Walking on sunshine through Istanbul

Gata şi a doua vizită la Istanbul pe anul acesta Pozele le găsiţi aici [and you know the drill, we must be friends on Facebook] şi, după cum puteţi vedea în dovezile pe care le-am adus, a fost soare, a fost cald, m-am şi pitzipongit că nu se putea altfel şi în general a fost mişto. Evident că nu s-a putut să fiu perfect mulţumită, nu mi-ar fi permis rangul de divă.

Am avut o ghiduşă naşpa. Era chiar directoarea agenţiei de turism cu care tot călătorim noi şi probabil că nu o pupaseră în fund angajaţii suficient de mult înainte de plecare. S-a răstit la tata, el fiind cel care ocupase 30 de locuri în autocarul de 50 [nu, nu el singur, ci împreună cu ceilalţi profesori care-l însoţeau], nu ne-a lăsat suficient timp la baie [unde trebuie menţonat că nu ne oprea decât la benzinării cu o singură toaletă] şi, în general, a fost cu vreo sută de puncte sub Sânziana, despre care v-am povestit aici. Dar poate vă întrebaţi de ce nu pot s-o sufăr.

Aţi întâlnit vreodată pe cineva care doar privindu-vă să vă ridice părul pe ceafă? A cărei voce să sune asemenea croncănitului unei ciori răguşite? Care să râdă ca o hienă sinistră? Cam aşa şi tanti asta. În schimb mi-a plăcut extrem paltonul ei gogoşar mov în picăţele, chit că eu eram în geaca mea albastră din piele de motociclist. Dar am fost fashionable enough pentru capitala culturală a Turciei; singurul meu regret este că nu am ajuns pe Istiklal, strada lor pietonală de cumpărături, un fel de Rue Neuve a Bruxellesului, Champs Elysees a Parisului şi Rambla a Barcelonei. Şi aş mai şti câteva străzi dintr’astea de pe unde m-au mai purtat paşii şi buzunarele largi, dar nu-mi mai aduc aminte ;;)

De această dată nu am mai cumpărat magneţi de frigider – aveam deja de la Dana o grămadă, plus ce mai adunasem de prin ultima excursie – pentru că am mai avea nevoie de încă un frigider ca să aplicăm toate amintirile Nu am mai luat nici rahat turcesc, la ce scoruri avea dădeam faliment sigur, în schimb am cumpărat multă pismaniye la 1 liră turcească [asta vine vreo 2 lei amărâţi de-ai noştri]
Pismaniya este un fel de fidea dulce făcută din vată pe băţ [fără băţ, evident] care se topeşte în gură. Aşa cum bine ştiţi, dulciurile şi produsele de patiserie turceşti sunt făcute cu miere în loc de zahăr şi ies extrem de dulci. Atât de dulci încât te miri cum naiba Turcia nu este cap de listă la diabetici. Am mai luat şi un kil de baclavale pe care l-am păpat acasă, cu Dana. Mă rog, ea, săraca, a avut intenţia să mănânce, dar cum noi, restul, suntem nişte pofticioşi, i-am mai lăsat 6 bucăţele pe o farfuriuţă în frigider.

Excursia în Turcia a fost un nou tur de forţă. Am uitat ce înseamnă să te trezeşti la 6 dimineaţa doar ca să te asiguri că prinzi suficient timp la baie. Să fii gata la timp ca să nu aştepte 49 de persoane după tine, să ceri indicaţii şi să te descurci într-o ţară străină şi cu o limbă ciudată folosind puţinele cuvinte pe care apucasei să le înveţi în excursia precedentă. Să fugăreşti prin cel mai frumos palat al sultanilor [care bate la fundul gol multe palate europene] – Dolmabahce – ghida locală care vorbea o engleză stâlcită [dar extrem de amuzantă] pentru a traduce apoi grupului de profesori, să te pleci în faţa grandorii Hagiei Sofia, basilica creştină transformată în moschee şi apoi în muzeu, să vizitezi Muzeul de Arheologie din Istanbul, care adăposteşte colecţii impresionante de artefacte greceşti şi romane, precum şi bizantine şi anatoliene, rămase fie de pe urma cuceririlor realizate în zonă de către Alexandru Macedon sau de împăraţii romani sau obţinute în timpul jafurilor din timpul expansiunilor Imperiului Otoman. Respectivul muzeu adăpostea Sarcofagul lui Alexandru cel Mare, precum şi Calul Troian, acesta din urmă aflându-se într-o zonă închisă vizitatorilor, numeroase statui şi un intreg etaj dedicat Troiei – şi când zic dedicat mă refer la vitrine întregi ocupate de obiecte şi unelte descoperite în zona în care se presupune că ar fi fost ridicată legendara cetate [mă pasionează arheologia, mă gândesc serios să-mi fac doctoratul în asta. Imaginaţi-vă, eu săpând pe câmp şi bronzându-mă ca o tractoristă, ce trendy aş fi! ]

