The Man from Earth

Din geniul seriei Star Trek un nou film cult răsare. Este vorba despre “The Man from Earth”, despre care spuneam acum câteva zile asta şi în a cărui distribuţie îi regăsim pe John Billingsley [doctorul denobulan Phlox din "Enterprise"] şi pe Tony Todd, al cărui nume  se leagă definitiv de imaginea herculeană a lui Daniel Robitaille/fuckin’ Candyman, personajul care mi-a bântuit coşmarurile copilăriei.

Asamblată asemenea unei piese de teatru, cu cadre sărăcăcioase şi actori puţini, acţiunea ni-l aduce în vedere pe John Oldman, profesorul unei catedre care nu este adusă în discuţie al universităţii locale dintr-un spaţiu nenumit şi atemporal, care îşi încarcă portbagajul cu puţinele lucruri pe care decide să le păstreze, în timp ce-şi aşteaptă colegii pentru o reuniune intimă în care să-şi ia la revedere aşa cum se cuvine. Printre aceştia se numără un expert în biologie, un psihiatru, un antropolog, un istoric şi un profesor în literatura creştină.

Deşi vin cu cele mai paşnice intenţii, colegii lui John, printre care şi Sandy, femeia care s-a îndrăgostit iremediabil de el în urmă cu zece ani, nu-şi pot ascunde şocul produs în momentul deciziei acestuia de a-şi da demisia şi de a o lua de la capăt într-o altă parte, departe de toţi prietenii pe care şi i-a făcut în toţi aceşti ultimi ani. Motiv pentru care încep să-i adreseze întrebări care de care mai iscoditoare şi stânjenitoare, obligându-l pe John să le lanseze o provocare: cum s-ar prezenta un om care a încetat să mai îmbătrânească dintr-o perioadă preistorică, supravieţuind până în zilele noastre, păstrându-şi aceeaşi înfăţişare timp de 16 000 de ani?

Ceea ce începe ca o discuţie ipotetică se transformă treptat într-o furioasă anchetă a prietenilor şi colegilor lui John care încearcă să stabilească dacă bărbatul le joacă o festă, este drogat sau pur şi simplu, nebun. Aşa cum bine a descris-o un critic de film, este povestea unui călător în timp care nu călătoreşte, însă, prin timp. John Oldman aduce în discuţie aspecte legate de geografie, istorie, religie, cultură şi societate, admiţând că le-a trăit pe toate, dar niciodată la fel de intens, iar faptul că este, poate, cel mai vârstnic locuitor ar planetei nu îl face şi cel mai inteligent. Nu este un zeu şi nu este nemuritor, este un bărbat ca oricare altul care ar fi putut, la fel de bine, în locul lui John, să trăiască mii de ani. De ce a fost el cel ales, în cazul în care spune adevărul? Întrebarea va rămâne fără răspuns.

Bazat pe ultima nuvelă scrisă înainte de moarte a prolificului autor de science fiction, Jerome Bixby, “The Man from Earth” este un film pe care îl recomand cu deosebită căldură. Trailerul îl regăsiţi mai jos

Căderea

Rar mi s-a întâmplat să descopăr o poveste de dragoste pitită într-o dramă, ascunsă într-o comedie, inserată înt-o poveste fantastică. Dar privind în urmă, la orele petrecute căzând în gaura de iepure dibace construită de către regizorul Tarsem Singh, descopăr că exact asta şi-a dorit el de la “The Fall”, iar noi, telespectatorii, i-am satisfăcut dorinţa întocmai.

“Căderea” se dezvoltă în întregime în interiorul unei bucle atemporale, acţiunea desfăşurându-se într-un spital din Los Angelesul anilor ’20, unde îi întâlnim pe Alexandria în aripa destinată îngrijirii copiilor şi pe Roy în cea a adulţilor. Ambii prezintă o dizabilitate care îi apropie, dar nu asta îi caracterizează. Alexandria este o fetiţă care şi-a fracturat braţul căzând dintr-un portocal în timp ce încerca să culeagă gustoasele fructe, Roy este un cascador care a rămas paralizat în urma căzăturii de pe un pod în timpul filmărilor. În rolul Alexandriei o întâlnim pe Catinca Untaru, excelentă interpretă a naivităţii copilăriei, dându-i replica lui Lee Pace în modul colorat – şi ştirb – atât de caracteristic nouă românilor. Catinca s-a jucat pe sine în “Căderea”, iar rezultatul este transcendental.

Alexandria, pui de românaş, încă învăţând limba engleză, i se strecoară pe sub piele lui Roy, care începe să-i spună povestea a cinci personaje fantastice, formând astfel o legătură atât de trainică încât nici perspectiva morţii nu o poate distruge.

Fetiţa merge atât de departe încât îşi înşeală şi mama, şi doctorul, pentru a mai putea rămâne câteva zile în preajma bărbatului, permiţându-i astfel să-şi termine povestea. Orfană de tată, vede în tânărul paraplegic figura paternă de care avea atâta nevoie în propria-i viaţă, oferindu-i lui Roy substituentul unei iubiri după care nici nu bănuia că tânjeşte.

Irealul cuplu format din Catinca Untaru [pe vremea când avea 6 ani şi abia învăţa să vorbească engleza - de fapt, veţi observa pe parcursul desfăşurării acţiunii cum devine mai sigură pe replicile sale, asta deoarece Tarsem Singh a filmat secvenţele în care apare Catinca în ordine cronologică, fetiţa având astfel timpul necesar pentru a se pregăti intens] şi Lee Pace [un nume la fel de necunoscut acum, precum era şi atunci, dar un excelent actor] are atâta chimie încât pur şi simplu îţi doreşti ca povestea lor să nu se termine niciodată.

Se ştie că peliculele a căror acţiune se concentrează asupra copilului-actor nu acordă prea multă atenţie celorlalte personaje care iau parte la acţiune, dar Roy devine elementul central al “Căderii”, iar Alexandria, cu toată drăgălăşenia personajului pe care îl are de interpretat, cade irevocabil sub vraja lui. Fără a cunoaşte adevărul din spatele tristeţii sale în totalitate, fetiţa este pe punctul de a se sacrifica pentru a-i aduce liniştea mult dorită prietenului pe care şi l-a făcut între pereţii spitalului. Iar simplul gând că din cauza egoismului său, cineva atât de pur precum Alexandria ar putea pieri, Roy revine de pe celălalt tărâm într-o ciudată împletire a realităţii cu fantasmagoricului. Proverbul “Ochi pentru ochi, dintre pentru dinte” capătă cu totul alt înţeles aici când “viaţă pentru viaţă” devine epitoma sacrificiului suprem. Ceea ce duce la asta.

Ceea ce sperie cu adevărat la filmul acesta este suprarealismul [până şi afişul filmului face trimitere la operele lui Salvador Dali] care, în ciuda prezenţei sale exagerate de-a lungul desfăşurării acţiunii, se datorează în exclusivitate locaţiilor în care s-a filmat. Suprarealismul este accentuat şi de lipsa comunicării de dinaintea începerii filmărilor, ceea ce a condus la o mică neînţelegere. Catinca a crezut că Lee Pace este cu adevărat paraplegic, ceea ce a adus o mai mare credibilitate jocului ei actoricesc.

Pe imdb.com filmul este notat cu 7.9, dar a primit un imens 10 de la mine. Mai jos veţi descoperi trailerul “Căderii”, cu care sper că vă veţi delecta. Enjoy!

