Retrospectiva săptămânii

Câte puţin din fiecare…

A trecut şi prima săptămână de când am ajuns la belgieni şi pot să spun cu mâna pe inimă că a fost una plină de peripeţii, care mai de care mai interesante. Dar să recapitulăm…

1. Marţi am rămas singură acasă, fără un strop de mâncare în frigider. Julie, colega de apartament, mi-a spus că mă pot servi din tot ce-mi pofteşte inima, singura dificultate pe care am întâmpinat-o fiind că nu avea decât pizze congelate şi nici urmă de chibrit în casă, cu toate că fumează ca un turc.

Am încercat să pornesc cuptorul cu o brichetă pe care am descoperit-o, culmea!, pe etajeră la baie (fata asta fumează pe unde apucă, azi de dimineaţă când intrai la baie, găsii scrumiera lăsată pe marginea căzii. Imaginaţi-vă singuri unde stătea şi ce făcea în timp ce fuma ), numai că afurisitul de cuptor are un fel de protecţie şi nu poate fi aprins decât cu chibrituri.

Văzând că nu e chip s-o scot la capăt cu aragazul, mi-am îndreptat atenţia către cuptorul cu microunde, numai că, şi aici este cu schepsis, pe interior, arată de parcă Julie obişnuieşte să gătească bombe cu nitrogen. Ideea e că nu mai pregătisem în viaţa mea semi-congelate şi doar închipuiţi-vă o pizza pusă la decongelat şi apoi la prăjit de cineva care atunci luase prima piatră în gură. Una peste alta a ieşit nesperat de bună, nici ăia la pizzerie nu o reuşeau atât de delicioasă. Doar că, pe seară, când a ajuns şi Julie acasă şi îi era foame, evident, jumătatea rămasă de la prânz se răcise, astfel încât a băgat-o 5 minute la microunde.

Şi cum stăteam noi de taină în sufragerie, observăm un fum negru şi gros ieşind valuri-valuri din bucătărie. Se arsese pizza scrum, se lipise de farfurie, arăta ca un plastic dintr-ăla topit de 20 de ori, negru şi slinos, cum vedem prin filmele cu extratereştri. Nu are rost să vă spun cât a durat să curăţăm mizeria, cert e că ne-am dus amândouă nemâncate la culcare, foarte târziu în noapte.

2. Mercoledi m-am dus în sediul AIESEC HUB. Tehnic, nu m-am dus direct în sediu pentru că respectivul spaţiu aparţine universităţii. Cum spuneam şi altădată, îi cam omoară birocraţia, deoarece eu, fiind acum vice-preşedinte, am dreptul să cer cheia la Info Desk, la Congierge sau portar, cum i-am zice noi, numai că nu prea arată a portar Ştiind că Manolo, sau Aura a noastră, varianta neagră şi masculină, mi-a trecut numele pe lista respectivă, m-am dus încrezătoare in veleităţile mele de vorbitoare de limba franceză la Info Desk să cer cheia. Surpriză, madame prezentă acolo habar nu avea cine sunt, pe deasupra nici nu găsea lista, nici nu înţelegea cum mă numesc. Fail, cum ar zice Mânzu! Mi-am scris numele pe o bucăţică de hârtie, i-am explicat cine sunt, parcă-parcă îşi amintea cu ce scop sunt acolo, în faţa ei, dar nu mi-a dat cheia până nu şi-a sunat colegul de pe cealaltă tură pentru confirmare.

Apoi am stat cam 4 ore complet singură în sediu, făcând treburi aiesecereşti, cum am învăţat acasă, timp în care profitam de faptul că Manolo avea laptopul la el şi wireless în toată facultatea, pentru a-i trimite n mailuri în care îi povesteam cum mă plictisesc eu acolo şi că mi-e foame şi că nu ştiu nici un loc în Bruxelles unde să mă duc să mănânc singură, pentru că nu am un buddy care să se îngrijească de mine şi cât de amărâtă sunt, vai, vai, până s-a milit de mine şi a venit să mă ia, să mă ducă la un restaurant grecesc unde am mâncat o specialitate al cărei nume îmi scapă momentan, cu toate că sunt sigură că nu o să-mi mai amintesc în veci, întrerupţi de bâzâitul telefoanelor şi de persoanele care tot intrau peste noi în restaurant să ne caute.

Pe seară am avut EB meeting, am făcut setare de aşteptări şi mod de lucru şi m-am enervat teribil deoarece fiind încă în perioada recrutării, am discutat şi metodele de promovare. Nu am văzut în viaţa mea oameni mai surprinşi de vijelie când au auzit de class shouts sau de spam-ul prin intermediul reţelelor de socializare Twitter sau Facebook.

3. Jeudi am avut Induction Session pentru persoanele interesate de AIESEC. Pentru oamenii normali, adică cei din România, induction-ul avea loc de obicei după ce completau un formular, erau chemaţi la interviu, li se verificau competenţele, intrau în săptămâna de probă, apoi erau triaţi cu ajutorul altui interviu, pe sistemul de mare succes folosit de civilizaţiile antice, supravieţuieşte cel mai puternic. Am intrat în cel mai disfuncţional sistem, iar după cum bine îmi spunea Mădălina la Boat Party, vineri, aş face bine să uit România, pentru că AIESEC în România nu mai există pentru mine. Aşa să fie oare?

Şi doar ca să vedeţi până unde poate merge lipsa de promovare / convingere a organizaţiei, la Induction Session au fost mai bine de 20 de persoane, pe când la şedinţa comitetului local ce a avut loc după, în afara EB-ului, au mai fost fix 5 persoane. Ah, da, şi am fost prezentată şi ca vicepreşedinte de Resurse Umane. Cum ar zice pisoiu’, cred că expresia mea a fost priceless, pentru că m-am învolburat cum fac de obicei când mă agit şi am şuierat printre dinţi către Manolo: “Cum se face că nu ştiam?!” Aparent, era o problemă internă şi trebuia discutată în particular după, dar dacă s-ar fi despărţit mările atunci şi ar fi crăpat şi pământul, cât să înghită mişelul, nu m-aş fi supărat prea tare

4. Cred că aşteptaţi să ajung la punctul rezervat Boat Party-ului. Aia a fost zi cu peripeţii Interesant de povestit este că, nici nu începusem să mă pregătesc când am auzit soneria: nişte prieteni de-ai lui Julie pregăteau o beţivăneală la apartament şi cum aveau nevoie de spaţiu, ar cam fi trebuit să-mi iau tălpăşiţa. Bine, bine, de luat oricum mi-o luam, dar mai erau 2 ore până la ora de plecare… Aşa că am tras de timp, în stilul meu pur oltenesc: m-am schimbat în 10 ţinute, mi-am pieptănat părul diferit de mai multe ori (numai peria mea ştie câte fire de păr au murit între dinţii ei de plastic), m-am fardat, m-am demachiat, m-am fardat iar… Mi se înroşise faţa, arătam de parcă aveam pojar În final, tot am plecat mai devreme şi a trebuit să aştept cam o jumătate de oră în staţia de metrou să se facă ora la care ar fi trebuit să ajung în mod normal la petrecere. Pe barcă se aflau, evident, sărbătoriţii, Banchy şi Irina, şi încă vreo 10 persoane, toată lumea cunoscându-se cu toată lumea. Până au început să curgă aiesecerii, două ore mai târziu, gândeam numai în engleză, de parcă oamenii care se aflau de faţă ar fi putut să-mi ghicească gândurile: “OMG, what am I doing here? Why is everybody staring at me?”