Am vizitat şi Basilica Cisternă în care se găsesc celebrele capete ale Meduzei [sinistru loc. Şi cam friguros]. Am gustat din preparatele lor culinare [supa-cremă de linte, mai iute decât aripioarele picante de la KFC, a fost de departe preferata mea]. Nu am mai avut forţă să merg şi la Topkapî, tot ce-mi doream era să ajung la hotel să mă prăbuşesc în vârful patului şi să sforăi. Nu am sforăit pentru că am adormit iepureşte/pisiceşte aşteptându-mi colega de cameră.

Per total, a fost o excursie reuşită. Nu am mai zâmbit de multă vreme atât de sincer şi am îndrăznit să nu mă gândesc la ce mă aşteaptă acasă. Dar când vraja se risipeşte, nu-mi mai rămâne decât să scriu pe blog.

Istanbul din nou

Aşa cum aţi citit ca nişte fani dedicaţi acestui blog aici, ştiţi că pisicu’ s-a plimbat prin Turcia şi i-a plăcut, dar că a rămas restanţieră la câteva obiective turistice din Istanbul. Şi cum pisoiu’ şi-a pus codiţa pe spinare şi a zburat în ţările calde, am decis să sacrific şi eu 100 de euro [cazarea, transportul şi haleala gratuite, că aşa călătoresc eu, like a boss] pentru intrările pe la muzee, palate şi haremuri

Dacă doriţi o cadână, rahat turcesc sau nisip de la Marea Marmara, lăsaţi un mesaj la contact şi ne descurcăm noi

Sindromul Irinel la români

În urmă cu câţiva ani, pe vremea când pisicu’ era încă tânăr şi impresionabil şi se minuna cum unele lucruri se întâmplă, apăruse în peisajul monden al României un cuplu pe cât de comic, pe atât de nepotrivit. Virinel şi Hormonica. Ştim prea bine ce s-a întâmplat cu ei, fusese o vreme când cuplul Columbeanu era o plăcere mai vinovată decât reality-show-urile de pe MTV.

Dar de când cu despărţirea lor, viaţa mondenă urma să sufere pierderi iremediabile. Era nevoie de altcineva să facă un pas mare în faţă şi să rostească din toţi rărunchii: “Eu pot să-i înlocuiesc pe cel mai iubit cuplu din România. Eu singură.” Numele ei de vulpiţă roşcată şi un cam dolofană este Catinca Roman şi are 44 de ani. Suferă de Sindromul Irinel; prietenul ei – dacă poate fi numit astfel – nu a împlinit încă 20 de ani. Eu îi bănuiesc pe cei de la Cancan, care au publicat ştirea şi pozele cu scrofuţa şi libidinosul ăla mic sărutându-se de mama focului, că nu au vrut să dea motive poliţiei să o arunce în închisoare pe purceluşă pentru corupere de minori şi de aceea au inventat vârsta incertă a morcovului tânăr.

Dacă vă temeţi că dau în mondenităţi, o faceţi degeaba. Ştirea respectivă, pe care am citit-o pe un blog de zuze mi-a amintit de o experienţă nu prea personală [adică nu am trăit-o direct, dar am luat parte la ea ca şi complice] care a avut loc prin facultate. Să fiu sinceră, cred că a fost undeva pe la sfârşitul anului II, începutul lui III. Aveam o colegă de grupă la jumătatea înălţimii mele care atrăgea toate privirile şmecheraşilor. Era ca un magnet pentru probleme şi inimi frânte. Colega respectivă făcea naveta şi într-o zi, mergând ea liniştită şi ţanţoşă pe stradă, o maşină opreşte lângă ea, iar şoferul îi spune să urce.

Povestea asta a rămas în folclor pentru că a fost contemporană cu cea dintre Virinel şi Hormonica. Dacă aceştia din urmă nu ar fi fost atât de mediatizaţi, poate că colega mea şi boşorogul ei [pentru că tipul era mai în vârstă decât tatăl fetei] ar fi avut şansa de a ajunge celebri. Dar ce a atras atenţia de la început asupra lor?

