În traducere liberă [şi poetică, aşa], asta înseamnă “Vântul prin orz”. Nu este un film uşor de urmărit, însăşi premisa de la care porneşte, de a înfăţişa Armata Republicană Irlandeză [IRA] într-o manieră romanţată, este aproape jignitoare la adresa englezilor.
Povestea se concentrează asupra fraţilor O’Donovan, Teddy şi Damien, iar acţiunea este plasată în 1920, spre sfârşit prinzând ceva şi din începutul Războiul Civil din Irlanda. Filmul începe cu uciderea unui tânăr de 17 ani de către un grup de soldaţi englezi în chiar pre-ziua plecării la Londra a lui Damien O’Donovan, absolvent al Facultăţii de Medicină şi doctor al localităţii în care trăia. Fiind o persoană raţională, gândindu-se la cum i-ar afecta o intervenţie împotriva britanicilor cariera, libertatea sau viaţa, Damien le întoarce spatele alor lui, dar în gară asistă la o nouă serie de brutalităţi ale armatei invadatoare, iar secvenţa următoare ni-l înfăţişează depunând jurământul de credinţă faţă de Dáil Éireann [Camera Deputaţilor] şi înrolându-se în Armata Republicană Irlandeză.
De aici avem două ore de film în care urmărim personajele principale evoluând, legând prietenii [în special se pune accent pe cea dintre Damien, doctorul, şi Dan, conductor de locomotivă (acesta din urmă fiind interpretat de către Liam Cunningham, care a mai jucat alături de Cillian Murphy şi în "Perrier's Bounty")] şi îndrăgostindu-se. Se pune accentul pe sentimentele care rezultă în urma uciderii englezilor, dar şi felul în care se transformă un soldat IRA nevoit să ucidă un trădător, pe care, în ciuda greşelii faţă de ţară şi suveranitatea acesteia, îl cunoştea dintotdeauna şi îl considera prieten.
Finalul, pe fundalul semnării unui tratat care implică pacea şi formarea primei armate irlandeze legitime, este deosebit de neaşteptat, în special datorită prăpastiei care se formează între Damien şi Teddy, primul rămânând de partea IRA, refuzând să asculte glasul raţiunii, în timp ce cel de-al doilea, care mai înainte era liderul unei facţiuni de guerillă, consideră că pacea poate fi asigurată doar dacă atacurile Armatei Republicane Irlandeze sunt reduse la minim. Exemplul pe care Teddy decide să-l dea şochează şi le distruge comunitatea şi relaţiile interumane pentru totdeauna.
Ca de obicei, Cillian Murphy face de un rol de milioane, iar filmul acesta, prea sărac în acţiunea cu care ne-au obişnuit blockbusterele americane, scoate perfect în evidenţă talentul electric al tânărului irlandez, care în tandem cu Padraic Delaney [Teddy] şi Liam Cunningham [Dan], despre care am mai scris aici inspiră mai multe sentimente contradictorii decât un roman neterminat de Kafka. Dacă mai aveţi nevoie de motive pentru a-l urmări, vă mai spun doar atât. “The wind that shakes the barley” a câştigat în 2006 premiul Palme d’Or, fiind votat în unanimitate. Din 1975 şi până în prezent, cu excepţia acestui film, doar alte 7 filme au mai obţinut respectiva distincţie la Cannes cu un vot unanim. Dar dacă nici asta nu v-a convins, trailerul este mai jos
Sunt oficial captivată – irevocabil şi iremediabil – de actorii cu accent şi cu ochi albaştri, în special de cei din Regat. După ce Cillian Murphy m-a fascinat luni la rând [şi încă nu mi-am depăşit în întregime obsesia pentru el], iacătă că a sosit rândul altui actor irlandez [deşi născut în Germania] să ajungă preferatul meu. Michael Fassbender zboară la altitudine joasă şi îşi alege rolurile cu mare grijă. Deşi cariera lui se întinde mult în urmă, prima oară [pentru mine, evident] a fost Azazeal în “Hex”, un serial britanic extrem de întunecat, a cărui acţiune se învârtea în jurul lui Cassie, o studentă timidă care descoperă că e vrăjitoare, care-i cedează liderului nephilimilor, nimeni altul decât Azazeal, dând naştere unei abominaţii. Personal, mi-a plăcut serialul foarte mult, în ciuda faptului că britanicii nu sunt recunoscuţi drept salvatori de personaje şi obişnuiesc să le ucidă fix pe cele mai drăguţe dintre ele.