Apoi au venit July şi Mickey, Fir şi Alisa, Cretzu, Mădălina Pitea, Iulia Şerban, Totora couple şi alţi cunoscuţi de-ai mei şi parcă a început să mi se pară mai animată petrecerea. Se prea poate ca din cauza AIESEC să mi se fi alterat simţul petrecerilor şi să nu mi se mai pară agreabile alte ieşiri de genul. Mi-e dor de acasă şi de clipele când ieşeam la karaoke şi de jocurile cu băutură şi de Alex şi Cioro alcoolici (ăştia aici au voie să conducă băuţi , dar se fac muci din 2 beri de 0,25l, cică sunt prea tari. Glumiţă!!!).

Pe la 5 aşa mi s-a făcut somn, plus că în weekend (adică a doua zi începând de la ora 9) trebuia să ajung la Antwerp, la o conferinţă naţională. Metroul nu pornise încă, cu autobuzele de noapte nu mă descurc (nu mă descurc nici cu ălea de zi), astfel încât Banchy, ca băiat bun ce e, mă trimite acasă cu un coleg de-al lui de la serviciu, ca să fie sigur că ajung în siguranţă acasă. Numai că designated driver era mort de beat şi mă întreba pe mine care e drumul spre casă. Şi pe toată durata, de când am plecat de la barcă până la apartament, eram amândoi monosilabici, el că din cauza băuturii trebuia să se concentreze la drum, eu de frică să nu-i stric concentrarea

5. Sfârşitul de săptămână. Fraţilor, nu mi-l mai amintesc Ştiu că sâmbătă am ieşit într-o cafenea unde se fuma marijuana şi am ieşit de acolo un pic cam prea veselă şi ştiu că am ajuns acasă pe la 2, iar duminică am mâncat melci în oraş şi am băut bere de cireşe (dulce, dulce, da’ te duce ) într-un bar numit Le Cercuil (google it), care avea în loc de mese coşciuge foarte de-adevăratelea, apoi, pe la 5, designated driver a venit să ne ia la un grătărel românesc, unde Julie a mâncat pentru prima dată mici şi a văzut cum se dansează o horă. Amuzant, aşa.

În avanpremieră: joi mă duc la o petrecere AIESEC organizată tot de mine într-un băruleţ simpatic de lângă campus, Puro Brazil, unde am negociat pentru 50 de cocktaluri albastre, numite deloc original AIESEC, iar sâmbătă la un Halloween Party. Nu vă spun de acum ce voi purta, aşteptaţi pozele

Experimentează lumea – partea a 18-a

Miha se distrează de minune în India, profitând de pe urma internshipului obţinut prin AIESEC

Asa ca am decis sa va scriu despre ceva tare fain care mi s-a intamplat. Tocmai ce a trecut un festival foarte important aici, in Gujarat. Navratri, sarbatoarea zeitei Durga (si a reincarnarilor ei), care tine 9 nopti este de fapt un prilej minunat pentru ca oamenii sa petreaca non stop. In fiecare seara din cele 9 se incepe cu un ritual numit pooja si se continua cu garba – dansuri speciale pe muzica traditionala. Pentru cei care au scapat postul de pe blogul meu puteti vedea filmuletele de la garba aici: http://mo-verbavolant.blogspot.com/2009/09/navratri-festival-garba-nights.html

Si acum sa va povestesc ceva ce m-a surprins foarte tare. In timpul acestul festival am fost la 2 garba, de obicei destul de tarziu, pe la 11, oricum dureaza pana pe 3 (!!!). De obicei se intampla in locuri foarte spatioase pentru ca toata lumea se strange la garba, in special tinerii. In ultima seara de Navratri am hotarat sa cobor in curtea societatii noastre (Skylark) sa vad cum se face pooja pentru ca de fiecare data am prins dansurile, dar nu si ritualul de inceput.

Asa ca mi-am pus o pereche de itari/colanti, mi-am tras o kurta(bluza) lunga si am coborat in curte. De la etajul 7, de la fereastra vedeam ca se stransese lumea si se vedeau lumanari aprinse. Jos se organizase un fel de altar. Imi pare rau ca nu am putut sa fac poze, dar mi s-a parut total lipsit de respect sa fac poze in timpul ritualului. O sa incerc sa descriu cat pot eu de bine ceea ce am vazut.

Era format un fel de zid din caramizi, puse la ceva distanta unele de altele, iar intre crapaturi erau lumanari aprinse. In fata zidului era o reprezentare din ceramica a zeitei care era acoperita de flori si incojurata de alte lumanari. De fapt aceste lumanari nu sunt facute din ceara, se numesc diya si sunt formate dintr-un suport in care se pune ghee (un fel de unt/grasime) si o ata groasa din bumbac. Femeile erau stranse in semicerc in 2-3 randuri iar barbatii stateau in spate, la ceva distanta in alte 2 randuri. Am intrat si eu in zona respectiva (lasandu-mi papucii in afara cercului. bine-nteles) si m-am asezat intre barbati si femei. Stiam deja ca femeile sunt cele care fac aproape totul asa ca mi-era teama ca nu cumva in timpul ritualului sa ma autoimplic prin pozitia mea

Una dintre femei canta, toti ceilalti aplaudau, iar la fiecare vers facea pauza si ceilalti ii raspundeau, tot cantand. In timp ce canta femeia avea o diya in mana pe care o plimba in forma de cerc , paralel cu corpul ei. Nu stiu pe ce criteriu conducea ea ritualul, nu era cea mai in varsta din grup, nu era foarte traditional imbracata (adica nu avea sari). Poate era singura care stia ce sa cante. Habar n-am. Nu-mi cunosteam vecinii asa ca nu aveam pe cine sa sacai cu intrebari probabil foarte stupide pentru ei. Au cantat asa vreo jumatate de ora, iar la final nu stiu de unde au scos bunataturi. Dulciuri, nuca de cocos si iar dulciuri… se numesc prasad si se impart la toti participantii.

Hmmm, foarte interesant, mi-am zis si m-am bucurat ca in acea seara am vazut pooja. Si ma pregateam eu sa urc inapoi in apartament, mestecand de zor la nuca de cocos. In timp ce-mi cautam pupucii prin marea de incaltari o fata a venit din nou cu o tava plina de dulciuri si m-a intrebat daca vin la garba. I-am spus ca nu m-am gandit la asta, ca nu stiu unde si cand se organizeaza, dar ca mi-ar placea sa vin. Mi-a zis ca se organizeaza chiar in curtea noastra o ora mai tarziu si apoi m-a intrebat daca am costum de garba (choli). I-am zis ca nu si s-a oferit sa-mi imprumute unul! Apoi practic m-a tarat acasa la ea si mi-a dat costumul si niste cercei si ceva de pus la gat

Am urcat rapid la noi in apartament si m-am apucat sa probez costumul. Ma simteam din nou fetita care probeaza hainele mamei. Trecuse mult timp de cand ma bucurasem asa de tare pentru ceva. Cand m-am hotarat sa cobor pentru pooja nici prin cap nu-mi trecuse ca urma sa pap bunataturi si sa capat un costum de garba. M-am aranjat cum am stiu eu mai bine si am coborat intr-un final pentru garba.