Show me how you burlesque

Aşa cum spuneam în urmă cu câteva posturi, o dată pe săptămână eu şi Dana mergem la Anda să ne porcăim cu mâncare nesănătoasă care se depune în locuri publice. Iar pentru desfăşurarea ultimii isprăvi am decis să lăsăm deoparte – cel puţin deocamdată, da, Anda? – filmele de groază şi să ne concentrăm asupra unui chick flick veritabil. Şi ce film s-ar potrivi mai bine unor fete cucuiete precum noi, dacă nu Burlesque? Asemenea lui Southland Tales, şi Burlesque adună o pleiadă de nume mari precum Cher [care arată un pic horror pentru gusturile mele], Stanley Tucci [rolurile de gay îl prind extraordinar de bine], Alan Cumming, Peter Gallagher, Eric Dane, Cam Gigandet [într-un rol mai serios şi care mi l-a reamintit pe cel al lui Volchok din The O.C.], cărora li s-au alăturat Christina Aguilera [şi noile ei operaţii estetice la nas şi pomeţi], Kristen Bell brunetă şi tatuată, excelentă în rolul beţivei geloase Nikki, şi Dianna Agron, noua senzaţie a Hollywoodului, după rolurile din Glee şi I am number 4, care este însă filmată prin geamul unei uşi şi apoi din profil-spate pentru – fiţi atenţi – nu mai mult de trei minute, timp în care camera se plimbă între ea, Christina Aguilera şi Cam Gigandet.

O să vă întrebaţi ce anume mi-a plăcut la filmul acesta; răspunsul este simplu. Am luat o pauză de la lucrurile serioase, chiar şi numai pentru o seară. Acţiunea se concentrează asupra lui Ali, o tânără din Iowa care se satură de stilul de viaţă pe care îl duce şi decide să se mute la Los Angeles pentru a urma o carieră muzicală. Sfârşeşte însă într-un cabaret, întâi lucrând pe postul de chelneriţă, doar pentru a câştiga o audiţie şi a intra în corpul de balet. Şi de aici se schimbă treaba, nu neapărat în bine.

Filmul nu este vreo capodoperă la care să te gândeşti ani de zile; l-ai uitat în secunda doi după terminarea lui, dar merge pentru o seară cu fetele. În plus, fiind un musical, beneficiază de o coloană sonoră superbă şi nici Christina Aguilera nu e cea mai proastă actriţă din lume, iar coregrafiile sunt perfecte pentru cadrul cinematografic. Şi oricât de ciudat ar părea, filmul acesta are dozajul necesar pentru a-l face cât de cât interesant. Ne lovim de drama lui Ali, care şi-a pierdut mama la numai 7 ani, pentru a cădea câteva clipe mai târziu în cel mai amuzant moment al peliculei, ce implică un fund extrem de yum al lui Cam Gigandet şi o anumită cutie de biscuiţi pe care e practic imposibil să nu vrei să-şi pui… mâinile

Deşi regizorul nu e vreun geniu, a reuşit să facă o treabă excelentă pentru filmul potrivit pentru duminică după-amiaza. Şi deşi Burlesque nu o să rămână în memoria colectivă drept al doilea Moulin Rouge, dacă s-ar fi acordat mai mult interes producţiei sunt convinsă că everything would’ve been Burlesque and nothing hurt! Mai jos aveţi videoclipul cântecului care mi-a plăcut cel mai mult [iar coregrafia mi-a amintit foarte mult de cele ale fetelor de la Pussycat Dolls. Mă întreb cum ar fi arătat filmul cu ele în distribuţie ]:

Serpentine Dream Theory

Aţi văzut vreodată un film care să vă piardă ca măgarul în ceaţă mai rău decât a făcut-o Donnie Darko? Nu? Ei bine, atunci ar trebui să urmăriţi Southland Tales, scris şi regizat de tăticul filmului mai sus-menţionat, Richard Kelly, acelaşi autor al supraapreciatului [în special de către mine şi Dana] The Box, cu Cameron Diaz şi James Marsden în rolurile principale. Iar Kelly, experimentând reţeta de succes a lui Donnie Darko, produce o nouă capodoperă greu de digerat [sau, cum a redus-o Dana la o simplă întrebare, Ce dracu' este porcăria asta?] Bun, ce este, deci, Southland Tales?

Southland Tales spune povestea sfârşitului lumii, care se va sfârşi nu cu un scâncet, ci cu o bubuitură [parafrază evidentă a versurilor poemului The Hollow Men a câştigătorului Premiului Nobel pentru literatură, T.S. Eliot. Dacă veţi avea răbdare să urmăriţi filmul, veţi înţelege de ce.] Acţiunea se concentrează în jurul lui Boxer Santaros [Dwayne Johnson], fost star al filmelor de acţiune căsătorit cu fiica [Mandy More] unui puternic om politic american, care dispare dintr-o dată, apărând în California în compania unui fost star porno [Sarah Michelle Gellar], suferind de amnezie şi crezând că se numeşte Jericho Cane, a cărui misiune este aceea de a salva lumea. Boxer Santaros/Jericho Cane este cel mai sincer personaj din marea schemă a lucrurilor, iar toţi ceilalţi participanţi deţin propria agendă secretă care-l include, din nefericire, şi pe el.

Restul personajelor sunt creionate din tipologiile umane cele mai dezagreabile: savantul nebun mânat doar de obţinerea puterii supreme, politicianul corupt, femeia fatală, teroristul, luptătorul pentru libertate. Fiecare are propriul plan pe care trebuie să-l îndeplinească doar cu ajutorul eroului nostru. Povestea este narată din fiecare punct de vedere doar pentru a se prăbuşi în punctul de convergenţă în care înţelegem că Boxer/Jericho este departe de a fi real. Este plăsmuirea propriului gând. Un paradox.

Acţiunea curge lent [filmul depăşeşte două ore şi a trebuit de câteva ore să pun pauză pentru a-mi destinde nervii] şi este narată de Pilot Abilene [fost star de cinema, rănit în războiul din Irak, care în prezent păzeşte un gigantic mecanism de producere a energiei din forţa motrice a valurilor], interpretat de JT – şi când zic JT mă refer la Justin Timberlake -, personaj care lasă de multe ori impresia că ar fi telepatic: de câteva ori ne oferă şansa de a pătrunde în esenţa unor evenimente înainte ca acestea să se fi petrecut. Statele Unite ale Americii au fost transformate într-o naţiune poliţienească pe fundalul celui de-al treilea Război Mondial, izbucnit în urma bombardării nucleare a statului Texas. Viziunea post-apocaliptică a lui Richard Kelly, transpusă prin ochii personajelor sale, nu se opreşte aici. Pentru Krysta Now, starul porno care i-a sucit minţile eroului nostru, îndepărtându-l de pe drumul său mesianic, teen horniness este o problemă la fel de spinoasă ca sfârşitul lumii sau iarna nucleară. Roland Taverner [Seann William Scott], fost soldat reconvertit în poliţist, suferind la rândul său de amnezie [paralelă clară la eroul nostru] îşi caută fratele geamăn în timp ce-l însoţeşte pe Santaros pe străzile din Los Angeles în expediţia de documentare pentru noul film al acestuia din urmă. Iar toate acţiunile unei populaţii speriate de eventualitatea unui nou atac terorist sunt monitorizate şi îndosariate de noua agenţie a securităţii naţionale, USIdent, coordonată de Nana Mae Frost [Miranda effing Richardson], nimeni alta decât soacra lui Boxer. Deci cum ar veni, eroul nostru are forţa de atracţie a unei găuri negre.