După a urmat “300″, tradus de imdb oribil sub forma “Eroii de la Termopile”, ceea ce din punct de vedere istoric e corect, dar vorbim despre o peliculă care a redefinit ideea de bărbat bine prin prisma timpului petrecut pe ecran mai mult gol decât îmbrăcat al lui Gerard Butler. Să fiu scuzată acum, dar în ciuda titulaturii de enciclopedie cinematografică pe care singură mi-am conferit-o, mi-a fost un pic cam greu să reţin absolut toţi actorii care au apărut în filmul respectiv, dar chiar nu ştiu ce a fost în capul meu de l-am trecut pe vederea chiar pe Stelios, el făcând celebra mişcare de mai jos:
L-am reperat mai târziu în “Eden Lake”, thrillerul psihologic şi însângerat în care un cuplu de excursionişti este hăituit printr-o pădure, şi am avut unul dintre acele momente în care am exclamat: “Aham, ăsta e tipul din Hex”. Deşi Eden Lake mi-a pus pofta în cui de drumeţii montane – deşi sunt mare amatoare de petrecut timpul în aer liber -, nu m-a vindecat şi de pasiunea din ce în ce mai crescândă de a-l urmări pe Fassbender şi în alte producţii. Ce mi l-a readus în atenţie după aproape un an? Trailerul prequelului X-Men: First Class, în care Michael Fassbender este Magneto. Deşi distribuţia îi mai cuprinde pe James McAvoy (Atonement), Rose Byrne (Adam), January Jones (Mad Men), Zoe Kravitz (numele îi stă singur drept carte de vizită) şi Nicholas Hoult (About a boy şi Skins), cel puţin din trailer se înţelege că acţiunea va fi centrată pe Magneto. Nu că m-ar deranja prea mult
Şi luând-o eu la cercetat prin filmografia lui, am dat peste un film după care muream [literalmente] să-l urmăresc, “Centurion”, a cărei acţiune este plasată în timpul campaniei romane în Britania; picţii, atacând o garnizoană aflată pe graniţă, măcelăresc toţi soldaţii romani, cu excepţia centurionului Quintus Dias [Michael Fassbender], care le vorbea limba, pe care îl iau ostatic. În acelaşi timp, fiind pus la curent cu cele întâmplate, guvernatorul provinciei, Agricola, trimite Legiunea a IX-a “să caute o bătălie” în Munţii Scoţiei, oferindu-i generalului acesteia, Vigilus [Dominic West], şansa de a se folosi de cea mai bună urmăritoare a lui, Etain picta [Olga Kurylenko]. Şi pentru că în femeile frumoase şi mute [nu-i aşa că-i convenabil?] nu trebuie să te încrezi, Etain îi atrage pe romanii lui Vigilus într-o cursă în care sunt măcelăriţi în câteva minute [de film, că bănuiesc că lupta propriu-zisă a durat ceva mai mult], generalul fiind luat ostatic, iar dintre cei 3000 de ostaşi scăpând cu viaţă doar 7, dintre care unul era bucătar, iar altul cercetaş. Supravieţuitorii decid, în numele onoarei, să-l salveze pe Vigilus, adâncindu-se şi mai mult în teritoriul picţilor, dar sunt nevoiţi să-l abandoneze când nu reuşesc să-l elibereze din lanţuri.
Vigilus moare curând după aceea în luptă cu Etain, iar regele picţilor trimite o mână de cercetaşi după aceştia, punând-o să jure [pe muteşte, cumva], că le va aduce capetele pentru a le înfige în pari [avusese şi Vlad Ţepeş predecesorii săi ]. Quintus Dias şi ai lui pornesc spre nord în încercarea de a-i dejuca planurile lui Etain – cele de a-i prinde la linia frontului şi supravieţuiesc cu greutate iernii aspre şi hăiturii picţilor. În cele din urmă mai rămân doar trei, iar la trecerea pe sub podul lui Hadrianus, care tocmai începuse să se ridice, Quintus este singur. Aparent, el este cel care a supravieţuit să spună povestea Legiunii a IX-a Hispana Triumphalis.