Imediat ce mi-am lasat incaltarile la intrare si am intrat pe patura verde de iarba am vazut privirile zambitoare ale vecinilor. Vecinul “rau” care sta sub noi (si care ne bate la usa de fiecare data cand facem prea multa galagie) m-a intampinat foarte bucuros intrebandu-ma unde sunt ceilalti colegi de apartament. I-am scuzat spunand ca si-au facut alte planuri. Din nou am stat un pic sa analizez lucrurile din jurul meu. Pe micul teren de cricket transformat in loc de garba erau pe 2 laterale cate 2 siruri de scaune, iar in mijloc era un alt altar al zeitei. La intrare, in colturi, era cate o masa. Pe una dintre mese era pus un casetofon, o gramada de casete si in fata casetofonului un microfon care ducea muzica in difuzoare.

Si aranjarea pe scaune avea o ordine. Pe una din laterale statea barbatii si pe cealalta femeile. Doamnele mai in varsta (bunicile) stateau in fata, iar femeile tinere catre spate. Dansurile incepusera. Trei fete (adolescente de nu mai mult de 15 ani) aveau propria lor coreografie. Eu m-am aciuat pe langa tanti care condusese ceremonia de pooja. O fiinta tare vesela. Mi-a marturisit ca nu stie sa danseze garba, dar ca se baga tot timpul sa danseze si-si misca picioarele in directia celorlalti. Asa ca in curand m-a tarat la dans cu ea! Buuuun – asa am ajuns sa ma fac de ras in fata vecinilor, luandu-ma dupa nebuna de tanti care nici macar ea nu stie sa danseze (poate de asta au si pus-o sa tina ritualul – era nebuna si nimeni nu vroia sa o contrazica). Am incercat sa fiu cat de gratioasa posibil, sa nu ma impiedic in fusta lunga si sa nu-mi scape salul prins cu un ac de siguranta minuscul. Cred ca am reusit in proportie de 25-30%. de fapt cred ca m-au considerat draguta ca am incercat. Era mai rau daca nu incercam. Probabil paream cu nasul pe sus. Si in plus, chiar foarte multa lume acolo nu stia sa danseze. Daca ei nu stiau… ce asteptari sa aiba de la mine?!

Cert e ca m-am distrat foarte tare, am transpirat crunt, de emotii, de caldura, de la atata miscare, de la hainele lungi… S-a facut o pauza la un moment dat in care s-a anuntat ca pizza a ajuns si toata lumea s-a strans in cercuri si cateva femei s-au plimbat ducand pizza la participanti. Copiii erau cei mai bucurosi, in hainele lor de sarbatoare, sclipicioase si coloratem dupa atata alergat si jucat, se puteau in sfarsit bucura de cola si pizza! Dar pizza nu a fost tot! A urmat desertul, un desert imens. Pe cealalata masa erau cutii si oale pline cu bunataturi, vreo 5 sau 6 feluri de dulciuri. Dupa aceea dansul a mai continuat vreo 2 ore. Eu n-am mai rezistat decat o ora, am urcat si m-am bagat la dus. cand am iesit de la fereastra se auzeau cantecele de incheiere. Nu-mi aduc aminte ce am visat in noaptea aceea, stiu doar ca am adormit instantaneu si ritmurile de garba inca imi sunau in urechi.

Minunata Indie si spontaneitatea mea mi-au adus vecinii mai aproape si o bucurie imensa de a saluta oamenii cu “Namaste” de fiecare data in lift sau pe langa bloc. Nu mi-i aduc aminte pe toti dar stiu ca ei ma stiu, am fost singura dintre strainii din Skylark care a participat la sarbatoarea societatii. Si-mi vine sa zambesc mereu cand ii vad, iar ei imi raspund. Ciudat cum e de ajuns sa faci un gest foarte simplu si oamenii te accepta!

Sunt legi foarte simple ale firii umane, lucruri firesti pe care le descopar sau le realizez aici.

Mihaela

Experimentează lumea – partea a 17-a

Missed Miha? I sure do! So, let’s begin.

Ce mai faceti? A trecut ceva timp de cand nu am mai primit vesti de la voi, asa ca astept multe reply-uri.
Avertisment: urmatoarele 4 paragrafe sunt cam plictisitoare asa ca puteti sa sariti peste si sa cititi ceea ce va promit de ceva timp.

Pe 28 eu fac 4 luni de cand sunt plecata de acasa. Nu am stat niciodata sa numar zilele dar tot timpul cand cunosti persoane noi esti intrebat de cand esti in India si cat mai stai. E un fel de setari de asteptari. Daca esti de ceva timp inseamna ca stii mai multe locuri, poti sa dai recomandari, sfaturi, poti sa te descurci. Daca esti nou incepe discutia despre primele socuri, despre trafic si orele tarzii cand lumea incepe sa lucreze, despre mancare si probleme de sanatate samd. Daca mai ai ceva timp de stat atunci lumea incepe sa te investigheze mai bine, sa te prospecteze ca viitor “hang-out friend”. Iar de ceva timp am observat ca daca esti doar in trecere sau mai ai foarte putin timp de stat nu se mai obosesc foarte tare sa te cunoasca, te intreaba aceleasi eterne lucruri despre ce parere ti-ai facut, daca vrei sa te intorci si alte chestii asemanatoare.

Hmmm, dupa ce am locuit cu 20 persoane in acelasi apartament, trainees pe care in ultima luna i-am petrecut rand pe rand catre aeroport, nu mai am energia si entuziasmul necesar sa cunosc oameni. Mai am 3 persoane de petrecut: Laura (romanca- 9 luni in India) pleaca in seara asta, Kasia (poloneza- 2 luni in India) pleaca miercuri, Riko (japoneza-2 luni in India) pleaca intr-o saptamana.

O sa ramanem 9 oameni din tari complet diferite. Toti cei noi sunt pentru internshipuri mai lungi: Anna din Polonia-6 luni, Eva din Olanda-4 luni, Salimah din Canada- 4 luni, Galih din Indonezia- 1 an, Vasek din Cehia- 6 luni, Yuki din Japonia- 5 luni, Charlie din Turcia- 1 an, Diego din Brazilia-6 luni. Luna viitoare mai vine o fata din Vietnam si 2 polonezi.

Astea sunt statisticile. V-am redat multe numere pentru ca incerc sa rationez prin ceea ce am trecut si experientele pe care le-am avut. Din punct de vedere emotional sunt cam varza si nu ma pot increde in ceea ce simt acum. Si spun asta pentru ca trebuie sa decid daca mai raman sau nu, adica daca sa-mi prelungesc viza. Teoretic pe data de 13 noiembrie ma voi afla in avion indreptandu-ma spre casa. Adica mai am o luna jumate in care sa ma apuc sa cumpar cadouri si suveniruri, sa-mi fac planul cu ceea ce mai am de vizitat (Taj Mahalul e pe lista, nu va faceti griji).

Ok, ok, gata cu mailul depresiv si apocaliptic! O sa va povestesc ceva interesant, ceva ce cred ca asteptati inca din prima mea luna aici si anume “povestea de dragoste” intre o fata alba si un baiat indian. Nu o sa dau numele si nationalitatea fetei, vreau sa-i respect intimitatea chiar daca sunt slabe sanse sa aveti vreo legatura cu ea.

Experimenteaza lumea – partea a 16a

Accra! Alexandra’s city, capital and home…

Accra is my city now! My capital! My home! I don’t know it very well. I don’t think I saw 5% of it. But what I saw definitely made me think. It made me think about life, about society, about being poor, about being rich, about education, health, security. It made me think about who I am and what I want from my life.

