Hold your Horny Horses

Sunt ceea ce voi aţi numi o figurantă. Îmi place să merg în cluburi şi să ascult muzică bună şi rară. Ce vreţi, poftele mele alese se satisfac greu. Dar nu aşa greu precum miercurea trecută, când am mers în compania Danei în Wave 84, la invitaţia expresă a lui Marius, patronul localului.

M-a uimit telefonul primit şi inistenţa cu care ne dorea acolo. Mai mult m-a uimit mulţimea strânsă să-i asculte pe belgienii de la Mise en Scene, cu care mă întâlnisem accidental într-o noapte din periplul meu bruxellois. Cvasi-necunoscuţi pe meleagurile est-europene, punkerii de la M.e.S. şi-au adus cu sine propria trupă care să le concerteze în deschidere. O adunătură de Elvişi, simpatici foc, dar care concurau la figuraţie împotriva mea – basistul lor, un pălug de aproape 2m, chiar s-a cocoţat pe barul întreţinut de Marci -, care se intitulau Horny Horses.

Muzica lor, deşi deloc de lepădat, a sunat repetitivă şi, în ciuda faptului că lumea s-a distrat şi a dansat, au reuşit să-mi smulgă un căscat. Din nefericire, înfiinţându-mă în Wave fără pregătiri anterioare, nu vă pot prezenta o altă mostră a abilităţii de înregistrare a micului meu Sony. Dar vă las în compania pozelor, pe care le găsiţi aici

Lungul concert al sfertului de veac

Eh, vă place titlul, nu-i aşa? Eram precisă

Aseară am fost la concert, evident în Wave, unde, în ciuda faptului că se anunţase începerea evenimentului la 22: 30, din cauza finalei Cupei Europene [sper să o nimeresc, că pe lângă "Eu şi tehnologia" mai sufăr şi de "Eu şi fotbalul"], puţinele persoane prezente deja se răcoreau la briza terasei. Băieţii de la Mes Quins erau deja la local de la ora 4 a după-amiezii şi, aşa cum ne-au mărturisit mai târziu, plictiseala i-a împins la ceea ce a urmat.

Ca de obicei, s-a băut mult. Nu mult ca data trecută, când am pierdut numărul paharelor, dar suficient cât să fiu veselă. But then again, eu sunt veselă mereu şi fără alcool la bord. Laura, căreia i-am făcut botezul focului aseară, s-a tratat cu nişte Martini Bianco, pe care îl concediez pe motiv că e prea dulce pentru gustul meu, dar nici nu a avut nevoie de mai mult pentru a intra în starea de spirit necesară. Şi în timp ce eu am fost acuzată din nou că sunt prea statică, ea s-a zbenguit în ritmul ei şi după posibilităţi

Dar măcar o dată pe săptămână să nu vorbesc despre mine! Aseară am fost la concertul Mes Quins, o trupă disco-pop-electro-kitsch [nu mă pot hotărî în ce gen muzical să-i încadrez] renăscută ca duo după destrămarea din iarna lui 2010. Deşi spectacolul a început târziu [vă spuneam mai devreme că a fost meci], atmosfera a fost ca întodeauna minunată, Silviu şi Ovidiu încântându-ne auzul timp de aproape 3 ore şi jumătate. Dar staţi liniştiţi, la viaţa mea am rezistat şi mai mult. Muzica lor, în cel mai bun caz, poate fi numită nonconformistă; Ovidiu l-a acompaniat pe Silviu la chitară electrică, în timp ce Silviu l-a acompaniat pe Ovidiu la pistol de lipit, bormaşină, fier de călcat de fier [dintr-acela de care mai foloseşte bunica la ţară] şi piuliţe.

De data aceasta s-a dansat, s-a aplaudat şi nici nu a fost nevoie să se ceară bis, pentru că cei doi Mes Quins-i au fost mai mult decât bucuroşi să ne ţină lipiţi de scenă cu muzica lor. Şi cu toate acestea, nu au lipsit nici momentele amuzante. Au fost uitate versuri, au fost inventate în prima audiţie noi cântece [they gave us inception! ], ne-au mărturisit întâmplări de pe la castinguri. Dacă veţi avea răbdarea de a arunca o privire prin poze, veţi vedea că Silviu chiar aduce pe alocuri cu Sergiu Nicolaescu. Iar pentru că sunt obsedată de modă, iar cea masculină nu face excepţie, nu am putut să nu observ cât de simpatic a fost tricoul pe care l-a purtat Ovidiu sâmbătă seara. Pozele le găsiţi aici, iar clipurile vor fi postate imediat după ce găsesc card readerul şi le încarc pe youtube.