Nu merg mai departe cu spoilerele pentru că, asemenea lui Mr. Nobody, filmul acesta nu poate fi înţeles din explicaţii. Trebuie văzut, mestecat, scuipat; nu poţi rămâne cu o părere bună despre el, ci doar cu o senzaţie incertă că ceva anume a rămas neexplicat. Sentimentul e similar cu acela pe care îl simte un inexperimentat într-o galerie de artă. Complimentul îi stă pe vârful limbii, dar nu-l rosteşte pentru că nu înţelege procesul creaţiei în întregime. Aşa şi eu cu Southland Tales. E un film strălucit, dar în acelaşi timp, o mare mizerie. Iar faptul că are o întreagă serie de actori foarte buni care prind câteva secunde pe ecran [cum este Janeane Garofalo] nu-i ajută prea mult cauza. În fapt, cred că ar fi fost mai reuşit dacă nu i-ar fi avut în distribuţie pe The Rock, Nora Dunn, Sarah Michelle Gellar, Christopher Lambert [care se plimbă cu maşina de îngheţată ca un dobitoc total - şi vorbim despre primul Nemuritor! - fără nici un rol clar în acţiune, cu simpla excepţie că îl răpeşte din întâmplare pe Taverner], John Laroquette, Bai Ling [în rolul lui Serpentine ], Jon Lovitz, Mandy More, Cheri Oteri [badass ca întotdeauna], Amy Poehler [cum, aţi uitat-o pe mama Reginei George din "Mean Girls", cu a ei celebră replică: "I'm not an average mom, I'm a cool mom. Right, Regina?" Bine, s-ar putea să mai încurc eu], Miranda Richardson pe care o iubesc, iubesc, iubesc pentru toate rolurile ei negative, Seann William Scott care a evoluat mult de la Stifler încoace, JT şi Wallace Shawn [voi ăştia din generaţia mai tânără îl ştiţi din Gossip Girl].

Şi, ca de obicei, trailerul îl găsiţi mai jos:

The Adjustment Bureau

Aseară am fost cu copiliţele mele dragi, Dana şi Anda, la cinematograf. Dap, aţi citit bine, chiar la cinema! Am renunţat la intimitatea camerei Andei şi la toate porcărioarele le-am fi putut ciocoti în vârful patului ei pentru scaunele extrem de incomode de la Patria. Dar a meritat, în ciuda faptului că, cu excepţia noastră, adică trei fete cucuiete, majoritatea audienţei era formată din cupluri, ceea ce era un pic logic dacă stai să te gândeşti că actorii principali au fost Emiliy Blunt [eu şi Anda fiind fangirls convinse] şi Matt Damon [un pic grăsuţ şi bătrâior, convertit din agent secret în politician de succes, candidat la un loc în Senatul american].

Dar au avut chimie, iar în ziua de azi, în industria cinematografică de la Hollywood, unde arunci doi actori împreună doar pentru că numele lor ar umple sălile [cum s-a întâmplat la "Knight and Day" cu Tom Cruise şi Cameron Diaz sau la "The Back-Up Plan" cu JLo şi adorabilul Alex O'Loughlin], acesta este un aspect foarte important. Şi pentru că chimia e rară [ignoraţi cacofonia uşor dificil de ignorat ], aşa a fost şi subiectul filmului. M-a impresionat că scenariştii şi-au dat silinţa să construiască o relaţie în timp, în ani, nu i-au făcut să se întâlnească şi apoi, gata, precum în True Blood, în trei săptămâni să realizeze că sunt suflete-pereche şi trebuie să se căsătorească.

Nu, tema principală a fost mult mai întunecată de atât – fix pe gustul meu, de altfel. Matt Damon este David Norris, cel mai tânăr congresman ales la numai 24 de ani, care candidează în prezent la un loc în Senatul american. Deşi este favoritul publicului, pierde în faţa candidatului său pentru că, de cele mai multe ori, reacţionează impulsiv. Ceea ce îl propulsează în fruntea tuturor la 24 de ani este bătaia dintr-un bar în chiar seara alegerilor, el ajungând în închisoare, dar în inimile tuturor alegătorilor, iar ceea ce îl doboară este fluturarea fundului [gol, adicătelea] în public la o reuniune de clasă. Înaintea discursului în care urmează să-şi anunţe înfrângerea o întâlneşte pe Elise Sellas, o dansatoare de balet contemporan, care îl inspiră şi îl animează, speechul înflăcărat care urmează pregătindu-i revenirea la alegerile de peste patru ani.

Dar până să ajungă acolo, fără să ştie cum o cheamă sau cine este, cu excepţia spiritului ei unic [pe undeva m-am identificat cu Elise în ceea ce priveşte pasiunea cu care face lucrurile], David se simte atras de ea într-un mod inexplicabil. O reîntâlneşte peste câtva timp într-un autobuz, cu totul întâmplător. El este expresia vie a “bărbat la patru ace, ca scos din cutie”. Ea poartă o fustă cât o curea [mai ştiu eu pe cineva aşa] şi fiecare cuvânt pe care îl rosteşte are dublu înţeles [cu siguranţă ştiu pe cineva aşa ]. Elise îi dă numărul de telefon şi între ei rămâne promisiunea unei întâlniri, care nu mai are loc pentru că după ce David ajunge la serviciu ni se explică şi Big Picture-ul – sau imaginea de ansamblu, dacă preferaţi expresia aceasta mai bine -. În doze mici, Elise îi este esenţială lui David, dar împreună, nu vor face decât să-şi distrugă reciproc visele, punând capăt şi Marelui Plan.

Nu merg mai departe cu spoilerele pentru că este un film mult prea frumos şi interesant ca să vă stric eu tot cheful. Sfatul meu este fie să mergeţi la cinema [acum o iau razna, vorbind de lucruri sfinte: Nu mergeţi la cinema, mama lor de hoţi, nu le daţi nici un ban, fiţi hippie şi descărcaţi-l clandestin de pe torrente ], fie să-l vedeţi acasă, în linişte, să-l puteţi comenta în voie [aşa parcă mai merge]. Vă las în compania trailerului, care este la fel de superb ca filmul

RED

Ştiu că sunt o întârziată! Aseară am reuşit să văd, după îndelungi răzgândeli, unul dintre filmele anului trecut, cu plot subţirel şi o groază de actori buni adunaţi la un loc pentru a face audienţă. Nu mă înţelegeţi greşit, RED şi-a îndeplinit scopul cu vârf şi îndesat: a fost potrivit de lung, antrenant [nici nu mi-am dat seama când s-au scurs două ore], pe alocuri amuzant, cu un plot cât de cât interesant, deşi în prima oră mă tot întrebam care-i faza cu Guatemala, mai ales că cei implicaţi direct păreau să nu aibă habar despre ce-i vorba.

Dar despre ce era vorba? Frank Moses, agent CIA pensionat e îndrăgostit la distanţă de o funcţionară de la Pensii, Sarah, pe care o cunoaşte prin intermediul telefoanelor pe care le dă în legătură cu cecul său lunar. Sarah e plictisită şi duce o viaţă monotonă, asezonată doar de telefoanele misteriosului Frank şi de romanele cu spioni pe care le citeşte [şi când zic romane nu vă imaginaţi vreun Dan Brown, ci, mai degrabă, o Sandra Brown], viaţă care este dată peste cap în noaptea în care Frank pătrunde în apartamentul ei pe nepusă masă, schimbându-i complet concepţia despre linia subţire dintre ficţiune şi realitate. Intriga e închegată în jurul faptului că o anumită persoană sus-pusă încearcă să-l ucidă pe Frank prin intermediul CIA, iar acesta începe o cursă contra-cronometru pentru a descoperi cine îl vrea mort, fiind nevoit să-şi reunească vechea echipă.