I live in Kaneshie. It’s an industrial area that has good parts, bad parts, and interesting parts. Just like any other neighborhood in any other city in the world. The heart of Kaneshie is Kaneshie Market, a place where you can find anything you want. People that fix shoes, people that sell fabrics, egg sandwiches, bad smelling fish, vegetables, seamstresses, tro tros, fried rice with chicken and salad, you name it, they will have it. In the evening it can be a dangerous place, if you are white and don’t pay enough attention.

Kaneshie Market was my first cultural shock. Nuno took me there in my first weekend in Accra to buy some of the stuff I needed. It was dirty, but then I discovered that there are many dirty places in Accra. It smelled like fish! Outside I could see tables where people were selling different stuff. It shocked me the amount of fish and raw meet on the tables and for the first time I asked myself how can people live like that or eat from there. I guess they just can!

Every day I wake up at 6 am. I can’t sleep anymore after 6. I, the person that always had problems waking up in the morning; I can’t sleep not even in weekends. I think I still work after Romanian time, 6 am in Accra, 9 am in Iasi. I would love to sleep more, but I just can’t.

I am taking a share taxi to work. It firsts stops to Circle (which is called actually Kwame Nkrumah Circle) If there is no traffic, I can get to work in 30 min. If there is traffic, it can take even an hour. In the worst traffic day I got here, I spent one hour and a half blocked in a cab, thinking that I might have malaria! In Romania I would most probably get to work in 15 min, by car.

Accra is one of the most crowded places I have ever seen. Lots and lots of people! Before I get the circle, I pass over the river. There is always a chance to see somebody peeing on the side of the road! I just turn my head on focus on other things!

I work in Asylum Down. I haven’t decided yet if it’s a nice area or not. For now, it’s just the place where the agency has its office.

Moving further on the Ring Road, the place to go is Osu. Osu is somehow a better neighborhood to live in. Many white people live there. That doesn’t necessary makes it safer. I heard of cases were thieves were using cabs to rob people. Stop the cab, threaten the victim, take the backpack. It hasn’t happen to me nor will it! In Osu you can find many restaurants and places to eat. I think one of the best and most expensive is Monsoon. They serve sushi and many continental dishes there. This month is closed for renovation. Other places in Osu: Pizza Inn, Duplex, Mamma Mia, Kuoala Supermarket, etc.

Other places in Accra: Accra Mall, Spintex Road (there are nice wooden sculptures there), Melting Moments, The Art Center, etc. (like I said, I only saw 5% of it)

Accra isn’t a city easy to love. At least for me, at this moment in time! They don’t have parks here, the traffic is horrible most of the time, and I can’t imagine myself taking a walk just for sightseeing. Somebody once told me not to try to recreate my Romania here. I try not to do that. There are things I appreciate about Accra, and there are things that I hate. I am sure it’s the same in every other city in the world!

Me happy!

Experimentează lumea – partea a 13-a

Alte povesti din India

Trei mari sarbatori au loc aici in aceasta perioada. In prima duminca din august se sarbatoreste Friendship Day care e un fel de Valentine’s Day de la noi ca si amploare, cu tarabe pline de tot felul de bratarele si alte minuni pe care le oferi prietenilor. Bine-nteles ca ei nu au Valentione’s Day, indragostitii sunt doar in filme pentru ca in viata reala familia se ocupa de viata ta personala.

A doua sarbatoare este pe 5 august (si e zi libera!), se numeste Rakshabandhan si este dedicata fratilor. De fapt este ziua in care surorile ofera bratari fratilor lor pentru ca acestia au grija de ele si le ofera protectie, iar ei le ofera in schimb cadouri sau bani.

Mai e o sarbatoare luna asta, Ziua Independentei, care are loc pe 15 august cu parade si tot dichisul. In fapt sarbatoarea va tine 3 zile, de vineri pana duminica (iarasi zile libere!).

Daca pana acum v-am indicat ca m-au apucat muncile la serviciu acum trebuie sa va spun ca intru in toiul implementarilor. Am facut cercetarea, am ajuns la comun acord cu clientii asupra planului, iar acum trebuie sa si facem ceea ce am zis ca facem (ia sa vedem cum stau indienii la partea asta?!). Nu eram foarte sigura daca tot eu ma voi ocupa si de implementare pentru cei 4 clienti ai mei, dar se pare ca da. De fapt doar responsabilitatea este a mea, daca vreau sa deleg parti din proiect o pot face atata timp cat lucrurile se intampla.

Deci, dupa 2 luni de zile aici, incep sa vad cum se intampla lucrurile E placut, ma simt apreciata de seful meu, caruia ii place faptul ca ii contest modul de planificare, ca verific tot ce ne spune si ca sar cu gura de fiecare data cand nu-mi convine ceva (deee, olteanca tot olteanca!). Dar tot pentru asta trag si ponoasele caci pe bune oamenii cu idei se numesc idioti. Cum ma apuca proactivitatea si propun sa facem ceva nou imediat primesc si sarcina sa ma ocup de asta.

Un alt lucru pe care l-am descoperit recent e ca oamenii se simt destul de singuri aici. Poate si din cauza faptului ca, nefiind baruri, tinerii nu prea au unde sa se stranga. Parcurile se inchid la 10, restaurantele sunt scumpe, acasa la cineva e cam greu cu parintii, in camine sunt reguli destul de stricte… nu raman decat cinematografele, mallurile (pentru cei cu bani), “fast-foodurile” si terasele intinse pe strazi.

De multe ori realizez ca daca as vrea as putea sa am o viata foarte apropiata fata de cea de acasa. Am intalnit foarte multi indieni care n-au mancat niciodata mancare de pe strada (adica nu in restaurant), n-au baut niciodata ceai cu 2 rupii de la coltul strazii, n-au fost niciodata in orasul vechi, nu au negociat niciodata in piata si in principiu rar stau in locuri fara aer conditionat. Si nu numai cei bogati, ci si cei din clasa medie. Au India lor dar nu prea isi cunosc tara si isi pierd cultura.

Schimband subiectul catre ceva mai interesant, tin sa va spun ca eu atrag mai multa atentie decat un travestit. Deja auzisem despre faptul ca travestitii aici au un statut aparte, ca sunt doar un altfel de cersetori care, pretinzand ca sunt hermafroditi si ca nu se pot integra in societate, te pot chiar agresa ca sa primeasca ce vor. Am auzit ca politia nu intervine si ca nu se poate face nimic, sunt cumva “protejati” de lege si ei/ele stiu asta!!!! Ieri era o paluga pe strada, cu parul facut codite, imbracat(a) in sari, machiat(a) si plin(a) de bratari. O asemenea aratare ar intoarce privirile oriunde in Romania, in schimb lumea aici era mai preocupata sa se uite dupa mine (care iesisem in pauza cu cei 9 colegi barbati) decat dupa creatura aia imbracata tipator. Mie mi se sucise gatul incercand sa descifrez ce mama naibii se intampla iar toata lumea de pe strada ii dadea un “ignore” complet.

Experimentează lumea – partea a 12-a

Miha scrie rar, dar bine. E amuzantă şi, culmea, deşi e la mama naiba în praznic, are o experienţă uimitoare şi s-a înconjurat numai de oameni unul şi unul. Iar de data aceasta vrea să ne spună că nu a slăbit şi nu s-a bronzat.