Nu recomand filmul pentru acţiunea în sine. Are aceleaşi laitmotive supărătoare: onoare şi ambiţie [prostească pe alocuri, aş zice eu] pe care le tot întâlnim de la o vreme încoace în majoritatea blockbusterelor, dar e filmat în întregime în Marea Britanie şi ne sunt prezentate, pe măsură ce acţiunea avansează, iar eroii noştri, o dată cu ea, se mută spre nord, nişte peisaje absolut superbe. Bătăliile sunt filmate în cadre scurte, năucitoare, şi close-up-uri [ochi scoşi, decapitări, eviscerări] şi e uşor să faci diferenţa între o producţie hollywoodiană şi alta care este filmată peste Atlantic; veridicitatea îţi răscoleşte cu prea mare uşurinţă stomacul, pe când momentele în care ne sunt înfăţişaţi fugarii sunt de obicei filmate din aer, în cadre largi, care maximizează efectul pustietăţii. Finalul a satisfăcut nevoia hulpavă a inimii mele romantice.
Trailerul îl găsiţi mai jos, dar, contrar aşteptărilor mele [trailerul e întotdeauna mai bun decât filmul în sine], de această dată acţiunea care s-a regăsit în peliculă m-a suprins în mod pozitiv. Pe Olga Kurylenko am mai văzut-o în Hitman şi Quantum of Solace şi niciodată nu am fost atât de fericită că e mută. Fata asta habar nu are să joace, dacă ar fi avut şi replici ar fi fost un dezastru total.
miorlăieli ulterioare: înainte de Centurion am urmărit Whiteout, cu Kate Beckinsale, actriţa preferată a pisoiului, şi Alex O’Loughlin, despre care am mai scris aici. Am fost un pic dezamăgită de faptul că personajul meu preferat din film era rău şi ucigaş, dar toată supărarea a fost îndulcită că doi dintre vampirii mei preferaţi [Moonlight şi Underworld] au apărut în aceeaşi scenă în care era vorba despre “a strip search”
Acum că ne cunoaştem şi ştiţi că eu scriu de mult timp aiureli pe blog, tot aşa de bine ştiţi şi voi că pentru o persoană care visează mult, în culori şi pe film, cum sunt eu, câteodată obsesiile nu pot fi vindecate prea uşor. Am şi eu piticii mei pe creier, iar de Cillian [a se citi Killian, vă rog!] Murphy nici nu vreau să mă vindec. Omul acesta, actorul acesta fără de cusur, este o adevărată armă de distrugere în masă; se instalează pe ecran şi dirijează privirile către el. Am mai vorbit deja de două ori despre el, aici şi aici. Şi l-am menţionat şi în postul dedicat lui Chris Evans, că, deh, preferaţii trebuie readuşi în atenţia publicului.
Dar să revin la filmul de astăzi. Red-Eye este un film din 2005, o mică porcărioară cu un scenariu subţirel, care se bazează pe faptul că un important politician, interpretat de Jack Scalia [şi-l mai aminteşte cineva din Tequila şi Bonetti?], trebuie asasinat împreună cu întreaga sa familie la scurt timp după ce se cazează la un hotel din Miami, al cărei manager este Lisa Reisert, personaj interpretat de Rachel McAdams [şi nu prea înţeleg de ce până acum tipei ăsteia i-am conferit doar atributul de great looks but no brain]. Până aici toate filmele de categorie B încep astfel şi se termină la fel. Bine, filmele de categorie B nu-l au pe Cillian în distribuţie [fangirl powers activated].