Echipă din care fac parte numai moşulici, între care Marvin [John Malcovich - nominalizat de două ori la Oscar], Joe [Morgan Freeman - câştigător o dată şi nominalizat de alte patru ori la Oscar], Victoria [Helen Mirren - o dată câştigătoare şi de alte trei nominalizată la Oscar. Chiar, cine ar putea-o uita pe Regină?], la care li se mai adaugă ocazional şi fix când au mai mare nevoie de ajutor rusul Ivan [interpretat de incredibilul Brian Cox], acestora opunându-se băieţii răi, interpretaţi de Richard Dreyfuss [alt câştigător de Oscar], Julian Mcmahon şi Karl Urban [ah, Eomer, Eomer]. Probabil vă întrebaţi de ce am trecut prin enumerarea aceasta. Motivul e unul simplu. Nu există nici o îndoială că toţi aceşti oameni sunt unii dintre cei mai talentaţi actori pe care i-a cunoscut Hollywoodul, iar povestea, dacă ar fi fost realizată în maniera Trilogiei lui Bourne, probabil ar fi fost una dintre cele mai reuşite epopei cu spioni. Bruce Willis nu şi-a pierdut umorul, iar Helen Mirren e în continuare o cucoană remarcabilă, deşi stilul ei actoricesc e vizibil micşorat. John Malcovich arată ca un vagabond, iar Morgan Freeman zici că e peşte în treningul vişiniu de catifea.

Şi aş înţelege dacă s-ar fi adunat toţi oamenii aceştia la un loc şi şi-ar fi zis: “sunt sărman, nu am un ban în buzunar, hai să ne apucăm să turnăm un film”, dar RED a fost nominalizat la categoria Cel mai bun film – muzical sau comedie din cadrul Globurilor de Aur, ceea ce înseamnă că nu s-au adunat doar pentru cecul cu bani. Ceea ce e curios, pentru că nu mi-a smuls nici măcar un surâs, iar cele mai interesante trei scene ale filmului au fost cea în care Frank coboară dintr-o maşină aflată în mers, când se bate cu William şi când Victoria soseşte la un dineu, deci nimic amuzant aici. Sau poate s-a întors lumea cu fundul în sus, iar acum, când vedem sânge pe ecran ar trebui să mă pufnească râsul. Zic şi eu, poate nu sunt în ton cu moda.

Iar pe fundalul unui film de acţiune avem şi un plot secundar, cel al poveştii de dragoste dintre Frank şi Sarah. Toate ar fi bune şi frumoase dacă ar exista măcar o sclipire între cei doi, dar Frank e Bruce Willis, adică omul care tace şi le face, iar Sarah e Mary-Louise Parker, cunoscută publicului datorită rolurilor de femei zgomotoase şi vorbăreţe. Am adorat-o în The West Wing şi The Spiderwick Chronicles, dar în RED mi-a venit să-i dau palme de fiecare dată când apărea pe ecran. Şi cum spuneam mai sus, dacă voiau să există măcar o vâlvătaie cât de mică între Frank şi Sarah, apăi producătorii ar fi trebuit să angajeze persoanele care s-au ocupat de distribuţia The Vampire Diaries pentru că ar fi făcut o treabă mai bună. Nu vă dau prea multe informaţii, dar vă doresc să ajungeţi până la finalul filmului să vă doriţi să nu fi mâncat nimic în seara aceea.

Toate ca toate, RED e un film de urmărit chiar şi pentru a spune la final “am văzut-o şi pe asta”. Mai jos aveţi şi trailerul, care, din fericire, nu distruge chiar toate fazele interesante cu spoilere.

Mr. Nobody

Pentru că am avut o săptămână dificilă, în timpul căreia a trebuit să iau câteva decizii cu privire la viaţa mea personală care, brusc, devenise a tuturor, mai puţin a mea, am decis ca în această minunată zi de duminică, aproape de primăvară, să mă delectez cu un film. Îi promisesem Andei că voi urmări Wake, o comedioară morbidă – din câte am reuşit eu să-mi dau seama din trailer -, dar uitându-mă prin folderul de filme, am dat cu ochii de filmul din 2009 al lui Jared Leto, “Mr. Nobody”.

După două ore şi jumătate de sentimente contradictorii generate de poveste, jocul actoricesc şi idee în sine, îmi e aproape imposibil să-l încadrez pe “Mr. Nobody” în vreo categorie. Pe alocuri, îmi aduce aminte de superbul “The Fountain”, cu Hugh Jackman şi Rachel Weisz în rolurile principale, dar întreaga regie, modul în care evenimentele sunt expuse, nesiguranţa personajului Nemo fac parte dintr-un plan mult mai elaborat, bazat pe deja celebrul the butterfly effect. Vă avertizez că acest post poate conţine spoilere, deşi, ca de fiecare dată, voi încerca să nu vă stric distracţia ulterioară.

Veţi da play la film şi primele cadre vor fi atât de confuze, încât îmi veţi ura ceva de dulce în gând, întrebându-vă de ce anume am recomandat acest film. Permiteţi-mi să vă ajut puţin să descifraţi această extraordinară călătorie a lui Nemo Nobody de dinainte de a se naşte până în clipa în care va închide ochii definitiv, conturându-şi viaţa în funcţie de deciziile pe care ar fi putut să le ia sau de cele pe care alţii le fac în numele lui. Scenariştii înaintează o idee interesantă: înainte de a ne naşte, cu toţii suntem spirite pure şi omnisciente, având puterea de a cunoaşte trecutul, prezentul şi viitorul într-o clipită. Dar Nemo se naşte fără a-i fi îndepărtată această putere, iar până la vârsta de 9 ani încearcă să se comporte asemenea unui băieţel normal, temându-se de apă, de a fi pus să aleagă, dar mai ales, simţind fiorii primei iubiri. Apoi părinţii săi se despart, iar copilul se află în faţa unei decizii majore care îl va defini pentru tot restul vieţii.

Dacă până aici vi se va fi părut confuz, să vedeţi de acum înainte. Nemo alege să plece cu mama sa, dar Nemo alege să rămână. Dacă pleacă o va reîntâlni pe Anna şi îi va jura dragoste veşnică, dar o va pierde curând după. Dacă va rămâne, se va îndrăgosti de Elise, dar se va căsători cu Jean; dacă va rămâne, Elise se va căsători cu el, apoi va muri într-o explozie sau va continua să trăiască, dorindu-şi să-l părăsească în fiecare clipă. Pe Anna continuă să o întâlnească la intervale regulate de timp: într-o gară, la înmormântarea soţului ei, coleg de-al lui de serviciu, într-un viitor îndepărtat, într-o călătorie spre Marte; Elise îl iubeşte şi îl dispreţuieşte în acelaşi timp, iar pe Jean o părăseşte el însuşi, sfârşind pe o masă, la morgă. Nemo este bărbatul care, cunoscându-şi viitorul, încearcă să aleagă întotdeauna varianta din care nu va ieşi rănit, dar de fiecare dată sfârşeşte pe fundul unui lac; în relaţia cu Jean, pe care o construieşte din pur egoism şi în lipsa oricărui sentiment nobil, pierde hăţurile propriei vieţi şi se lasă la mâna destinului, aruncând o monedă în aer.