Scris marti:
Da, stiu, nu v-am mai scris de ceva timp, dar am avut motive intemeiate.
In primul rand m-am prins cu munca, un obicei foarte prost al meu M-au apucat initiativele p-acilea si cum oamenii cu idei se numesc idioti… a trebuit sa le si pun in practica. Iar in al doilea rand in ultima saptamana am avut invazia de chinezi. Si acum o sa le iau pe rand sa va spun ce si cum.
Cred ca sufar de mania de a apartine unui grup, sunt un homo communitas, iar firma la care lucrez nu face decat sa amplifice acest lucru. Daca la inceput nu eram foarte sigura de ceea ce urma sa fac, project managerul meu nu-mi dadea taskuri foarte specifice si trebuia mai mult sa intuiesc ce vrea de la mine, in timp am inceput sa descopar cum stau lucrurile. In echipa mea suntem 5 oameni, 3 baieti si 2 fete. Ma inteleg foarte bine cu “sefa” si cu inca un coleg (care n-a baut ness in viata lui si dupa ce a baut de la mine a zis ca e cea mai buna cafea pe care a baut-o vreodata si de atunci ii fac si lui dupa masa de pranz). Si ceilalti doi colegi sunt de treaba, dar se cam chinuie cu engleza si astfel nu avem prea multe sanse sa ne cunoastem mai bine. De curand ni s-a mai alaturat o fata care ar trebui sa fie copy-writer, dar sefa mea e deplin nemultumita ca dupa o zi de munca nu a fost in stare sa termine un articol (?!!).

Scris joi:
Retractez, acea fata care ni s-a alaturat a disparut si intre timp in locul ei azi a venit alta. Asta pare ceva mai dezghetata. Sper sa fie in stare sa scrie mai mult de un articol pe zi Azi ne dam feedback, noua noastra HR-ita a venit cu splendida idee sa nu se mai dea feedback doar de sus in jos, vrea feedback la 360 grade, adica toti tuturor. Si ne-a dat un excel in care trebuie sa notam de la 1 la 5 performantele si abilitatile personale, ale colegilor si ale sefilor. Dar echipa mea e mai cu mot si ne ducem toti mai tarziu in sala de sedinte si ne dam feedback acolo

Aseara era cat pe ce sa o iau razna. De o saptamana avem multi galbeni mititei (nu sunt rasista, chiar imi place de mor de ei) si desi vreo 10 s-au mutat in alt apartament tot am ramas 21 de trainee in 6 camere.

Scris vineri:
Cand va zic ca am innebunit si muncesc toata ziua, nu ma credeti! Nu vedeti ca se face o saptamana de cand tot incerc sa scriu? Nu ma plang deloc, imi place Unde esti tu regim comunist???
S-a mai rezolvat din problema cu chinezii. S-au mutat mare parte, restul sunt cuminti si ma asculta ca doar sunt cea mai hoasca de acolo. Glumesc, ma respecta datorita experientei mele vaste de viata si abilitatilor mele de a lua hotarari si a organiza lucruri precum si atitudinii mele optimiste si impaciuitoare. Serios, ar trebui sa vorbesc mai frumos despre ei ca doar am 2 colege de camere chinezoaice. Se spala pe cap in fiecare zi, cateodata de 2 ori pe zi… si nu le cade fir de par. Sunt invidioasa! Eu am renuntat sa mai constientizez faptul ca am par in cap, am o claie care sta cum vrea muschiul ei pe scalpul meu. Da, si ce daca azi vrea sa se carlionteze si maine sta lins?

30 minute mai tarziu:
Aseara am vizitat un loc numit Rajwadu. Este un restaurant cu mai multe anexe. Intri printr-un culoar plin de iedera, te asteapta 2 indieni cu turbane la cotitura cu trandafirasi, iti trag o pata rosie pe frunte si te trimit intr-un cort din care iese fum. Iar acolo doua dansatoare in costume din Rajastan (ma dau si eu rotunda, nu stiu sa diferentiez costumele inca, am aflat de pe-acolo) se invarteau de mama focului. Curand pun si pozele pe blog. La un moment dat era implicata si o maimuta, niste cioburi, cuie, bani. In fine, a fost un fel de spectacol iar apoi ne-am dus sa mancam. Am stam la mese din piatra, pe jos, am mancat cu mana dreapta si ne-am tinut cu mana stanga de burti (multa, multa mancare, picanta de asemenea… dulce, dulce desertul… inghetata? nu mai e loc).

Concluzie:
In cazul in care n-ati priceput mai nimic din acest mail, concluzionez prin a va spune ca sunt bine, cred ca sunt sanatoasa (asta in cazul in care n-am luat malarie, degetele mele de la picioare arata de parca ar avea rujeola), cel putin fizic, muncesc si ma distrez, pana acum imi ajung banii, luna viitoare vreau sa ma duc sa vad Taj Mahalul (ca deeee, daca ma intorc din India si n-am poze de la Taj zice lumea ca n-am valoare – nu va suparati, e doar unul din miturile de afara care ma cam seaca).

Ma bucur sa aud ca n-ati murit / v-ati continuat viata fara mine si ca ati continuat sa va maritati/insurati/logoditi/aproape despartiti si sa faceti copii si sa va spetiti cu munca incercand sa treceti peste criza, ploi si acum canicula!

Într-un alt colţ de ţară…

Am încercat din răsputeri să nu scriu nimic pe blog referitor la vacanţă pe care mi-o petrec la Galaţi, pentru că am vrut să o păstrez doar pentru mine. Câteodată este bine să mai ţinem şi pentru sine anumite întâmplări sau experienţe. Iar uneori, dacă aceste experienţe te marchează cumva, trebuie să le faci cunoscute.

Astăzi aveam plănuită o zi la cumpărături cu Roxana, din AIESEC Galaţi, şi una dintre prietenele ei, Cynthia, voluntar Peace Corps într-un sat de lângă Galaţi. Cert este că nu am ajuns propriu-zis într-un magazin decât după ora 17. De ce? Pentru că am petrecut mai bine de trei ore alături de o doamnă de la un ONG local, care m-a impresionat teribil prin povestea ei şi a organizaţiei pe care o conduce.

Recapitulând, astăzi am purtat o fustă indecent de scurtă şi am avut o discuţie indecent de fructuoasă cu Ana Burtea, preşedinta organizaţiei Inimă de copil, iar lucrurile pe care mi le-a povestit m-au bucurat şi m-au întristat în aceeaşi măsură.

Oamenii care lucrează în organizaţie sau simplii voluntari liceeni luptă din răsputeri să ţină unite familii defavorizate, copii cu rezultate slabe la învăţătură vin în Centrul de zi al ONG-ului pentru a primi ajutor din partea pedagogilor sau a psihologilor, iar pentru persoanele cu dizabilităţi a luat naştere un cerc de art-terapie, pentru a le scoate în evidenţă latura creativă.

Un lucru care mi-a plăcut în mod deosebit a fost panoplia lor de premii. Anul trecut, dacă mai ţin eu bine minte, au fost singurul ONG gălăţean premiat. Singurul care a avut activităţi educative şi ecologice, singurul care a devansat AIESEC, eterna mea iubire (deşi aici aş mai avea încă dubii, parcă ţin cu Universitatea mai mult, înainte de toate ).

Unde stau prost? La campanii de presă, la recrutări, la tot ce ţine de promovare. Au doi străini în organizaţie, Elie, voluntar în Peace Corps, şi Mike, un chinez venit prin programul eXchange al AIESEC, pe perioada verii, ambii ajutându-i să se dezvolte. Dar cei doi străini urmează să plece la sfârşitul verii şi vor rămâne doar ei, singuri, cu copiii şi familiile dezbinate din care provin.

