Postul acesta îi este dedicat lui Alin pentru că a luat 10 la examenul de azi [şi pentru că el mi-a arătat videoclipul în timp ce-i mâncam salamul de biscuiţi 
]. Trebuie să recunosc că videoclipul este absolut fascinant, de la culori până la scenografie trimiţând cu gândul la cultul icoanelor. Heh, cine a zis că istoria nu se repetă?
Tag Archive: inspiratie
Voi ştiţi cu ce mă ocup eu? Îmi găsesc un muz care mă inspiră să scriu. Muzul a cam dispărut din peisaj, dar cum din scris trăiesc [mai mult sau mai puţin], am continuat “să-i dau înainte”, chiar dacă de la o vreme talentul cam lasă de dorit. Sau nu, talentul e bine mersi, modul în care aştern eu cuvintele în frază e un adevărat dezastru. Şi cum piaţa este saturată de atâtea romane fantasy şi sci-fi, m-am decis să o dau un pic pe panta cealaltă şi mă axez pe nebunie. Căci, neîndoios, nebunia vinde aproape la fel de mult ca sexul. Mai jos veţi descoperi 7 faze prin care trec toţi cei care devin criminali în serie, identificate de către renumitul psiholog Joel Norris:
1. faza bulei: deşi subiectul nostru nu a ucis încă pe nimeni, nu participă la nici o activitate socială decât dacă este obligat. Nemulţumit de viaţa sa, se va cufunda într-o lume proprie, fantastică, a cărei existenţă va fi amplificată de consumul excesiv – de sare, zahăr şi grăsimi – de alcool şi droguri.
2. faza de hoinăreală: după luni sau ani de infuzat marijuana crescută în glastră, subiectul nostru drag decide să nu mai viseze şi să acţioneze pe baza fanteziilor sale primitive, prin urmare începe să-şi caute o victimă uşoară în zona sa de confort [la colţul magazinului din colţ, la tomberon, în părculeţul în care mămicile din bloc îşi plimbă copiii]. Pentru prima oară de când a părăsit faza bulei, începe să-şi facă un plan de atac şi să ia în considerare potenţialele locuri în care îşi poate părăsi victima.
3. faza de curtare: deja intrat în a treia fază, subiectul nostru şi-a dezvoltat abilitatea de organizare. Devine mai atent la felul în care se comportă şi pune un deosebit accent pe şarm. Gândiţi-vă de zece ori înainte când tipul acela drăguţ de la bar vă trimite o băutură şi vă invită la o conversaţie spumoasă. Aţi putea să vă pierdeţi capul. Literalmente.
4. faza de capturare: gata, acesta este cel mai de preţ moment pe care subiectul nostru îl trăieşte înainte de marele pas al crimei. Deţine controlul total, victima se află în posesia sa, complet neajutorată, ruptă de lume în clipa în care uşa se va închide în urma ei.
5. faza crimei: cireaşa de pe tort, momentul atât de aşteptat de subiectul nostru, momentul în care se transformă dintr-o tentativă de criminal în chestia adevărată. Criminalul organizat îşi va tortura victima către moarte aproape în slow motion. O va ţine în viaţă atâta vreme cât este sigur să facă asta; dorinţa acesteia de a se salva, implorându-l să o elibereze, nu face decât să-i hrănească apetitul bolnăvicios. Un criminal dezordonat îşi va desfigura victima, probabil o va şi viola, ucigând-o în grabă, înainte să apuce să se bucure de emoţia puternică a vânătorii.
6. faza totem: cât să dureze şi excitaţia provocată de crimă? La un moment dat, ca în orice relaţie disfuncţională, criminalul se va plictisi; sângele nu-i va mai clocoti în vene la mirosul fricii pe pielea victimei şi nici nu se va excita simţind viaţa scurgându-i-se printre degete [aproape poetic, nu? ]. Va simţi nevoia să strângă dovezi că este autorul acestor crime, pentru a învinge sentimentul de dezamăgire că nu este văzut precum un zeu deoarece înfăptuieşte aceste crime. Rolul trofeelor pe care şi le însuşeşte este acela de a-i reaprinde fiorul primei crime. Dar de aici lucrurile nu o pot lua decât la vale.