Acţiunea oscilează între înainte şi înapoi, între Nemo copil, adult, apoi bătrân, între poveşti de iubire şi evenimente care îl marchează pe individ pe drumul inevitabil către moarte. Într-un viitor în care omenirea nu se mai teme de apropierea sfârşitului, Mr. Nobody este ultimul muritor; pe patul de moarte, intervievat de către un reporter, amestecând amintiri şi rememorând doar fragmentele care l-au marcat de-a lungul anilor, Nemo mărturiseşte: “Nu mă tem de moarte. Mă tem că nu am trăit suficient.” Asta este o lecţie pe care ar trebui să o învăţăm fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu.

Mie personal, mi-a plăcut foarte mult, dar recomand vizionarea lui numai dacă sunteţi odihniţi şi sunteţi în starea necesară urmăririi unei drame fantastice. Jared Leto este fantastic în rolul lui Nemo Nobody, iar actriţele care îi completează jocul au fost alese special pentru a-i pune talentul în evidenţă. Deşi un one-man show, este complet diferit de cel menţionat anterior aici. Şi pentru că s-a vrut ca rezultatul să fie un film cult, anumite secvenţe fac trimiteri evidente la alte filme de impact răsunător. Tot ce vă doresc este să aveţi răbdarea de a le descoperi

Trailerul îl găsiţi mai jos

Obsesia Săptămânii: Represent Cuba

Săptămâna aceasta am ascultat atât de multe melodii, încât cu greu m-am putut opri asupra uneia singure. Cert este că melodia care mi-a bântuit gândurile săptămâna aceasta şi care practic vorbeşte despre pasiunea mea pentru dans [da, o puteţi adăuga lângă cea pentru scris, că aşa îi stă bine unei artiste ca mine ] este cea a trupei hip hop cubaneze Orishas, pentru care au colaborat cu Heather Headley, şi care se găseşte pe coloana sonoră a filmului “Dirty Dancing 2: Havana Nights”, din distribuţia căruia face parte Romola Garai, pe care o divinizez mai mult sau mai puţin.

Daţi play pentru nişte ritmuri moderne şi ameţitoare

Red-eye: Zborul de noapte

Acum că ne cunoaştem şi ştiţi că eu scriu de mult timp aiureli pe blog, tot aşa de bine ştiţi şi voi că pentru o persoană care visează mult, în culori şi pe film, cum sunt eu, câteodată obsesiile nu pot fi vindecate prea uşor. Am şi eu piticii mei pe creier, iar de Cillian [a se citi Killian, vă rog!] Murphy nici nu vreau să mă vindec. Omul acesta, actorul acesta fără de cusur, este o adevărată armă de distrugere în masă; se instalează pe ecran şi dirijează privirile către el. Am mai vorbit deja de două ori despre el, aici şi aici. Şi l-am menţionat şi în postul dedicat lui Chris Evans, că, deh, preferaţii trebuie readuşi în atenţia publicului.

Dar să revin la filmul de astăzi. Red-Eye este un film din 2005, o mică porcărioară cu un scenariu subţirel, care se bazează pe faptul că un important politician, interpretat de Jack Scalia [şi-l mai aminteşte cineva din Tequila şi Bonetti?], trebuie asasinat împreună cu întreaga sa familie la scurt timp după ce se cazează la un hotel din Miami, al cărei manager este Lisa Reisert, personaj interpretat de Rachel McAdams [şi nu prea înţeleg de ce până acum tipei ăsteia i-am conferit doar atributul de great looks but no brain]. Până aici toate filmele de categorie B încep astfel şi se termină la fel. Bine, filmele de categorie B nu-l au pe Cillian în distribuţie [fangirl powers activated].

Povestea, pe scurt şi fără spoilere, este după cum urmează: Lisei îi moare bunica, iar ea zboară din Miami spre Dallas pentru a participa la înmormântare, iar înainte de zborul de întoarcere îl întâlneşte pe Jackson Rippner, un tânăr încântător care i se insinuează repede pe sub piele. Vă rog, observaţi jocul de cuvinte “Jackson Rippner” aproape egal cu “Jack the Ripper” Toate sunt bune şi frumoase până ajungem în avion, iar Jackson, într-o manieră relaxată şi aparent deloc periculoasă, îi mărturiseşte Lisei cu ce se ocupă, dar, mai ales, de ce se află acolo, în acelaşi avion cu ea. Pe undeva, îmi aminteşte de “Nick of time“, cu Johnny Depp şi Christopher Walken.

Dar, aşa cum spuneam mai sus, filmul e slăbuţ. Aproape toată acţiunea se petrece între Lisa şi Jackson, ca o piesă de teatru cu doi actori. Cillian e, ca de obicei, extrem de veridic. Spuneam mai devreme, pe Twitter, că am mai văzut filmul acesta mai demult, dar că nu mi-l mai aminteam. Bineînţeles că nu mi-l mai aminteam, eram mai mică, mai tontomană, atentă la altceva, nicidecum la detalii. Ce naiba, Cillian îşi muşcă buzele, îi scrutează chipul lui Rachel cu ochii ăia ai lui de un albastru atât de clar şi este perfect din toate punctele de vedere. Cât de des apucăm să vedem un actor intrându-şi atât de bine în rol, încât sare de la a-şi salva pielea de zombi la a ameninţa o femeie pentru a-i face treaba murdară? Pur şi simplu îţi zdruncină lumea din temelii. Nici măcar nu e nevoie să mă credeţi pe cuvânt, uitaţi-vă la orice film în care a jucat omul ăsta, inclusiv la Inception, şi dacă la sfârşit nu veţi fi mişcaţi de modul în care interpretează, apăi… nu mai zic nimic Decât din când în când, când mai urmăresc câte un film de-al lui şi o să simt nevoia să împărtăşesc cu voi.

Centaurul şi ucenicul vrăjitorului

De multă vreme nu am mai avut un titlu serios de articol, aşa că m-am gândit că astăzi, aflată între două sărbători, ziua naţională a tuturor românilor şi ziua surorii mele, să mă cocoţ în vârful patului şi să scornesc din vârfurile degetelor mele un post care să nu aibă legătură cu nici una. Pentru că 1 Decembrie a trecut, iar 3 decembrie nu a sosit încă.

“Centaurul” face parte din lectura Danei pentru lucrarea de dizertaţie – dacă nu mă înşel, şi a fost scrisă de John Updike în 1963, câştigând National Book Award în 1964. Povestea se concentrează în jurul călătoriei iniţiatice pe care o întreprind George şi Peter, tată şi fiu, în urma căreia se descoperă reciproc. Structura este una neobişnuită pentru acele vremuri, firul narativ oscilând între trecut şi prezent [e posibil să oscileze şi spre viitor, dar poate că nu am ajuns eu încă acolo] şi între planul realităţii şi cel al antichităţii mitologice, George identificându-se de nenumărate ori cu centaurul Chiron.