Iar data viitoare [posibil marţi ] nu mai aveţi nici o scuză să nu mi vă alăturaţi în Club Wave 84. Promit să port o fustă imposibil de scurtă

miorlăieli ulterioare: gata şi clipurile. Le găsiţi mai jos:

 

The Amsterdams în Wave 84 din Craiova

Oficial, acesta a fost cel mai mişto concert la care am asistat vreodată. După cel al lui Armin din 2008 de la Arenele Romane unde ne-a plouat vreo 4 ore, dar asta contează mai puţin. Băieţii au fost… dar aveţi un pic răbdare că ajung şi acolo

În ciuda prospectelor muzicale, seara se anunţa tristă; Dana ne părăsise pentru a se alătura altui grup petrecăreţ, iar colţul nostru magic ne fusese corupt, dar clubul era plin [comparativ cu alte dăţi] şi am dat nas în nas cu Tavi, care mă trezise în dimineaţa aceea pe la 5:30, pentru că îmi încurcase numerele în agendă [versiunea lui, pentru că eu sunt Bond, Pisicu' Bond ] – asta înseamnă că după o dimineaţă începută prost, urmată de o sesiune de cumpărături [cu părinţii care trebuiau supravegheaţi], împachetat ante-menţionaţii părinţi şi trimişi la teatru la premiera piesei “Totul e bine când se termină cu bine” şi apoi pitziponcit Dana după chipul şi asemănarea mea [şi ce bine mi-a ieşit! Pozele în curând, pe Facebook, în albumul acesta. Dacă nu sunteţi prieteni cu nici una dintre noi, too bad ], am reuşit şi eu să mă aranjez cât de cât şi să mă târăsc împreună cu Anda până în Wave, unde am constatat cu stupoare [!] că amândouă purtăm rochii mov. Great minds think alike

Apoi au început băuturile să curgă Şi concertul să se deruleze. Şi ce bine a sunat. Acum, cred că eram eu prea extatică, pentru că în afară de băieţii din trupă [şi de ŞapCĂ CAre îmi obtura camera când filmam], nu prea am mai acordat atenţie altor întâmplări sau persoane. Mai are vreun rost să-i laud? Andrei, Ovidiu, Augustin şi Andrei din nou [care are cel mai frumos păr creţ pe care l-am văzut în viaţa mea] au ritmul în sânge şi ştiu cum să farmece audienţa. Pe tot parcursul concertului lor s-a dat o bătălie înăuntrul meu, între dorinţa de a a-mi lua notiţe [scriitoarea din mine nu se lasă de meserie nici în timpul liber] şi cea de a mă bâţâi pe muzica lor psihedelică, miere pentru urechile mele. Evident, a învins bâţâiala Şi deşi acum stau întinsă în pat cu picioarele cocoţate pe o pernă pufoasă şi Micul Toshi în braţe, I regret nothing.   

Şi tocmai când începusem să ne temem că Dana va rata o chestie de zile mari, a apărut şi formaţia a fost completă. Nu ni s-a alăturat pe ring decât mai târziu, dar în stilul ei caracteristic a dat din cap pe muzica celor patru. The Amsterdams au interpretat majoritatea cântecelor de pe ultimul lor album [pe care îl ascult acum], plus alte câteva de pe primul album la cererea expres a publicului. Şi apoi s-a gătat treaba, că doar ştim că lucrurile foarte bune nu pot dura la nesfârşit. Ne-am retras pe canapeaua de divă [de această dată cu vedere directă către ring şi scenă], iar Dana [thank you, sis!] a avut strălucita idee de a mai rămâne, că doar era sâmbătă seara, unde ne duceam acasă de la ora aia? Şi astfel am mers noi la culcare pe la 5 dimineaţa, după ce în prealabil am trecut prin următoarele experienţe: Marius, care este un drăguţ ca întotdeauna [şi care a descărcat pozele din aparatul Andei, unde există poze incriminatorii cu noi de aseară], ne-a întrebat de ce ne bâţâim doar pe canapea, că se plânseseră băieţii că suntem prea statice. Ne-am prins mai târziu că băieţii erau, în fapt, artiştii noştri, cu care, de altfel, am petrecut câteva ore pe care o să mi le amintesc cât oi trăi.