7. faza depresiei: ultimul stadiu, cel în care criminalul realizează că uciderea efectivă a anumitor persoane nu corespunde fanteziei care are loc în mintea sa. Se simte neîmplinit şi se consideră încolţit. Tinde să devină dezordonat pe măsură ce disperarea îl împinge să recreeze fantezia perfectă.
Acest model în 7 paşi explică dependenţa de a ucide. Un subiect susceptibil de crimă traversează fiecare dintre cele 7 faze cu încăpăţânarea unui catâr. Deoarece nu poate transpune fantezia în viaţa sa de zi cu zi, va continua să ucidă până când este prins sau omorât la rândul său.
Cred că a trecut aproape o lună de când nu am mai scris. Ajunsesem la partea cea mai serioasă a întregului roman, descoperisem elementul care-mi lipsea pentru a completa decorul, dar nu găseam maniera potrivită pentru a-l descrie. Azi am fost, aşa cum mai zice din când în când despre mine fata care umblă cu bocceluţa prin viaţă, prolifică. Ştiu că oricum nu citiţi voi fragmentele astea, dar sunt prea mândră de ce mi-a ieşit ca să nu împărtăşesc cu voi.
Am suspinat, încercând să respir, dar prezenţa lui, durerea de stomac şi felul în care camera se învârtea cu mine, ca într-un carusel căzut în mâinile unui păpuşar nebun nu făceau decât să-mi agraveze starea. Lacrimile îmi alergau în continuare pe obraji, iar eu, incapabilă să le opresc, mă simţeam atât de dezgolită în faţa copilului pe care îl acuzam a fi fratele inocent al brutei numite Dimitar Hobb. Mi-a şters lacrimile cu degetele sale lungi, a căror piele bătătorită a imprimat o senzaţie necunoscută asupra pielii mele sensibile şi înroşite. Am încercat să-l privesc, iar culoarea aceea tulburătoare a ochilor săi, nici verde, nici albastră, nici întunecată, atât de nepământeană, mi-a şoptit atâtea cuvinte calde încât nu am avut nevoie ca buzele lui să se curbeze în cuvinte pentru a înţelege în chiar clipa aceea că îi părea rău.
- Mie îmi pare rău, am murmurat eu, simţind cum alte lacrimi nerăbdătoare îmi împungeau pleoapele, flămânde după aerul rece de la suprafaţa pielii, şi am strâmbat chinuită, încercând să le reţin. Mad mi-a zâmbit înţelegător, iar degetul lui arătător a trasat o linie fierbinte, pornind din mijlocul bărbiei mele, atingând în treacăt moliciunea buzelor satinate, odihnindu-se o clipă în locul unde se despărţea buza superioară de linia fermă a nărilor mele, doar pentru a porni apoi asaltul inutil de a-mi cuceri vârful nasului, coborând panta alunecoasă a septului meu, încercuindu-mi cu delicateţe alveolele în care se odihneau ochii din care lacrimile nu încetau să curgă, pentru a reveni pe linia sprâncenelor şi a se pierde vertiginos în primele rânduri ale părului meu castaniu.
Cu un singur deget, fără a se despărţi o secundă de marginea aceasta a corpului meu, în care îmi concentrasem întreaga fiinţă, bărbatul acesta desenase chipul meu aşa cum nici măcar eu nu îl cunoşteam. Dacă nici asta nu era o dragoste inocentă, atunci eu trăisem degeaba până acum.
- Acum vei fi cu mine întotdeauna, Della Kane. Atât timp cât degetul acesta va fi legat de restul trupului meu, tu te vei afla înaintea mea. Va trebui doar să întind mâna, iar chipul tău frumos va fi acolo, mai clar decât o icoană.
Ceva scurt, să vă bucuraţi şi voi de puţină literatură. Ah, şi să nu uit că este ziua de naştere a “sunshine-ului” “frumoasei mele” şi trebuia să sărbătoresc asta cumva pe blog. La Mulţi Ani, Claudiu, şi să curgă berea pe Jiu!!!