Romanul nu e o lectură uşoară. Poate şi din caută că autorul s-a folosit de propria sa copilărie pentru a da naştere personajului Peter: ambii au avut părinţii profesori, ambii au locuit în regiunea rurală a statului Pennsylvania, ambii erau atraşi de pictură şi ambii au suferit de psoriasis. Întregul roman îmi lasă impresia unei autobiografii a începutului de viaţă; după ce am identificat asemănările, cu greu am mai reuşit să privesc povestea ca pe o ficţiune. Având două personaje centrale, cu greu am reuşit să aleg unul cu care să simpatizez. Deşi intitulat “Centaurul”, făcând referire clară la profesorul de liceu George Caldwell, Peter îmi e mai aproape de inimă, poate şi pentru că este un artist al cărui suflet este închis într-un trup limitat, poate şi pentru că, deşi tânăr şi fără experienţă de viaţă, dă dovadă de maturitate în anumite clipe când te-ai aştepta de la el să fie doar un copil speriat.

Şi ca să mă mai răcoresc după ce mi se înfierbântă creierul de la atâta istorie concentrată în paginile unei cărţi, trebuie neapărat să mă uit la un film atât de prost încât să comentez fiecare scenă. S-ar putea ca Dana sau Anda, care ne-a adăpostit câteva ore în camera ei şi unde ne-am ghiftuit de brioşe, popcorn, biscuiţi şi ceai bun cu banane şi nu mai ţin minte ce, dar care era tare buuun, să nu fie de acord, dar “Sorcerer’s apprentice” a fost printre cele mai proaste filme în care joacă actori mari care mi-a fost dat să văd în ultima perioadă.

Avea mare dreptate Anda când zicea că i-ar fi stat mai bine cosmetizat în 2-3 părţi, un fel de LOTR al filmelor cu vrăjitori. I-am avut pe Nicholas Cage, Monica Bellucci, Alfred Molina şi Alice Krige sub ochii noştri aproape două ore şi nu ne-au impresionat cu nimic, poate cu excepţia Monicăi care a fost frumoasă ca de obicei şi a leşinat teatral când a fost eliberată dintr-o Matrioşkă. Şi ce naiba se întâmplă cu Nicholas Cage de la “Ghost Rider” încoace? Oare aşa se exprimă criza vârstei de mijloc la actori, încep să joace în filme de acţiune fără nici un substrat psihologic şi cu o frezură groaznică spre oribilă? Simţul modei din mine ţipă strangulat!

O să spuneţi că postul acesta nu îşi avea rostul. Cam aveţi dreptate, dar trebuia să punctez cumva această zi magnifică, lipsită de fast. Greşeala mea, diseară ieşim la piţipongeală, o sărbătorim pe Dana în avans

Să ni-l amintim pe Chris Evans înainte de a-l uita

În urmă cu două săptămâni scriam acest articol, în care vă povesteam despre conexiuni. Tot în urma unei conexiuni pe care am făcut-o în mintea mea pisicească, am urmărit “The loss of a teardrop diamond” în această seară. Este o ecranizare după piesa cu acelaşi nume al lui Tennessee Williams, capetele de afiş fiind ţinute de Bryce Dallas Howard (pe care am mai urmărit-o în “The Village” – Ivy şi “Terminator: Salvation” – Kate) şi Chris Evans. Dacă îmi urmăriţi blogul de ceva vreme, probabil m-aţi mai văzut scriind despre el aici şi aici.

Nu ştiu exact când am început să mă uit la filmele în care joacă Chris Evans – nu s-a numărat niciodată printre actorii mei preferaţi şi, cu siguranţă, primul rol al lui cu care m-am confruntat a fost cel din “Cellular”, în compania lui Kim Besinger şi a lui Jason Statham, de unde am început o relaţie love/hate cu el. De ce love/hate? Pentru că nu l-am apreciat nici o clipă pentru rolurile din blockbustere, iar partitura care l-a făcut celebru, Johnny Storm/Torţa Umană din “Cei 4 Fantastici”, nu a făcut decât să-i întărească statutul de băiat frumos al Hollywoodului. Nu reuşesc să înţeleg cum un actor atât de talentat precum Chris Evans are gusturi atât de proaste când vine vorba de alesul scenariilor?

Uitându-mă prin filmografia lui, am realizat că am ratat puţine filme în care a apărut, ba chiar am avut momente în care mi-am zis: “bre, am văzut filmul ăsta, de ce nu mi-l amintesc pe Chris Evans în el?“. Bună întrebare. Deci, de ce nu o fac? Tipul ăsta suferă de un sindrom foarte des întâlnit printre actorii de vârsta lui (vedeţi-l pe Freddie Prinze Jr), care, de teama de a deveni anonimi, aleg numai partituri care să le pună în evidenţă fizicul şi mai puţin materia cenuşie şi/sau talentul. Sunt convinsă că în 10-15 ani, majoritatea dintre noi o să-şi amintească de tipul ăsta drept Human Torch sau Captain America, nicidecum ca Jimmy Dobyne din ecranizarea după o piesă de Tennessee Williams. Pentru că nu e nimic distractiv la o dramă de 100 de minute, în comparaţie cu “Push”.

Revenind la povestea filmului pe care pisicu’, adică eu, l-a urmărit astă-seară. Acţiunea se petrece în 1923 şi se învârte în jurul unei moştenitoare a două mari averi, Fisher Willow, care se întoarce din Europa pentru a-şi face debutul în societatea aristocratică a Memphisului. Educată peste hotare, cu un spirit liber şi foarte slobodă la gură, nimeni nu o priveşte cu ochi buni, fiind vorbită pe la toate colţurile. Pentru că bătrâna ei mătuşă nu reuşeşte să-i găsească un însoţitor pentru balurile la care este invitată, Fisher îl angajează pe Jimmy Dobyne, fiul bărbatului care are în grijă magazinul aflat pe plantaţia familiei ei, pe care îl îmbracă şi aproape îl obligă să se comporte corespunzător noului său statut social – acela de pretendent la mâna ei. Totul merge bine o perioadă, până când, aflaţi la o petrecere, Fisher pierde un cercel cu diamante, acuzându-l voalat pe Jimmy. În aceeaşi seară, adevăratele sentimente ale celor doi izbucnesc, iar relaţia dintre ei ia o turnură neaşteptată. Iuuh, am reuşit să nu dezvălui nimic important Trailerul îş găsiţi mai jos.

Sinceră să fiu, din experienţele avute cu filmele în care a apărut băiatul ăsta, am fost convinsă că nu ştie să joace. Ceea ce m-a determinat să-i mai dau o şansă a fost rolul din filmul SF “Sunshine”, în compania lui Cillian Murphy şi a lui Rose Byrne, în care joacă un personaj plin de ură. Apoi a fost cel a detectivului Diskant din “Street Kings”, unde le-a dat replica lui Keanu Reeves şi Forest Withaker şi, unde, până în clipa în care personajul său a fost ucis, a dus cam toată povestea în spate. Acum, stau şi mă întreb… cum e posibil să-mi placă modul în care joacă numai în filmele care nu au avut nici o şansă la box-office?

Când vine vorba de conexiuni…

… mi se ridică părul proaspăt tuns pe ceafă de cât de bună sunt [da, ştiu, mi-au murit lăudătorii, dar hai să fim serioşi, câţi dintre voi ajung să se uite la un film pentru că au sărit din link în link pornind de la cu totul alte prostii?] Aşa mi s-a întâmplat zilele trecut cu “Push – Războiul minţii”, aşa cum este tradus pe imdb, graţie noului soft de recunoaştere a IP-ului, plasându-mă automat în spectrul comunităţii vorbitoare de limba română. Dar cum am ajuns acolo, vă întrebaţi, poate? Nu cu foarte mult timp în urmă am postat la Obsesia Săptămânii un cântecel al Jonas Brothers, mai exact, acesta.