Povestea, pe scurt şi fără spoilere, este după cum urmează: Lisei îi moare bunica, iar ea zboară din Miami spre Dallas pentru a participa la înmormântare, iar înainte de zborul de întoarcere îl întâlneşte pe Jackson Rippner, un tânăr încântător care i se insinuează repede pe sub piele. Vă rog, observaţi jocul de cuvinte “Jackson Rippner” aproape egal cu “Jack the Ripper” Toate sunt bune şi frumoase până ajungem în avion, iar Jackson, într-o manieră relaxată şi aparent deloc periculoasă, îi mărturiseşte Lisei cu ce se ocupă, dar, mai ales, de ce se află acolo, în acelaşi avion cu ea. Pe undeva, îmi aminteşte de “Nick of time“, cu Johnny Depp şi Christopher Walken.
Dar, aşa cum spuneam mai sus, filmul e slăbuţ. Aproape toată acţiunea se petrece între Lisa şi Jackson, ca o piesă de teatru cu doi actori. Cillian e, ca de obicei, extrem de veridic. Spuneam mai devreme, pe Twitter, că am mai văzut filmul acesta mai demult, dar că nu mi-l mai aminteam. Bineînţeles că nu mi-l mai aminteam, eram mai mică, mai tontomană, atentă la altceva, nicidecum la detalii. Ce naiba, Cillian îşi muşcă buzele, îi scrutează chipul lui Rachel cu ochii ăia ai lui de un albastru atât de clar şi este perfect din toate punctele de vedere. Cât de des apucăm să vedem un actor intrându-şi atât de bine în rol, încât sare de la a-şi salva pielea de zombi la a ameninţa o femeie pentru a-i face treaba murdară? Pur şi simplu îţi zdruncină lumea din temelii. Nici măcar nu e nevoie să mă credeţi pe cuvânt, uitaţi-vă la orice film în care a jucat omul ăsta, inclusiv la Inception, şi dacă la sfârşit nu veţi fi mişcaţi de modul în care interpretează, apăi… nu mai zic nimic Decât din când în când, când mai urmăresc câte un film de-al lui şi o să simt nevoia să împărtăşesc cu voi.
De fiecare dată când cred că un actor nu mă mai poate surprinde, dezgrop din timpuri uitate o capodoperă precum “The edge of love”, drama biografică a regizorului britanic John Maybury lansată în 2008, care a adunat pe afiş nume sonore precum Keira Knightley, Sienna Miller şi mult preaiubitul meu Cillian Murphy. Uitându-vă în urmă la lunga listă de filme pe care le tot urmăresc de la o vreme, o să înţelegeţi de ce m-a atras această dramă, dar probabil o să vă întrebaţi de ce am ales biografia unui poet. Să fiu sinceră, până acum două ore nici nu ştiam cine a fost acest Dylan Thomas, aparent un mare scriitor britanic, iar până la finalul filmului nici că am găsit vreun motiv pentru care să aprofundez această lipsă de cunoştinţe.
În timpul celui de-al doilea Război Mondial, cântăreaţa galeză Vera Phillips se reîntâlneşte cu iubitul din copilărie, poetul de propagandă al armatei britanice, Dylan Thomas, cei doi reluând relaţia de unde fusese întreruptă. Un spirit liber, Vera ştie exact ce vrea de la viaţă: să fie muza lui Dylan, să trăiască fiecare zi ca şi cum ar fi ultima (ţinând cont de faptul că bombardamentele asupra capitalei britanice sunt ceva obişnuit) şi să nu regrete absolut nimic. Schimbarea ei monumentală vine din două direcţii; în seara în care sergentul William Killick intră în vorbă cu ea, Vera o cunoaşte pe Caitlin, soţia amantului său. Deşi provenind din două medii sociale diferite, cele două femei, cu caractere la fel de puternice, leagă o strânsă prietenie consolidată şi de faptul că iubesc acelaşi bărbat.