În primul rând, tipul era un parvenit. În al doilea rând, ea, nedorind să se lege la cap dacă nu o doare, nu i-a spus care era numele ei adevărat şi a inventat şi o soră geamănă care studia la Timişoara. A mers atât de departe încât, întâlnindu-se într-o zi întâmplător cu el pe stradă, şi având schimbată culoarea părului, să pretindă că nu-l cunoaşte şi că nu e ea, ea. Elaborase o schemă atât de complicată, încât fiecare dintre prietenele ei făcea parte dintr-un sistem tip copac [sau telefonul fără fir, dacă preferaţi], încât la un moment dat individul ajunsese să sune 20 de persoane numai pentru a da de ea.

Nu mă înţelegeţi greşit. Fata mi-a rămas prietenă apropiată şi nu a fost şi nici nu cred că va fi interesată vreodată de aspectul bănesc al unei relaţii. Nu ştiu ce a fost în capul ei când a decis să iasă cu boşorogul şi ştiu că “pseudo-relaţia” s-a tergiversat până când i-a fost declarată iubirea şi depusă o cerere în căsătorie. Penibilul ar fi putut atinge cote mult mai alarmante. Dar totul e bine când se termină cu bine. Colega mea a recunoscut că a minţit, i-a mărturisit bolnavului cu Sindromul Irinel adevăratul nume şi, la cât de îndobitocit era săracul, după ce a iertat-o, probabil că s-ar mai fi ţinut mult după coada ei, dacă nu s-ar fi dizolvat copacul. Yey, fac şi rime

Vrei să devii stăpânul absolut al răului?

Mai jos ai să găseşti 100 de paşi simpli pe care oricine îi poate îndeplini!

Bine, bine, mă potolesc câteva clipe să vă explic de la ce a pornit treaba asta cu stăpânul răului. Zilele trecute am văzut Resident Evil: After Life care, în ciuda faptului că a fost extrem de antrenant, aşa, ca efecte speciale [un pic matrixy la început, unde sunt o groază de clone ale lui Alice care se învârt prin aer de te doare capul şi încă o dată la final, când Alice, Claire şi Chris încearcă să-l răpună pe lupul mare şi rău interpretat de către Shawn Roberts], a fost direct proporţional de prost. Cu riscul să vă spoileresc de tot, zău că nu mai înţeleg rostul scenariului după ce Alice redevine umană. Ceea ce mă readuce la subiectul acestui post.

De ce, din moment ce eşti cea mai puternică – din toate punctele de vedere – creatură de pe Pământ, o mai fugăreşti pe Alice în loc să o striveşti ca pe o gânganie ce este? Şi încă o gânganie muritoare, care nu se mai regenerează cum are puţin timp liber. Pornind de la treaba asta, deosebit de frustrantă pentru mine, pentru că-s mare amatoare de finaluri triste, am dat peste o listă cu 100 de lucruri pe care e musai să le faci dacă vrei să te asiguri că duşmanii tăi nu-ţi vor sta în cale:

• conductele de aerisire nu trebuie să fie suficient de largi cât să se strecoare Bruce Willis prin ele. Dacă şobolanul trece prin ele şi iese fără blană, abia atunci sunt satisfăcător de spaţioase;
• nu te bucura de moartea vrăjmaşilor tăi decât după ce i-ai omorât;
• dacă ai de gând să răpeşti pe cineva, nu-l ţine captiv în ascunzătoarea ta secretă. Nu poţi ştii niciodată ce Bruce Willis îi va sări în ajutor, sfârşind prin a-ţi face una cu pământul sediul. Du-ţi duşmanul în pădure sau la hotel
• dacă duşmanul tău este eroul, nu-i acorda ultima masă, ultimul sărut sau ultima ţigară, ci doar ultimul adio;
• în calitatea ta de stăpân suprem al răului nu e indicat să ai un fiu; la un moment dat va încerca să-ţi uzurpe poziţia şi cel mai probabil, va reuşi. În locul tău, nu aş avea nici o fiică. Pe cât de frumoasă va fi, pe atât de rea [doar te moşteneşte pe tine] şi de proastă va fi [doar e femeie], îndrăgostindu-se de calităţile făcătoare de bine ale eroului, sfârşind prin a te trăda;
• îţi aminteşti râsul maniacal al lui Joker? Da? Cum s-a sfârşit pentru el?
• cel mai bine pentru toată lumea ar fi să fii realist cu privire la adevăratele tale puteri, chiar dacă scopul tău suprem e acela de a fi stăpânul absolut al răului. Dacă, printr-un noroc chior, eroul se împiedică de nişte cabluri şi-ţi întrerupe principala sursă de energie, nu poţi să te apuci să zbieri ca un apucat prin baza ta subterană şi ultra-păzită: “Nuuu! Cum este posibil?! Sunt invincibil!”
• Nu te culca cu duşmanul. De-aia există expresia “a te afla în pat cu duşmanul”, pentru că eroul, în ochii tăi fiind un duşman [reciproca e valabilă], va încerca să te ucidă. În nici un caz şarmul tău debordant nu îl va seduce şi îl va atrage cu prăjiturele de partea răului. Decât dacă eşti Eric Northman
• dacă tot ai drept animale de casă nişte câini infestaţi cu rabie [care în limba greacă înseamnă "frica de apă"], măcar ţine-le într-o cuşcă în care şansele de a cădea şi de a fi sfâşiat sunt egale cu zero;
• dacă tot laşi indicii în legătură cu locul unde poţi fi găsit, măcar asigură-te că persoana care te dă în gât [de obicei chelneriţele sau barmanii care se lasă seduşi de ochii frumoşi ai eroului sau de hârtia de 10 dolari - nici măcar o sumă prea mare] ori dă indicaţii greşite, ori cere mai mulţi bani, ori îl pricopseşte cu sifilis, asta din urmă ca un adaos special din partea ta, să demonstrezi că în ciuda faptului că eşti stăpânul absolut al răului, poţi fi şi extrem de darnic.