Ehh, fără nici cea mai mică legătură cu obsesia mea pentru anumite cântece ale celor trei fraţi cu inele de castitate [the belts are overrated, anyway], am controlat-o pe imdb pe Miley Cyrus [acum puteţi să mă vorbiţi pe la spate legându-vă de gusturile mele ciudate.], despre care am aflat că s-a întâlnit cu cel mai mic din cei trei fraţi Jonas [care sunt patru, de fapt], de care s-a despărţit în 2007. Apoi, total fără nici o legătură, mi-am amintit ce mi-a zis Alin [pe care îl somez să mai şi scrie pe blog din când în când] despre ea, că intenţionează să se mărite imediat ce va împlini 18 ani. Asta înseamnă că s-a despărţit de Jonas nr. 3 la 15 ani. Ce societate întreagă la cap e interesată de bârfele legate de doi copii? Eu la 15 ani încă mă mai jucam [rar] cu păpuşile… De la Nick J. am clickat pe ceilalţi doi fraţi ai lui, Kevin – deja căsătorit şi la casa lui, şi Joe, despre care am aflat că se despărţise înainte de a fi cu Taylor Swift [blonduţa aia pe care o treci uşor cu vederea şi care nu poate cânta live, de care s-a luat Kanye West la nu ştiu ce decernare de premii] de Camille Belle, pe care, noi, cei maturi şi de-o vârstă cu ea, ne-o amintim din balada “Întoarcerea la grădina secretă”, basmul cu care pisicu’ a crescut. Unii dintre voi poate şi-o amintesc din “10 000 BC”, dar pentru mine va fi întotdeauna Lizzie, copilă şi împiedicată.

Am trecut peste şocul iniţial de a fi fost cu Jonasul mijlociu şi am început să mă uit prin filmografia ei. Îmi cad ochii pe “Push”, filmat în compania Dakotei Fanning şi a lui Chris Evans. Cât de rău ar fi putut fi? Extrem de rău. Mizerabil de rău. Am rezistat până la sfârşit pentru că sunt sado-masochistă când vine vorba de filme în general şi de sf-uri în special. Execrabil. Chris Evans mi-a distrus imaginea castă pe care i-o creasem fetiţei ăsteia [a se nota că avem aceeaşi vârstă, prin urmare pisicu' încă se mai consideră copil, da?] după o scenă implicită de sex consensual, în baie. Şi ne lasă cu impresia că ceva se mai întâmplase între ei şi înainte. Şi Dakota Fanning… Nu pot să mi-o scot din cap în “War of the worlds” şi, deşi sunt convinsă că a depăşit de mult momentul, încă nu am avut curajul să mă uit la Twilight să văd dacă într-adevăr îşi poate ţine gura.

Că tot am menţionat conexiunile. După ce am văzut-o în Push, precizând răspicat de câteva ori că are 13 ani, mi-am amintit-o la 10 ani în WotW. Ţipând. Aproape 2 ore, cât a durat tortura de lumini, scenariu prost, jucat prost [Tom Cruise incluzându-se aici] şi regizat discriminator de către Spielberg, care urăşte copiii, Dakota Fanning a ţipat din toţi [ambii] plămânii. Vă mai amintiţi scena în care taică-su reuşeşte să o aşeze pe bancheta din spate a maşinii şi să demareze în trombă, în timp ce restul prietenilor/oamenilor/cetăţenilor/pietonilor aleargă pe jos? Ea ţipă! Vrea la mă-sa! Vrea acasă! Sau când sunt pe un câmp şi frate-su [mare personaj, mare dobitoc, altfel spus] dispare, iar tac-su se duce să-l caute, idioata asta mică de 10 ani, trebuie să fie lăsată lângă un copac pentru că nu poate să meargă. Pentru că Dakota Fanning când nu ţipă, trebuie să fie cărată în braţe. Nici nu vreau să mă gândesc la hernia lui Tom… Practic, toanta nu se poate deplasa în film decât în braţele lui Tom sau cu orice alt mijloc de locomoţie, nicidecum pe picioarele ei proprii. Vi-l mai amintiţi pe Harry Potter în primul film? Nu tot 10 ani avea? Şi pe el nu-l mai căra nimeni pe braţe. Dar apoi, el avea mătura…

Peacock [2010]

Pentru că în urmă cu trei săptămâni am fost cu pisoiul la cinematograf şi am văzut Inception, mi-am realimentat mai vechea obsesie pentru unul dintre cei mai talentaţi actori pe care am avut ocazia să-l urmăresc [şi credeţi-mă pe cuvânt când spun că sunt un fel de enciclopedie cinematografică] de-a lungul timpului, frumuşelul Cillian Murphy. Primul meu contact cu lumea cu care irlandezul convertit din star rock în actor începuse s-o creioneze a început prin 2005, când, poate deloc întâmplător, am dat peste deja clasicul “28 days later” care, poate şi datorită partiturii Jim încă îl mai consider unul dintre cele mai bune filme horror/thriller din câte au fost produse vreodată.

Continuând cu povestea mea în timp şi momentele de îndrăgosteală de Cillian [pronunţat Kill-ian. Faceţi şi voi o încercare să vedeţi ce naşpa sună.], în perioada în care am studiat la Paris unul dintre cursuri făcea referire strictă la cinematografia irlandeză şi poate cel mai emoţionant film al lui este “Disco Pigs”, în care parteneră îi este Elaine Cassidy [v-am mai vorbit despre ea în "Harper's Island"]. Multă vreme eram ca un câine care lătra la lună, apoi Anda şi Dana au văzut şi ele filmul şi parcă nu mă mai simt atât de singură în obsesia mea [Apropo, dacă vreţi să aflaţi ce culoare are dragostea, chiar vă recomand acest film. Scena de pe plajă este edificatoare în acest sens.]

Rolurile pe care le-a jucat de-a lungul timpului nu s-au încadrat într-un singur gen, Cillian întruchipând atât psihopaţi, în “Red Eye”, eroi neînţeleşi, în “Sunshine” [o altă partitură pentru care îi mulţumeşti puterii divine pentru că l-a creat pe Murphy], cât şi persoane care dezvoltă dublă personalitate, pierzând în cele din urmă drumul cel drept, în “Peacock”.

Iar “Peacock” este exact filmul despre care voiam să vă vorbesc. Tind să cred că deja m-am întins cu laudele extrem de mult, dar vreau să fie clar pentru toată lumea că Cillian Murphy este singurul meu actor preferat şi luând aminte cât de bine a jucat-o pe Emma, cred că şi singura mea actriţă favorită Dar să purcedem: Într-un orăşel din Nebraska, un cuplu neobişnuit îşi duce zilele de-o viaţă în aceeaşi casă. John lucrează la bancă, în timp ce Emma îşi petrece timpul închisă în casă, spălând, gătind şi făcând curăţenie. Toţi îl cunosc pe John, dar nimeni nu a văzut-o pe femeie niciodată, până când un tren deraiază şi un vagon nimereşte chiar în curtea lor din spate, Emma abia scăpând întreagă. Dar acest eveniment atrage atenţia asupra faptului că bărbatul nu locuieşte singur, iar când fosta iubită a lui John apare de mână cu un băieţel de doi ani, despre care pretinde că ar fi al lui, cuplul decide să gestioneze situaţia în moduri diferite: John o evită pe Maggie, pe când Emma decide să se implice în viaţa micuţului şi a femeii, ajutând-o pe Maggie să obţină o slujbă şi chiar să se pună pe picioare, revenind de pe drumul promiscuu pe care o apucase. Toate acestea însă au un preţ, iar spre final începi să realizezi că cine părea la început nebun e poate mai normal decât restul şi viceversa.