Ana Burtea m-a întrebat, înainte să plec, dacă aş fi interesată să lucrez pe partea de proiecte sociale. Nu m-am mai gândit niciodată la asta. Nu m-am gândit decât că trebuie să plec în Ucraina, că cei de acolo sunt vai şi-amar de mama lor, fără să realizez că şi cei de acasă au nevoie de ajutor.

Cum îi putem ajuta?

Experimentează lumea – partea a şaptea

Am cunoscut-o in noiembrie 2007. Era brunetă şi mult mai scundă decât mine. Am fost automat geloasă pentru că stătea de vorbă cu prietenul meu şi-l răpise 10 minute de lângă mine. Am reîntâlnit-o în aprilie 2008, în unul dintre apartamentele AIESEC România. I se făcea take-over-ul. Era noul vicepreşedinte Comunicare la nivel de ţară. Acum este plecată în eXchange în Ghana.

I am in Casablanca waiting for my flight… in 8 hours I will be in Accra. Yesterday I spent the day with Philipp in Frankfurt… Thank you Philipp, I had a really great time… Now, more than ever is more difficult for me to choose my favorite city… Maybe it’s time to understand that there is something interesting and beautiful in every corner of the world…

I am staying here for about 5 minutes and somebody already offered me a drink… Maybe because my hair is blond and I am wearing shorts… In Romania I look normal… in Casablanca it seems I am quite exotic:P. But it is so hot that I decided that it doesn’t matter if I am the only girls dressed like that from around here.

I am on a hallway, on the ground, sitting with my laptop in my lap… Everybody that is walking around looks at me like I am a freak!!! Am I? This was the second plug in that I tried and I am glad to say that its working .

I tried to call my mother but I finished my credit… In Romania its 20:21. I just saw another girl in shorts. I feel better…

3 hours later…

I am still in Casablanca… After watching Criminal minds and Taken I can honestly say that I am sick of waiting… I probably got the amount of attention that I get in one year in Romania… I don’t believe it’s the shorts, it must be the fact that I am in the hallway… I started getting cold… I decided that I will never be a fan of the music they are playing in this airport… People are smiling at me, which is nice…

Somebody tried to pick me up… I was invited in the hotel… I pretended I don’t understand… Sitting in a hallway has many disadvantages…

This one has proposed marriage… this is no longer funny. When Cosi told me that this happened to her, I told myself that this is just an isolated case… I guess people like to move fast in this part of the world… In the end he left… he was kind of upset… but just because my hair is blond it doesn’t mean I am going to marry a stranger in Casablanca… 40 more minutes… and I will be on my way… should I be sorry that I am not leaving this airport married or engaged? )) I don’t think so…

A few days later…

My second day at MMRS, my forth day in Ghana…. After my plane trip I became a fan of Royal Air Maroc… everything was perfect during my flight and I even got a rose… I will come back next week with details about Ghana and Accra and getting here… I have a lot to tell

Experimentează lumea – partea a şasea

Nu, nu mă pot abţine, mai ales când atâtea persoane dragi mie străbat lumea în lung şi-n lat. Acum e rândul pisoiului original să povestească modul în care experimentează lumea.

Neatza pısıc.
Pe scurt ca n-am foarte mult tımp sı nıcı nu maı stıu ce am scrıs ıerı, decı daca se repeta, nu ma ımpusca
Ierı am stat la tabara, unde am sı mancat, apoı am venıt ın sedıu unde au avut un fel de lc meetıng or somethıng sı pe la 9 seara ne-a dus un aıesecer la un prıeten de-al luı acasa. Acolo pare ok, avem o camera mare cu 2 paturı marı, decı e ok, ne-am bagat sı mancarea la frıgider and everythıng, ne am facut sı dus, etc, cıca maı sta cu un tıp pe care nu l am cunoscut ınca, fıındca nu era acasa. Sıngura chestıe e ca a doua zı, adıca azı, pleca undeva la 7 dımıneata, sı noı nu aveam cheıe, decı trebuı sa plecam sı noı la 7, ceea ce fu ok pt ca exploraram un pıc cartıeru sı gasıram un supermarket, asta pana pe la 8 30, cand ne duseram la bus sa-l luam spre tabara.
La tabara azı fu ultıma zı sı maı fusera nıste country presentatıons, apoı un fel de closıng plenary cu tot felul de…chestıı prın ea La pranz fu super tare ca ne dadura cıorba (asa se zıce sı la eı), apoı un pılaf cu nıste bucatı de puı (ffffffff bun), salata, un fel de ıaurt cu apa sı sare foarte racorıtor sı o….placınta dın ceva cu gust de fasole batuta sı care avea prın ea salata sı patrunjel. Super buna masa. Plecaram dın tabara pe la..5 cred. Apoi venıram ın centru la o terasa unde bauram o lımonada pe care plecaram fara s-o platım, apoı ne luaram o cartela de telefon publıc, sa maı sunam lumea pe acıa, sı mancaram o ınghetata tradıtıonala care se ıntınde asa ca guma…mıe imı placu, relatıv
De maıne ıntram ın vacanta pentru 3 saptamanı. Partea proasta e ca (don’t tel mom about thıs) se pare ca nu o sa avem masa atuncı, dar se lucreaza la asta. Maıne cred ca o sa ne ıntalnım cu Huseyın de la Ittt sı poate reusım sa vızıtam ceva, ca pana acuma stam bıne doar la ıncercat mancarurı turcestı
Alta parte proasta….don’t tell mom about thıs eıther….e ca vıza noasttra e doar de o luna, sı…ın functıe de daca ne place aıcı sau nu, vrem sa plecam la mıjlocu perıoadeı ın grecıa sı sa ne ıntoarcem, avand o noua vıza (asta ın caz ca ne place sı vrem sa stam pana la sfarsıtu proıectuluı) sau plecam dupa 30 de zıle (ceea ce astora nu le convıne, dar daca ne suparam, asta facem )
OCul e ın majorıtate nıce to us, except the ocp, whıch ıs a total bee-ch! faza e ca nu te lamuresc. Adıca sunt destul de multe plangerı sı…toata lumea e dezamagıta ca au pauza 3 saptamanı, pentru ca vor cheltuı aıurea banı serıosı). Pana acum se pare ca relatıa traınees-oc nu e prea roza … sa vedem, deocamdata noı suntem undeva la mıjloc, ne-om da sı noı dupa majorıtate sau …dupa cum ne-o dıcta portofelu.
Asa dıntre traınee ıı stım cam pe totı sı cu majorıtatea ne-am sı ımprıetenıt. Maı sunt cateva asıatıce retardate sı pe lısta neagra maı e sı una dın Indıa, care arata genıal, dar are o voce de taranca care o tradeaza (chıar e taranca, sı cacofonıa de dınaınte e ıntentıonata).
Nu stıu ce sa maı zıc, ca scrıu la maılul asta de o vıata am depıstat sı baıetı frumuseı, dar pana acuma doar de departe ) abıa astept sa vızıtam Istanbulu sı sa contınuam sa mancam chestıı noı (una pe zı cel putın). Potı sa-ı zıcı lui tatı ca azı mancaram rahat sı cred ca sı sugıuc ) cred , nu’s sıgura.
Pupıcı ıstanbulezı sı-tı scrıu cand maı ajung prın sedıu :*

În altă ordine de idei, chit că e pisoiul original, tastaturile astea istanbuleze mă omoară cu zile şi îmi vine s-o strâng de gât că nu are timp să stea un sfert de oră să gândească ce scrie. Mai mult ca sigur nu aţi priceput nimic din ce a scris ea mai sus. V-aş explica eu, dar lenea asta mă omoară, la propriu. Rămâne, deci, pe altă dată.