Nu sunt adepta unui menage-a-trois, iar în acest film cu siguranţă se ajunge şi la un patrulater, şi mai sunt şi de părere că Keira ar fi trebuit să joace un singur rol la viaţa ei, cel din “The Atonement”, dar cred că niciodată poveştile de dragoste desfăşurate în timpul războiului nu se vor demoda. De ce spun asta? Pentru că servesc unui scop înalt. William îi spune Verei la un moment dat, când încă se mai afla în perioada de curtare că nu îl interesează prima dragoste, deoarece el vrea să fie ultima. Cred că este cel mai romantic lucru spus pe toata durata filmului, deşi mai apoi urmează un jurământ care ar putea înmuia genunchii oricărei fete. Şi deşi Dylan nu se schimbă prea mult pe durata acţiunii, amintindu-mi de prea multe ori de Anthony Hopkins în “Surviving Picasso”, poate pentru că ambele roluri sunt aproape identice, Vera, Caitlin şi William evoluează şi ne oferă ocazia de a pătrunde personalitatea fiecăruia în timp ce sunt afectaţi de război.
Vera şi William se căsătoresc înainte de plecarea lui pe front, ea promiţându-i că dacă se va întoarce îi va spune că-l iubeşte, iar el, deşi are sentimente puternice pentru ea, când se întoarce nu o mai recunoaşte şi, poate ce e mai important, nu se mai recunoaşte. Ba chiar încearcă să-l ucidă pe Dylan, pe care îl bănuieşte că are o relaţie extraconjugală cu Vera. După 110 minute de film ajungi să realizezi că este uşor să-ţi alegi un personaj şi să simpatizezi cu el, pentru că fiecare dintre cele patru au spiritul frânt, deşi sunt atât de îndrăzneţe faţă de situaţia în care se află. Cillian Murphy e pentru dramă ceea ce e Jason Statham pentru filmul de acţiune: un zeu. E imposibil să nu iubeşti felul în care joacă, pentru că exprimă atât de uşor sentimentele încât nu poţi să nu te întrebi dacă bărbatul acesta chiar există. Şi pentru că despre Cillian Murphy am mai vorbit, o să-l las pe dragul de el deoparte şi o să mă axez pe cele două frumueţi feminine interpretate de Keira şi Sienna.
Spuneam mai sus că nu sunt fana Keirei Knightley. Mi se pare fadă – ca actriţă, dpdv fizic fiecare are propriile standarde, iar pentru mine e destul de frumuşică – şi, uitându-mă prin filmografia ei văd numai blockbustere. Recunosc, nu am văzut încă “Mândrie şi prejudecată”, dar cât de greu poate să fie să interpretezi un rol pe care l-au mai jucat înaintea ta cel puţin alte trei actriţe? Cât despre noul/viitorul ei film, o reinterpretare a celebrului “The Bodyguard”, în care apare la braţul lui Colin Farrell, vă spun de pe acum: Nu, mulţumesc!
Sienna who? A jucat în “Casanova”, cu regretatul Heath Ledger, şi în “Alfie”, cu Jude Law, de unde s-a ales cu un logodnic care o înşela cu bona copiilor. Nu e de mirare că săraca acceptă doar roluri de drogată sau pline de instabilitate emoţională. Chiar interpretând-o pe Caitlin, căreia îi atribui rolul de a fi cea mai voluntară persoană dintre cei patru, trebuie să dăm atenţie faptului că femeia aceasta a îndurat un soţ care, deşi nu a abuzat-o fizic, cu siguranţă nu a dat doi bani pe sănătatea ei mentală. Dylan Thomas şi-a hrănit talentul şi majoritatea vieţii pe spinarea femeilor frumoase, tinere, cărora le-a răpit independenţa. În războiul fiecăruia, el era cotropitorul şi nu toate persoanele au ieşit învingătoare.
Pentru că în urmă cu trei săptămâni am fost cu pisoiul la cinematograf şi am văzut Inception, mi-am realimentat mai vechea obsesie pentru unul dintre cei mai talentaţi actori pe care am avut ocazia să-l urmăresc [şi credeţi-mă pe cuvânt când spun că sunt un fel de enciclopedie cinematografică] de-a lungul timpului, frumuşelul Cillian Murphy. Primul meu contact cu lumea cu care irlandezul convertit din star rock în actor începuse s-o creioneze a început prin 2005, când, poate deloc întâmplător, am dat peste deja clasicul “28 days later” care, poate şi datorită partiturii Jim încă îl mai consider unul dintre cele mai bune filme horror/thriller din câte au fost produse vreodată.