Lista curentă [şi posibil episoadele următoare, dacă mă urnesc să le scriu], este inspirată din lista asemănătoare creată de către Peter Anspach în 1994 şi intitulată “The Top 100 Things I’d Do
If I Ever Became An Evil Overlord”, şi a fost adaptată la ultimele filme cu super-eroi [mai mult sau mai puţin super] care au fost lansate în ultimii 5 ani.

Experimenteză lumea: Episodul 22 – Turcia

Gata, m-am întors din Turcia şi mi-am făcut norma de ultima şi prima excursie din an. Şi ufff, nici nu ştiu cu ce să încep. Evident, ca întotdeauna, a fost excursie reuşită, dar au existat şi elemente care m-au lăsat cu un gust amar şi sentimente contradictorii. Îmi place să călătoresc cu Gregory Tour, asta a fost a treia excursie cu ei, părinţii au fost în patru, dar niciodată nu am stat ca pe ghimpi ca acum. Dar să încep cu începutul.

Lucrurile au mers prost de la început; plecarea se făcea din parcarea restaurantului Cina din Bucureşti, la 5:30, cel târziu la 6:00 dimineaţa. Ne-am sunat toate rudele din capitală, să-i întrebăm dacă nu au vreun loc de parcare liber prin faţa blocului. Fiind şi perioada sărbătorilor, majoritatea erau plecaţi în vacanţă, la rândul lor. Până la urmă am parcat-o în faţa blocului Mariei şi al lui Mihai şi ne-am cărat bagajele timp de zece minute până la Ateneu. Maşina era deja acolo, şoferii – Gabi şi Marius -, ne-au ajutat să le încărcăm în cală, ne-am urcat repede şi ne-am ocupat locurile rezervate în prealabil: 5, 6, 9 şi 10, în spatele şoferului, like bosses Apoi a apărut şi ghida, Sânziana, iar de aici lucrurile au început să meargă din ce în ce mai prost. Nu-mi mai amintesc dacă s-a prezentat, ştiu doar că s-a fixat pe culoar, în faţa noastră, cu mâinile la spate, cu un zâmbet de HBIC pe buze şi ne-a ordonat să ne aşezăm ca să putem pleca. Nu a strigat lista cu prezenţa şi, în general, în acea primă zi, s-a comportat de parcă era, şi ea, la rândul ei, venită în vacanţă, nicidecum pentru a conduce un grup. Prima zi nu a fost prea obositoare, dar fiind trei autocare, s-a făcut busculadă la pişu de vreo trei ori prin Bulgaria, unde budele nu sunt chiar de patru stele. Şi imaginaţi-v-o pe Sânziana zicând: “10 minute pauză de toaletă”, iar noi stăteam de trei ori pe-atât

Am intrat în Turcia fără probleme, pesemne sunt obişnuiţi cu autocarele cu turişti români, şi încă de la intrare ne-au întâmpinat minaretele. Pe parcursul a 7 zile am tot văzut minarete, de la moschei mici, de cartier, până la grandioasele Sultanahmet şi Hagia Sofia, şi, deşi nu am nimic impotriva altor religii sau manifestări ale acestora, să fiu împresurată din toate părţile de elemente islamice nu a fost chiar liniştitor. Prima oprire a fost în oraşul Edirne, unde am vizitat Selimiye Camii [a se citi Geami, ştiţi voi, adică Geamia Selimiye], considerată a fi cea mai înaltă moschee, şi unde a trebuit să ne descălţăm pentru a intra înăuntru şi a vizita. Tot aici am avut şi primele interacţiuni cu cultura turcească: acum ştiu de unde vin ţiganii noştri – şi spun asta plină de consideraţie: cum ne-am dat jos din autocar, ne-au atacat hoardele de vânzători ambulanţi, care recunoscuseră numerele de înmatriculare şi care ne-au strigat după singurele nume care înseamnă ceva pentru ei: Hagi şi Ceauşescu. Nu pot spune că Selimiye nu a fost impresionantă, având în vedere că a fost prima moschee în care am pus piciorul în viaţa mea, dar nu am simţit aceleaşi sentimente pe care le-am experimentat, de exemplu, în Notre Dame de Paris.