Ahh, să nu uit, o mică dedicaţie pentru pisoi, că prevăd că se întoarce dansatoare din buric:

Experimentează lumea – partea a doua

Continuare de data trecută, de la aceeaşi prietenă a mea:

Compania in care lucrez se numeste infoAnalytica ( www.infoanalytica.com ) si ofera servicii de consultanta financiara si de marketing pentru piata din SUA. Eu lucrez in departamentul Social Media Marketing, un domeniu nou al marketingului online prin care companiile pot profita de trendul mondial al oamenilor de a se grupa in retele sociale customizate nevoilor si intereselor lor. E un marketing prin care companiile obtin un feedback autentic de la clienti, e un marketing targetat si mai putin ofensiv iar cu fiecare zi care trece descopar ca este si usor masurabil.

In firma lucreaza vreo 25-30 persoane, majoritatea sunt tineri de pana in 35 ani, fiind ceva mai multi barbati decat femei. Lucrez de la 10 la 7 (7.30 – 4.30 in Romania) si am o pauza de o ora. Sambata se “lucreaza” 3 ore. De fapt este o zi in care este obligatoriu sa vii la birou si sa nu muncesti. Se organizeaza tot felul de activitati apropiate ideii de team-building: joculete diverse (sambata trecuta am jucat mima), filme, activitati sportive, actiuni caritabile si cateodata si ceva traininguri sau scurte cursuri de specializare (dupa ce activitatile planificate se incheie baietii trec la Counter Strike, ii suna cuiva cunoscut?). Eu cred ca o sa sar peste cateva sambete din acestea din cand in cand ca altfel nu am cum sa vizitez ceva pe aici. Dar ideea e foarte tare, si e un lucru rar.

In primele doua zile am citit Introduction Guide-ul, instructiunile de lucru pentru nou-veniti si cam tot ce am gasit pe calculatorul meu, am incercat sa-mi observ colegii si sa identific fumatorii. Am doua pauze de tigara, o data in pauza de masa si inca o data cand avem noi chef. Suntem la etajul 6 al unei cladiri pline de diverse firme, restaurante (una dintre cele mai high class din Ahmedabad) si nu putem fuma in interior, nici macar in curte, trebuie sa mergem in parcarea de vizavi De fapt in general in Ahmedabad nu se fumeaza in incinte. Sunt singura fata fumatoare de aici (am auzit ca e posibil ca si alte fete sa fumeze dar nu se “afiseaza” pt a nu fi considerate depravate) asa ca inchipuiti-va cum arata un sir indian (la propriu) de vreo 7 oameni cu o bucata de branza alba in coada iesind la fumat ))))) Daca nu as fi fost fumatoare cred ca ar fi trebuit sa astept eu mult si bine sa se bage vreun coleg in seama cu mine. HR-ita mi-a zis de la inceput ca toata lumea o sa fie prietenoasa cu mine, sa nu-mi fac griji, dar ca baietii vor fi retinuti sa-mi vorbeasca o perioada pt ca eu sa nu-mi fac idei gresite

Yep, acesta este locul in care casatoriile sunt aranjate de parinti iar cuplurile nici nu se tin de mana in public, despre orice mai mult de atat pot doar sa va spun ca poate fi considerat o completa lipsa de respect, exhibitionism, pornografie, se platesc amenzi usturatoare si se face puscarie. Recent am citit in “Ahmedabad Mirror” ca o scoala de fete va interzice purtatul blugilor, care sunt prea stramti si ispititori pe corpul tinerelor fete, facand astfel de rusine renumele scolii. Da, ati citit bine, nu era vorba de fuste mini, pantaloni scurti, bluze scurte, doar despre niste simpli blugi.

Si vad ca incet, incet am renuntat sa va povestesc despre job si ajungem la subiectul discriminare. Mda, mailul asta probabil ajunge si pe la ai mei, asa ca trebuie sa am grija cum formulez ideile (poate isi vor dori sa ma mut aici de tot ))) ). In principiu pot sa va spun ca sunt momente cand ma simt un obiect. Am inceput sa ma mai obisnuiesc cu ideea, de fapt am inceput sa ma acopar mai mult. E uimitor cum poti sa intorci toate privirile pentru simplul fapt ca esti alb. Un lucru cu care m-am obisnuit cu greu este curiozitatea oamenilor de pe strada. Se holbeaza fascinati, te masoara din cap pana in picioare si iti zambesc larg, probabil este prima data in viata lor cand au vazut un alb. Daca sunt aproape vor sa dea mana cu tine (lucru nespecific lor) sau sa faca o poza cu tine (Ahmedabad este un oras uscat, motiv pentru care turistii il ocolesc). Aaaa, si mi se mai intampla cateodata sa ma abordeze cineva oferindu-se sa-mi arate orasul si sa ma ajute (nu va ganditi la nimic rau, fac asta pentru bani).

Un alt lucru pe care l-am gasit foarte ciudat este genul de intrebari pe care ti le pun. Vor sa stie exact de unde esti (de parca si-ar putea da seama ce fel de cartier e Sărariul in Craiova), daca te-ai nascut acolo sau te-ai mutat dintr-un oras mai mic, cu cine locuiesti, cati frati, surori, verisori ai, cu ce se ocupa parintii tai, ce fel de casa ai, ce studii si diplome ai etc. Simt ca imi expun viata de fiecare data cand cunosc pe cineva nou. Iar ei vorbesc cu o nonsalanta uimitoare despre viata lor, de multe ori suna ca un anunt la matrimoniale. Apropo, chiar trebuie sa va redau cateva. Mori de ras!!! Dar am uitat sa va spun care e de fapt primul lucru de care lumea te intreaba (cei care nu stiu de AIESEC), si anume daca esti casatorita si cateodata urmeaza si continuarea: daca ai venit aici sa te casatoresti )))))))))

Ceea ce va spun insa nu se aplica oamenilor bogati, care sunt totusi destul de putini. Cum ii recunosti pe oamenii bogati? In general au masina (probabil Toyota), poarta ochelari de soare si, dupa parerea mea, sunt excesiv de bine imbracati Femeile bogate sunt mai plinute, mai albe (ca doar soarele nu le vede fetisoara!), se machiaza si poarta haine straine, cu briz-brizuri. Oricum pe acesti oameni ii vezi doar in masina, intr-un restaurant de fite (sunt cateva si din astea) sau intr-un magazin de firma (gen Channel!!!!). Si daca ajungi sa si cunosti o parte din ei nu fac decat sa vorbeasca cat de tari (“jmecheri”) sunt ei si pe unde s-au plimbat in lume si cum se gandesc sa emigreze.

In general totul tine de statut, de casta din care provin. Competitia e foarte mare, peste tot, orice ai face, la scoala, pt obtinerea unui job, pt casatorie. Sunt foarte ambitiosi la scoala, pana la urma sunt si cate 300 pe loc. Parintii cheltuie foarte mult pentru ca ei sa faca o facultate, sa le ofere un viitor mai bun. De aceea copiii raman tot timpul aproape de familie, indatorati. De obicei intreaga familie locuieste impreuna, adica intr-o casa stai cu parintii, cu bunicii, cu fratii tai, cu unchii si matusile, cu verisorii. Deci familiile sunt numeroase si practic orice nou venit in familie este ales de parinti, asocierile/casatoriile se fac in functie de casta, de venituri, de istoria familiei.