Sau nu o să mi le amintesc, deoarece şi Marius, şi Andrei [Haţegan] au avut grijă să nu ne lipsească băuturile de pe masă. Şi au fost atât de multe, încât Dana a scris pe Twitter asta. Bine, a mai scris şi asta, lucru cu care nu pot decât să fiu de acord. Am dansat când nu prea ţineam neapărat să fac asta, am râs şi am zâmbit [aici alcoolul a fost de vină ] şi m-am simţit bine, dovedindu-mi încă o dată că muzicienii şi scriitorii se pupă bine la evenimente sociale [no pun intended]. Iar ca să închei într-o notă optimistă, vă recomand să mergeţi să-i ascultaţi de fiecare dată când concertează în oraşul vostru [de fapt, se merită să te deplasezi până la Bucureşti doar ca să-i asculţi], pentru că muzica lor e absolut genială. Iar de pe albumul Electromagnetica, melodiile mele preferate sunt Part of It si Coalmine, care pur şi simplu mi-au ridicat părul pe ceafă [în sensul bun, evident].

miorlăieli ulterioare: în apărarea mea, articolul a fost scris şi gata de a fi publicat în jurul orei 13:31, dar din cauza WordPress, nu aţi putut beneficia de ultima mostră a divoşeniei mele decât târziu în noapte. Sper că v-aţi delectat, ca de obicei, cu cuvintele mele virtuale

În oraşul mort

În seara aceea se îmbrăcase retro. Îşi pusese o fustă lungă, conică, prin care i se întrezăreau picioarele lungi şi înroşite de la epilat. Proastă alegere făcuse să iasă la dans cu o fustă până în pământ. În sus îşi aruncase o bluză hippie, largă, cât să-i ascundă burta umflată de aripioare picante de la KFC.

Când a ajuns în Cafe Central şi a dat peste cunoscuţi amestecaţi cu puştoaice de liceu, s-a simţit brusc bătrână. Pe vremuri, îşi punea tocurile şi, suită pe cuburi, anima cluburile. Acum, nu mai găsea nici măcar un scaun liber. A căscat şi, pentru că nici măcar nu fuma, s-a plictisit în primele 10 secunde. Prietenii au prins mişcarea ei ameţită, din cap, ca a unei musculiţe îmbătate de la oţet, şi au strâns caravanseraiul. În definitiv, nici ei nu erau acolo pentru dans: cuplul era încă în perioada de curtare, EA frecându-se cu el cu o dezinvoltură pe care eroina noastră nu i-o mai întâlnise nici pe vremurile de demult, EL rezista stoic, că doar nu era să se suie de ea chiar acolo. Cealaltă roată a căruţei, xX, venise la agăţat, dar doapă şi căţărată pe ditamai tocurile, care ar fi speriat şi o iederă otrăvitoare, nu prea era o variantă pentru băieţaşii cu ceafa groasă.

Au plecat. S-au dus în Korona, numai să constate că este închis. Noroc cu EL; făcuse în prealabil plinul la maşină. S-au îndreptat spre Moments, chiar în cartierul eroinei noastre, iar ea a sperat pentru o secundă că dacă nici aici nu au noroc, poate să se întoarcă liniştită acasă, să tragă un pui de somn. Nu a fost să fie, EL şi EA, dar mai ales EA, nu ar fi acceptat nici o clipă ca eroina să dezerteze. I-au făcut vânt înapoi în Dacie şi s-au îndreptat spre Motive.

Nu s-a opus, dar ştia că locul acela nu-i de ea. Motive era o legendă urbană, care stipula că toate pipiţele care intră între pereţii fostului depozit trebuie să fie cât mai pipiţe, cât mai corporatiste şi cât mai disperate. Eroina noastră, grăsună şi hippie, emanând floricele şi fluturaşi prin toţi porii, era ca un soare (fusta era galbenă) în marea de paiete, sclipici şi curele care subţiau talia. A lungit canapeaua o jumătate de oră, până a dat peste cap o vodka orange atât de slabă, încât rivaliza cu poşirca pe care o băuse pe vremuri în Estate.

Într-un final i-a venit cheful de dansat, dar ce să facă, nu avea costumaţia de piţipongeală. Noroc că eroina noastră e o tipă inventivă. Într-una din cabinele de la veceu, şi-a dat bluza jos sperând ca băieţii de la securitate să nu fi instalat vreo cameră de luat vederi, aşa cum văzuse ea prin filmele cu scandal. A regretat pentru o jumătate de secundă că nu-şi pusese sutien, dar parcă mai bine era mai liberă de constrângeri. Şi-a ridicat fusta până în pământ până peste bust şi a prins-o în talie cu o centură lată. Îi mai lipseau tocurile, dar porecla din liceu i-a amintit că nu strica să mai lase penibilul acasă. Şi-a desfăcut părul şi şi-a rujat buzele. Când a ieşit de la baie, EL şi EA, încă sărutându-se şi dansându-şi dansul de împerechere, şi xX, salivând la bronzatul cu ceafa groasă la masa de lângă, mai că nu au recunoscut-o. Transformarea fusese totală.