Continuând cu povestea mea în timp şi momentele de îndrăgosteală de Cillian [pronunţat Kill-ian. Faceţi şi voi o încercare să vedeţi ce naşpa sună.], în perioada în care am studiat la Paris unul dintre cursuri făcea referire strictă la cinematografia irlandeză şi poate cel mai emoţionant film al lui este “Disco Pigs”, în care parteneră îi este Elaine Cassidy [v-am mai vorbit despre ea în "Harper's Island"]. Multă vreme eram ca un câine care lătra la lună, apoi Anda şi Dana au văzut şi ele filmul şi parcă nu mă mai simt atât de singură în obsesia mea [Apropo, dacă vreţi să aflaţi ce culoare are dragostea, chiar vă recomand acest film. Scena de pe plajă este edificatoare în acest sens.]
Rolurile pe care le-a jucat de-a lungul timpului nu s-au încadrat într-un singur gen, Cillian întruchipând atât psihopaţi, în “Red Eye”, eroi neînţeleşi, în “Sunshine” [o altă partitură pentru care îi mulţumeşti puterii divine pentru că l-a creat pe Murphy], cât şi persoane care dezvoltă dublă personalitate, pierzând în cele din urmă drumul cel drept, în “Peacock”.
Iar “Peacock” este exact filmul despre care voiam să vă vorbesc. Tind să cred că deja m-am întins cu laudele extrem de mult, dar vreau să fie clar pentru toată lumea că Cillian Murphy este singurul meu actor preferat şi luând aminte cât de bine a jucat-o pe Emma, cred că şi singura mea actriţă favorită Dar să purcedem: Într-un orăşel din Nebraska, un cuplu neobişnuit îşi duce zilele de-o viaţă în aceeaşi casă. John lucrează la bancă, în timp ce Emma îşi petrece timpul închisă în casă, spălând, gătind şi făcând curăţenie. Toţi îl cunosc pe John, dar nimeni nu a văzut-o pe femeie niciodată, până când un tren deraiază şi un vagon nimereşte chiar în curtea lor din spate, Emma abia scăpând întreagă. Dar acest eveniment atrage atenţia asupra faptului că bărbatul nu locuieşte singur, iar când fosta iubită a lui John apare de mână cu un băieţel de doi ani, despre care pretinde că ar fi al lui, cuplul decide să gestioneze situaţia în moduri diferite: John o evită pe Maggie, pe când Emma decide să se implice în viaţa micuţului şi a femeii, ajutând-o pe Maggie să obţină o slujbă şi chiar să se pună pe picioare, revenind de pe drumul promiscuu pe care o apucase. Toate acestea însă au un preţ, iar spre final începi să realizezi că cine părea la început nebun e poate mai normal decât restul şi viceversa.
“Peacock” aminteşte în nenumărate secvenţe de hitchcockianul “Psycho”, scena ferestrei văzute din curte fiind o referinţă clară. Acţiunea curge lent şi deşi filmul nu durează decât 90 de minute, la final eşti sleit de puteri pentru că personajele sunt adorabile, este aproape imposibil să nu o iubeşti pe Emma, atât de delicată şi ţinută ascunsă de un John paranoid, încât atunci când sfârşitul se apropie şi are loc twistul de final, îţi pui serioase întrebări de ce personajele încep să se comporte aşa cum o fac.
Filmul beneficiază de o întreagă distribuţie strălucitoare, cu Susan Sarandon în rolul soţiei primarului, poate chiar cea care declanşează lanţul de evenimente care va conduce la destrămarea cuplului John – Emma, Ellen Page [a doua oară într-un an jucând împreună cu Cillian Murphy în aceeaşi producţie] neavând cum să nu-ţi devină antipatică, Keith Carradine şi Bill Pullman care îşi joacă excelent rolurile secundare, dar absolut întreaga poveste se bazează pe prestaţia lui Murphy, iar când el nu apare în cadru aproape poţi simţi goliciunea şi inconsistenţa filmului, ceea ce sugerează valoarea actorului.
miorlăieli ulterioare: ca să vedeţi cât de-ai dracu’ pot fi unii cârcotaşi, au fost în stare să pună egal între Cillian şi Tom Welling.
pisoiu'
pisicu'