As fi vrut sa va scriu cate ceva si despre mancarea pe care am incercat-o pana acum, dar deja scriu de doua zile la mailul asta. Imi place cam tot ce am incercat pana acum, nu am mancat carne de mai bine de 2 saptamani, doar o gramada de sosuri, salate, pita cu diverse umpluturi care de care mai picante, iar stomacul meu a rezistat cu bine “probelor de foc”:)

Experimentează lumea – partea întâi

Fragment dintr-un mail primit de la o prietenă de-a mea, care a ales să lase slujba bine plătită de acasă şi să cucerească India.

Am ajuns cu bine, dupa o lunga calatorie cu avionul si trenul. Marti am plecat de pe Otopeni la 8.30 am si am ajuns la 10.00 pm in Mumbai (am avut escala de 1 ora in Londra). Din Mumbai am luat trenul pana in Ahmedabad (orasul unde voi locui pt urmatorele 6 luni), unde am ajuns miercuri la ora 11.00 am

Despre primul meu soc cultural, despre indieni spalandu-se (NU IN GANGE), va redau din notitele pe care le-am luat (denumite generic demitizarea spalatului): E 3.00 am (ora Romaniei) si sala de asteptare devine din ce in ce mai populata. Cand am ajuns acum 3 ore erau doar 2 femei dormind si vreo trei baieti care se uitau la un film. Iar acum aceasta sala mare forfoteste de lume, noii veniti nici nu au unde sa se aseze. Urmaresc de aproape jumatate de ora un adevarat spectacol: aproape fara exceptie toti cei de aici isi desfac bagajul, isi pun pasta pe periuta de dinti, se duc sa se perieze la chiuvetele cu oglinda (separate de sala de asteptare doar pe jumatate printr-un perete/fereastra de sticla aproape complet transparenta), scuipa zgomotos, apoi se intorc la bagaj, scot sapunul si prosopul si dispar in baie (care se afla de-o parte si de alta o chiuvetelor), de unde ies infasurati in prosop si se imbraca in sala, urmand apoi detaliul final, trecerea pieptenului prin par si aranjarea frizurii.

Explicatie: India este foarte mare, se calatoreste mult cu trenul (de exemplu din Ahmedabad in Delhi sunt vreo 15-18 ore, din Mumbai pana in Ahmedabad vreo 7-10 ore) iar multi dintre calatori pot petrece chiar si 2-3 zile pe drum, spalandu-se practic pe unde apuca.

Si acum sa va povestesc despre alte lucruri de care am tot fost intrebata.
Locuiesc la 3 minute de sediul AIESEC, intr-o zona destul de buna. Apartamentul este foarte mare, cu multe camere cu baie proprie, o bucatarie, living si o terasa pe acoperis (un loc foarte fain pentru party sau hang-out seara). Arata foarte simplu si nu i-ar strica o zugraveala. In bai nu exista decat dus, deci este foarte posibil ca in aceste 6 luni sa nu vad vreo cada. Deocamdata stau singura in camera si am deprins o mica obsesie din a dezinfecta ce-mi iese in cale Asta pentru ca este foarte, foarte cald (peste 42 grade) si tinem toate geamurile deschise (iar ferestrele ocupa cate jumatate de perete) si orice ai face, dimineata se strange un strat de praf. Dar avem o femeie de serviciu care vine zilnic. Nu avem aer conditionat, dar avem ventilatoare de tavan pe care le tinem pornite aproape non-stop. Cu apa poate fi problematic pentru ca cea de la robinet nu este potabila (nici macar fiarta), dar saptamanal ni se aduc bidoane de cate 20 l cu apa potabila (super-ultra filtrata si tratata), iar eu am ajuns sa beau si cate 3-4 litri pe zi, asa ca e totul ok pana la urma. Pana acum nu am avut probleme cu stomacul pentru ca am avut mare grija, chiar si cu mancarea am luat-o treptat… In zona aceasta sunt majoritatea vegetarieni. Si pe o asemenea caldura va marturisesc ca nu duc lipsa carnii, ultima data am mancat un pic de pui pe avion. Mancarea lor este facuta din tot feluri de amestecaturi de legume, cereale si condimente. De aratat arata foarte bine, dar este peste papilele mele gustative de picanta. Expresia “iti ia gura foc” nu inseamna nimic la noi. Asadar nu am mancat decat de doua ori mancare indiana, foarte putin, cu multa apa

In apartament mai sunt 3 alti trainee: o romanca, un rus si o poloneza. Rusul si poloneza o sa plece in curand, acum 2 zile a plecat o brazilianca. Mai sunt alte doua fete care lucreaza la un ONG si stau acasa la o familie indiana. Saptamana asta mai vine o englezoaica si intr-o luna apartamentul va fi plin (vara asta vom fi peste 30) si voi capata o colega de camera. @ Ahmedabad va trebui sa mai inchirieze inca un apartament mare. Deci, se anunta “full house”. In plus am mai cunoscut un grup de straini americani si francezi care sunt veniti aici la diferite organizatii.

Legat de vaci… Pe aici sunt precum cainii vagabonzi. Le vezi mancand din gunoaie, nu prea sunt la vedere in zonele foarte aglomerate sau in centru si nu le acorda nimeni “prioritate”, soferii le ocolesc usor, asa cum ii ocolesc pe pietoni si biciclisti. Si daca tot vorbim de trafic… Am niste fantezii cu soferi romani teribilisti care se trezesc in traficul de aici. Daca ar exista un Babilon al traficului atunci aceasta ar fi locatia lui. Se circula pe partea stanga, ca in Anglia, iar soferul sta in dreapta. Sunt cateva semafoare, denivelari pt reducerea vitezei, dar in rest singura regula urmata e cea a claxonului. Pe principiul “Da-te ba ca trec io!” circula laolalta masini (si cei care au masini… desi japoneze, chiar au masini… rable n-am vazut), ricse, motorete, biciclete, vanzatori ambulanti cu carucioare, autobuze, camioane. Ricsele si motoretele sunt cel mai des utilizate pe aici. Ricsa e ca un fel de taxi aerisit si foarte ieftin, eu platesc pentru drumul acasa-serviciu dus-intors mai putin de 1 dolar.

Alte lucruri de care ati mai auzit… Imbracamintea: femeile trebuie sa aiba musai acoperit pieptul (ce durere, ce durere! atat aveam si eu de aratat si acum…), umerii si cat de mult posibil picioarele. Se poarta blugi, de catre toata lumea in general. Despre costumele traditionale (care sunt foarte frumoase si destul de confortabile) o sa va scriu mai multe dupa ce o sa am informatii concrete.

Un alt lucru pe care nu stiu daca il stiti toti este faptul ca in zona in care sunt eu nu se consuma alcool. Indienii nu au voie. Cu toate acestea in zona aceasta se inregistreaza cel mai mare consum de alcool! Se poate cumpara si ilegal sau se aduce din alte zone. Eu urmeaza sa obtin un permis si o sa-mi pot cumpara. Cert e ca nu sunt baruri in care sa se bea, ceea ce face ca Ahmedabad sa nu aiba o viata de noapte foarte activa si nici nu sunt foarte multi turisti. Se consuma alcool doar acasa, in reuniuni destul de stranse.. In acelasi timp din acest motiv Ahmedabad este si unul dintre cele mai sigure orase (relativ vorbind, in comparatie cu alte orase din India).

As mai avea multe de zis, trebuie sa va povestesc si despre frumusetile orasului, dar n-am vazut inca mai nimic, sa va povestesc si despre job, care promite sa fie foarte interesant si despre multe altele. Dar toate astea VOR URMA …