“Se ridică. Îi era ruşine că îngenunchiase în faţa unei copile care nu cunoscuse deznădejdea şi căreia îi lipsea puterea de sacrificiu, îi era ruşine pentru că intenţionase – chiar şi pentru o secundă – să-i ascundă fapta. Era de datoria ei să mărturisească reprezentanţilor Vocii ceea ce credea ea că se întâmplase. Nu mai avea putere să o privească pe tânără; simpla ei prezenţă îi răscolea măruntaiele, iar inima ei slăbită îi galopa acum nebună, urcându-i sperioasă în gât, bătăile ei răsunându-i asemenea unor gonguri repetitive în urechi, doar pentru a cădea apoi asemenea unei ghiulele în pântece, împrăştiind în bătăile de aripi ale fluturilor senzaţia uşoară de zbor. Cât de repede parcursese distanţa dintre albul imaculat al norilor şi mâzga clisoasă a pământului de care se izbise când Maura îi refuzase adevărul? De ce voia să-l ştie? Cu ce ar mai fi putut el să-i schimbe soarta tinerei?”
De când nu am mai discutat noi despre Insulă am ajuns la capitolul 9. Încet-încet intru în poveste şi chiar am nevoie de feedback-ul vostru: merg prea încet?, descriu prea repede?, personajele sunt anoste?, vă plictisesc? Comentariile sunt ca publicitatea: chit că-s negative, tot comentarii sunt. Vă las în continuare cu un fragment din capitolul 9, cu unul dintre personajele mele preferate, cu toate că deocamdată este un pic secundar.
Dr. Fenimore Drake îşi luase trusa medicală şi spunându-i la revedere lui Zak, plecase să-şi viziteze pacienţii care erau fie brea bătrâni, prea bolnavi sau prea importanţi pentru a veni până la clinică pentru un control de rutină. De această dată trebuia s-o viziteze pe Maura Almanza şi profita de ocazie pentru a mai schimba aerul; de când Atlantis se scufundase, dr. Carell îşi mutase laboratoarele de cercetare în micuţa ei clinică şi întrucât avea permisiunea Consiliului Vocii de a folosi toate resursele Insulei, Fenimore se văzuse nevoită să-i cedeze toate cele trei încăperi de la etaj.
Ca întotdeauna, târgul era pustiu la ora aceea matinală, iar femeia inspiră cu zgomot aerul sărat ce venea dinspre ţărm. Poate pentru ceilalţi gramountezi nu fusese un semnal de alarmă faptul că pierduseră nava-spital într-o furtună, dar de atunci, de fiecare dată când se apropia de mare sau când auzea valurile spărgându-se de dig, Fenimore se întreba cât avea să mai dureze până când Insula, unicul loc pe care unii dintre ei îl cunoşteau drept casă, avea să frângă sub natura dezlănţuită. Ceilalţi puteau să se ascundă sub masca ignoranţei, dar nu şi ea, deoarece ea se aflase acolo când savanţii atinseseră pântecul Insulei. Îi venea greu să creadă că Mama lor, a tuturor, permisese ca prima ei fiică, însăşi Insula, să fie pângărită de atingerea unor muritori. Îşi alungă imaginea din minte. Se întâmplase cu mulţi ani în urmă, pe vremea când Fenimore încă mai studia în biblioteci, iar profesorul ei, Ladislau Zotkin, o dusese să cunoască esenţa existenţei lor. Experienţa fusese atât de traumatizantă pentru ea, încât suferise ani de zile de coşmaruri. Acum, avându-l pe Carell în apropiere, conştientă fără să vrea de fiecare mişcare a lui, doctoriţa se temea ca lucrurile pe care se luptase cu înfrigurare să le lase în urmă aveau să năvălească înapoi în traiul său monoton, dar fericit.
zgârieturi ulterioare: Fenimore is a she
Zi de examen. Oarecum relaxat. Ajung. Dau noroc cu lumea. Mă așez in bancă. Vin profesorii. Primesc subiectele. Pleacă reincarnarea lu’ BoogieMan [profesorul de curs]. Lumea incepe să copieze. Eu cuminte. Nu direct de pe foile aduse. Mă inspir din pdf-urile de pe telefon. [doar mă inspiram, pentru că ne-a dat doar probleme] Mă vede profesorul rămas în sală. Vine la mine. Și începe : ” Tu mai ai nevoie de foile ălea din bancă? “. Eu : ” Nu, nu . . . Dacă vreți le pun jos, bla bla” El : ” Nu nu, scoatele mai repede și inspiră-te până vine domn profesor Icsulescu!” Eu : ” Ah, OK!” Sa râd sau să plâng?
pisoiu'
pisicu'
