a încetat să mai plouă.

Şi am plecat în Belgia şi m-am întors de acolo şi toate sunt minunate în continuare şi deşi sunt şomeră [azi chiar am luat primii bănuţi, dar vă povestesc într-un alt post cum a fost la poştă] şi câteodată depresivă, pocneşte inima în mine când îmi spune o prietenă din Iaşi, aflată încă la liceu, că a participat la un proiect organizat de către AIESEC şi că, pur şi simplu, nu mai are răbdare până la facultate pentru a aplica ca membru în organizaţie. Pentru că atât de minunat e AIESEC.

Luna octombrie este una aniversară, dar mi-a fost prea lene să scriu în ultima vreme pe blog, în mare parte şi din cauza depresiei de care vă spuneam mai sus. A fost ziua de naştere a mamei, s-ar fi împlinit trei ani de când, a trecut un an de când am plecat în Belgia, am luat primul şomaj, m-am înscris într-un concurs internaţional de literatură. Uraţi-mi noroc acum, vremea trece prea repede