Oprirea din acea zi a fost la Instanbul, unde ne-am cazat la Hotelul Rouge Noir aflat în partea europeană a oraşului şi despre care am aflat ulterior [mai exact în ultima seară, când am ieşit în oraş cu Dana şi al ei frate turc, Orhan] că este un hotel de tranzit, asta ca să mă exprim elegant. A doua zi am pornit-o dis-de-dimineaţă spre Urgup, localitate aflată în inima Turciei, mai exact în Cappadocia. Am petrecut toată ziua în autocar, având de parcurs aproximativ 900 km, iar Sânziana a folosit timpul pentru a-şi mai spăla din păcate: a venit pregătită cu informaţii, povestioare, bârfe antice şi nu a păstrat tonul plictisit şi înţepat al ghizilor, a fost veselă şi a imprimat o atmosferă generală în autocar plină de voie bună. Până la sfârşitul excursiei crescuse exponenţial în ochii mei, iar asta poate spune multe despre capacitatea unei persoane de a se adapta la anumite situaţii, atât a mea, cât şi a ei.

Următoarele trei zile, inclusiv noaptea dintre ani s-a dormit la Urgup, într-un hotel de 4 stele, dar care era sub Hotel Parâng din Olăneşti la serviciile de cazare şi servire, pereţii fiind atât de subţiri încât puteai auzi tot ce vorbeau vecinii, care, din păcate erau români. Trecând peste asta, am vizitat Uchisar, Zelve, Kaymakli, Goreme şi Valea Ihlara, iar pe drumul de întoarcere acasă, am oprit în Ankara pentru a vizita Muzeul Civilizaţiilor Anatoliene, unde am petrecut aproape o oră holbându-ne la exponate şi făcând poze, deşi în program aveam atribuite două ore. O oră am bântuit-o prin regiunea înconjurătoare, în care se afla un bazar, foarte asemănător cu târgul nostru din Romaneşti. Muzeul în sine a fost interesant, dar nu m-a dat pe spate încât să exclam: “wow!” Mi-a adus aminte de Muzeul Regiunii Porţile de Fier de la Drobeta Turnu Severin şi, deşi nu sunt foarte patrioată din fire, al nostru e mai mişto, chit că exponatele nu sunt atât de vechi precum cele anatoliene.

Filmuleţul cu o parte din poze îl găsiţi mai jos:

În penultima zi în Istanbul am participat la un Tur Ecumenic, vizitând Biserica Izvorul Tămăduirii, Biserica Românească şi Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, turul sărind peste Biserica Bulgărească, alcătuită în totalitate din fontă şi care părea deosebit de interesantă în scurtul răgaz în care am apucat să o vedem din autocarul aflat în mers. Apoi am mers într-o croazieră pe Bosfor, dar a plouat şi nu am prea făcut pozici. Seara am ieşit cu fratele turc al Danei, Orhan, şi iar ne-a plouat, plus că oraşul, aparent, nu are canalizare. Sau dacă are, eu nu am văzut-o. A doua zi de dimineaţă, am pornit spre ţară.

Mai sunt multe lucruri de spus despre excursia asta. Cum ar fi filmul tematic “My life în ruins”, cu un şofer de autocar numit Poopy Cacas care se îndrăgosteşte de ghida care îl însoţeşte, sau despre cum un autocar de 50 de persoane adormea de fiecare dată când Sânziana începea să ne povestească sau să ne arate un documentar. Sau despre masa de Revelion la care am avut program artistic cu dansatoare din buric, dar nu am avut mâncare, sau despre reprezentantele agenţiei care mai mult au încurcat treburile. Sau despre cucoanele cărora le-a puţit totul, de la vecinii de autocar, la camere, la mâncare, la programul turistic. La final, pentru mine şi familia mea, nimic nu a mai contat, pentru că important a fost să ne simţim bine. Şi ne-am simţit Turcia a fost o experienţă şi sper să o repet cât mai curând.