“Peacock” aminteşte în nenumărate secvenţe de hitchcockianul “Psycho”, scena ferestrei văzute din curte fiind o referinţă clară. Acţiunea curge lent şi deşi filmul nu durează decât 90 de minute, la final eşti sleit de puteri pentru că personajele sunt adorabile, este aproape imposibil să nu o iubeşti pe Emma, atât de delicată şi ţinută ascunsă de un John paranoid, încât atunci când sfârşitul se apropie şi are loc twistul de final, îţi pui serioase întrebări de ce personajele încep să se comporte aşa cum o fac.

Filmul beneficiază de o întreagă distribuţie strălucitoare, cu Susan Sarandon în rolul soţiei primarului, poate chiar cea care declanşează lanţul de evenimente care va conduce la destrămarea cuplului John – Emma, Ellen Page [a doua oară într-un an jucând împreună cu Cillian Murphy în aceeaşi producţie] neavând cum să nu-ţi devină antipatică, Keith Carradine şi Bill Pullman care îşi joacă excelent rolurile secundare, dar absolut întreaga poveste se bazează pe prestaţia lui Murphy, iar când el nu apare în cadru aproape poţi simţi goliciunea şi inconsistenţa filmului, ceea ce sugerează valoarea actorului.

miorlăieli ulterioare: ca să vedeţi cât de-ai dracu’ pot fi unii cârcotaşi, au fost în stare să pună egal între Cillian şi Tom Welling.

Vantage Point

Rar se întâmplă să dau de un film care să adune atâţia actori faimoşi şi/sau talentaţi la un loc. Şi când o fac, mă aştept ca povestea pe care aceştia o creionează să fie una demnă de petrecut timpul în faţa monitorului. S-a nimerit ca filmul de sâmbătă să fie “Vantage Point”, o dramă din 2008. Povestea se conturează prin ochii a 8 persoane diferite, care sunt implicate mai mult sau mai puţin în acţiune.

Scenariul e simplist: Preşedintele american participă la un summit în Salamanca, Spania, şi trebuie să ţină o cuvântare în faţa a mii de oameni în Plaza Mayor. Decorul fiind setat, descoperim şi participanţii la dramă: un poliţist spaniol care îşi vede prietena cu un alt bărbat, o mamă şi fiica acesteia, un turist american ce filmează acest eveniment considerat istoric şi un agent al Serviciilor Secrete, proaspăt întors la muncă, după ce cu numai un an în urmă încasase un glonţ în locul aceluiaşi preşedinte. Se aud două împuşcături şi POTUS (abrevierea de la President Of The United States, cum este denumit repetitiv de-a lungul acţiunii) se prăbuşeşte la pământ; câteva minute mai târziu Plaza Mayor este zguduită de explozia unei bombe. Aceste minute sunt povestite iar şi iar, din perspectiva fiecărui personaj care participă la scrierea evenimentelor. Pe măsură ce poveştile curg şi se împletesc, aflăm cine se află în spatele atentatului.

Şi acum să ne concentrăm asupra actorilor. William Hurt a câştigat Oscarul în 1986, iar de atunci a mai fost nominalizat de încă trei ori, ultima dată în 2006. Nu reuşesc să înţeleg cum un actor atât de versatil, care mă cucerise în “Jane Eyre”, “Varian’s War” şi “The Village” putea să stea pasiv mai bine de o oră şi jumătate, să rostească 5-6 replici (vă asigur că nu are mai multe), să fie bombardat, împuşcat şi răsturnat cu maşina şi să supravieţuiască. Dacă americanii voiau să lase impresia că preşedintele lor este, pe lângă cel mai puternic om de pe planetă, şi practic indestructibil, atunci au reuşit.

Dennis Quaid interpretează un agent al Serviciilor Secrete care se întoarce la slujbă după ce-şi revine după o pauză de un an, deoarece încasase un glonţ pentru preşedintele Ashton (William Hurt). Personajul lui face ca timpul petrecut urmărind filmul să merite, deoarece Thomas Barnes este nesigur pe sine, paranoid şi trimis în misiune de şeful de cabinet al preşedintelui, tocmai pentru că – şi aici apare un punct de cotitură – cel care stă pe podium şi aşteaptă să rostească mesajul americanilor nu este adevăratul POTUS, ci sosia acestuia, iar prin prezenţa agentului Barnes în escorta acestuia, Serviciile Secrete speră să convingă audienţa că persoana care vorbeşte de la tribună este chiar preşedintele Ashton.

Personajul lui Matthew Fox – Kent Taylor – este trădătorul. Ce e ciudat la respectivul e că este partenerul agentului Barnes, cel care garantează pentru el, cel care îl încurajează constant, dar numai şi numai pentru că are nevoie ca Thomas Barnes să bănuiască faptul că preşedintele Ashton urmează să fie asasinat. Plus că personajul Kent Taylor este complet antipatic. Dacă o să vedeţi filmul o să înţelegeţi de ce.

Sigourney Weaver şi Zoe Saldana, ca şi tot unitar. Joacă împreună cam 5 minute; prima este producătoare de televiziune, a doua este reporterul detaşat la faţa locului şi care moare în explozie. Cu mâna pe inimă vă spun că în momentul în care are loc explozia, expresia personajului interpretat de Sigourney Weaver face toţi banii: este înspăimântată şi sinceră de ţi se zbârleşte pielea pe tine.

Forest Whitaker m-a dezamăgit. Omul ăsta deţine în palmares un Oscar obţinut acum un an sau doi şi alte 35 de premii, dar îl interpretează pe Howard Lewis, un turist american aflat întâmplător în Salamanca, care se decide să filmeze discursul preşedintelui pentru a le demonstra copiilor săi că a luat parte la un eveniment istoric. Dar tot ce face el este să alerge şi să filmeze, pentru ca la final să salveze viaţa unei fetiţe.

Eduardo Noriega – ahh, – există cineva care nu-l cunoaşte pe frumosul actor spaniol? El e cel care i-a dat replica lui Penelope Cruz în “Abre los ojos”, în 1997, sub bacheta regizorală a lui Alejandro Amenabar, pentru a se metamorfoza mai apoi în pielea lui Ernesto Guevara în filmul “Che Guevara” din 2005. Împreună cu Dennis Quaid, el dă substanţă poveştii. Enrique este poliţist şi vine în Plaza Mayor pentru a se întâlni cu prietena sa, Veronica, fără a bănui însă ca ea face parte dintre terorişti şi că întreaga lor relaţie a fost o minciună, ea folosindu-l fără scrupule. Da, ştiu că femeile obişnuiesc să facă asta, dar… Enrique moare pentru că este gelos. Deşi realizează pe parcurs ce rol a jucat în planul Veronicăi, în loc să ajute la salvarea preşedintelui american, el fuge după presupusul amant al prietenei sale.

Ce strică frumuseţea acestui film este finalul, pe care vă las să-l descoperiţi singuri.

No signal

Din filmuletul de mai jos trag concluzia ca cel mai prost producator de telefonie mobila e Nokia. Daca folosesc in filmele de la Hollywood modelele produse la noi in tara, nici nu-i de mirare.