Puştoaicele de liceu, a căror oră de culcare trecuse de mult, şi pipiţele corporatiste, disperate, i-au aruncat ocheade invidioase. Singurii trei tipi bine, care nu veniseră cu prietenele în club, îi trimiteau ocheade peste gura sticlei de bere pe care şi-o băgaseră până pe trahee. Dacă mai împingeau un pic, mureau sufocaţi, dar în extaz. Eroina noastră lumina întregul club prin outfitul ei. Rând pe rând, vulturii şi-au părăsit cuiburile şi au început să dea târcoale pupitrului DJ-ului, unde ea îşi etala măiestria în dans. Nu făceau nimic, decât o încercuiseră, cu mâna stângă în buzunarul pantalonilor, pipăindu-şi portofelul, încercând să ghicească dacă îşi permiteau să intre în vorbă cu ea, cu cealaltă ţinând sticla de bere în apropierea buzelor, încercând să pară cât de cât interesanţi.

Primul care şi-a făcut curaj, Creepy Guy, nu numai că a intrat în vorbă cu ea, dar a încercat să o momească cu un Perroni. Ghinion, eroina nu bea pişu italian îmbuteliat şi vândut la noi pe sume vulgare. Refuzat, s-a dus înapoi la piţipoanca pe care o sprijinise mai devreme. După un timp, s-a întors. Soarele care venea dinspre personajul nostru, hippie şi luminos, avea ceva de spus, trebuia să prezinte un testimonial. I-a spus că e frumoasă şi că vrea să o sărute. Să aştepte numai, că îl trece la baie.

După ce s-a îndepărtat, EL şi EA, xX şi eroina noastră au izbucnit în râs şi au decolat cu motor cu reacţie. Când au ieşit din club, adevăratul soare dădea semne că ar vrea să răsară de undeva de sub Medicină, dar gelos pe rochiţa galbenă a personajului principal al poveştii, a aşteptat îmbufnat ca ea să ajungă acasă. Ghinion, căci grupul vesel a mai făcut o oprire prin Cafe Central, sperând că elevii de liceu dispăruseră, iar ei se puteau desfăşura în voie. Uşa era închisă şi lacătul pus. Ce trişti…

Ulterior, în timp ce scriam acest post, am găsit o explicaţie plauzibilă pentru lipsa de interes a concetăţenilor eroinei şi a trupei sale de şoc: mai devreme, în aceeaşi seară, jucase Craiova cu Steaua şi, trasă în piept de arbitrul de tuşă, pierduse în deplasare. Probabil toată suflarea petrecăreaţă a Băniei, după ce înjurase steliştii de întreg neamul şi aruncase salariul scurtat cu 25% la terasele de pe centru, să se dea şi ei parte din protipendadă o seară la două etape, plecase acasă bosumflată.

Experimentează lumea – partea a treia

Povestea unui membru AIESEC din Republica Moldova, care a ales să-şi petreacă vara şi să-şi realizeze internshipul in “the land of choice”. Îmi cer scuze, este în engleză.

“Matched” is the status of an eXchange participant’s personal form (so-called EP form) in the virtual eXchange database, which means the company / NGO / project the respective person applied for an internship to has accepted his/her application and is ready to receive this participant in its home country.

The internship place I have applied for is the international project “Learn to Change the Future 2009” organized by AIESEC in Craiova in Romania. And now I am officially accepted to come to Craiova, which is at the south-west of Romania, and join the team of 7 interns from Canada, Lithuania, the Russian Federation, Slovakia, Turkey, Ukraine… and now also the Republic of Moldova. Together we must deliver some trainings on the environment protection to high-school students in Craiova and involve them in the improvement of the ecological situation in the city.

The following status of my EP form should be “Realized”, meaning that I am in Romania having my desired internship experience. However, certain obstacles have appeared here with the biggest one to be obtaining visa to Romania. This is a silly paradox: it was so easy to receive visa to Sweden and Brazil situated far away from Moldova, but a real bureaucratic inferno to get the necessary sticker in the passport for coming to the neighbouring country of Romania. At the Romanian embassy each point and comma in the application documents were verified and asked about several times by different persons. Due to such bureaucratic challenges I am still in Moldova, although the project had started 8 days ago.

Nevertheless I have managed to apply for the Romanian visa and should get it in 3 – 5 days. On the date of receiving my passport with this sticker I will immediately board the bus and travel to Bucharest, the capital of Romania, and from there by train to Craiova.

I am still optimistic to see the “Realized” status of my EP form, in other words, to have the expected internship.

Shurik, suntem alături de tine