Obsesia săptămânii: Just in love

Nu sunt un extraordinar fan al Jonas şi în nici un caz al lui Joe, dar melodia de mai jos m-a prins instant [poate pentru că am şi rezonat imediat cu înţelesul versurilor]. Plus, este filmată în veşnicul oraş al iubirii şi am recunoscut atâtea locuri dragi, încât era imposibil să nu împărtăşesc cu voi asta. Şi pentru că-mi lipseşte Parisul şi inflexiunea vocilor francofone, dau o fugă până în Bruxelles, doar aşa, pentru că pot Miss me!

Mărimea chiar contează

Aseară am pus pe Twitter un link care prezenta media generală pe ţări a mărimii penisului. Dar cum am ajuns în posesia ei, vă întrebaţi oare, tocmai eu, care nu am nici un interes în domeniu? Totul a început în urmă cu câteva zile când, stând de vorbă cu un prieten belgian, am început să ne duelăm în mărimea membrului conaţionalilor noştri.

De la ce a pornit totul? Mi s-a lăudat că a cunoscut o franţuzoaică şi, ştiind că am locuit o perioadă la Paris, m-a întrebat dacă am cunoştinţă despre preferinţele acestora în pat. Eu, fiind evident un pisic de sex feminin, i-am explicat că nu pot ştii ce îşi doresc franţuzoaicele, dar că pot să-i povestesc câteva întâmplări cu francezi şi cu sculamentul lor mic. [E cazul să explic că nu am luat parte direct la scrierea poveştilor în cauză, eu fiind, la fel ca în cazul situaţiei din Sindromul Irinel, un simplu spectator.] El s-a atacat, zicând că francezii şi belgienii sunt înrudiţi şi că nu este posibil ca francezii, iar belgienii prin analogie, să o aibă mică, şi că nu ştiu eu ce vorbesc pentru că, evident, nu am testat. Fiind evident că nu am testat membre de alte naţionalităţi, repede m-am dat patriotă şi am susţinut sus şi tare [jocul de cuvinte a fost intenţionat ] că tot românaşii noştri sunt mai… binecuvântaţi de natură

Ne-am despărţit, eu satisfăcută de faptul că am avut ultimul cuvânt, el nemulţumit de părerea mea proastă despre el şi-ai lui. Şi mi se pare normal ca vinerea seara, tu, bărbat, care ai o părere bună despre tine şi “dotajul” tău şi, pe deasupra, ai o prietenă franţuzoaică căreia vrei să-i prezinţi instrumentul din dotare, nu-ţi petreci seara încercând să-mi demonstrezi că ai dreptate. Dar, în fapt, asta s-a întâmplat. A făcut tot posibilul să-mi demonstreze contrariul cuvintelor mele. Eu îi dau un 10 pentru iniţiativă. Dar dacă nu aţi avut ocazia să analizaţi problema în amănunt, mai uitaţi-vă o dată: click!

Trece vremea

şi noi îmbătrânim şi lucrurile care ne plăceau odată ni se par copilăreşti şi tânjim după lucruri şi persoane care ne-au făcut să ne simţim speciali. Cam asta e senzaţia pe care mi-o lasă în ultima perioadă lipsa mea de AIESEC. Chiar stăteam zilele trecute de vorbă cu Dana şi ne aminteam cu plăcere de timpurile de poveste când făceam şi dezlegam conferinţe, proiecte şi echipe prin AIESEC Craiova. Cu scurgerea timpului, ne-am tras fiecare pe unde am simţit că ne cheamă inima, Dana la Barcelona, eu la Bruxelles, dar ideea de acasă nu a fost niciodată mai acută ca la Craiova. Pentru că aici îmi sunt toţi prietenii, oamenii care mă cunosc şi care nu se sfiesc să-mi ceară ajutorul şi cărora le mai fac câte o bucurie din când în când.

Ştiu, sunt oameni de rahat care caută “AIESEC un rahat” pe google şi ajung aici, e lumea plină de ei, dar tot ei sunt cei care se trezesc dimineaţa, se duc la serviciu, îşi fac cumpărăturile, se întorc acasă, mănâncă şi se culcă, pentru a o lua a doua zi de la capăt. Eu pot să spun că în trei ani de AIESEC m-am format ca individ, că am învăţat să recunosc tipologiile de oameni, să aleg cu cine să mă împrietenesc şi pe cine să evit şi, în general, să supravieţuiesc în jungla contemporană. Înainte de AIESEC eram atât de timidă şi în banca mea încât barul Universităţii din Craiova mi se părea un loc al pierzaniei. Apoi s-au deschis porţile Raiului şi heruvimii au coborât pe norişori pufoşi cântându-mi “Ave Maria” la harpă şi a încetat să mai plouă.

Şi am plecat în Belgia şi m-am întors de acolo şi toate sunt minunate în continuare şi deşi sunt şomeră [azi chiar am luat primii bănuţi, dar vă povestesc într-un alt post cum a fost la poştă] şi câteodată depresivă, pocneşte inima în mine când îmi spune o prietenă din Iaşi, aflată încă la liceu, că a participat la un proiect organizat de către AIESEC şi că, pur şi simplu, nu mai are răbdare până la facultate pentru a aplica ca membru în organizaţie. Pentru că atât de minunat e AIESEC.

Luna octombrie este una aniversară, dar mi-a fost prea lene să scriu în ultima vreme pe blog, în mare parte şi din cauza depresiei de care vă spuneam mai sus. A fost ziua de naştere a mamei, s-ar fi împlinit trei ani de când, a trecut un an de când am plecat în Belgia, am luat primul şomaj, m-am înscris într-un concurs internaţional de literatură. Uraţi-mi noroc acum, vremea trece prea repede

Celălalt eu din noi

Nu vă mai plictisesc cu cele întâmplate în Belgia săptămâna trecută. Pentru şapte zile a fost ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca şi cum Băsescu nu există, salariile bugetarilor nu au fost micşorate, iar absolvenţii de studii superioare speră să găsească un loc de muncă mai bun decât acela de vânzător la aprozarul din colţul străzii.

Mai ales mie, pisic iubitor de libertate şi născut cu mult înaintea timpului meu, potrivit zodiei din care fac parte şi care mi se potriveşte ca o mănuşă, îmi place la nebunie ziua de sâmbătă, simbol al weekendului, extinzându-se la întreaga vacanţă. Vacanţa e o noţiune abstractă, dar cum eu obişnuiesc să gândesc întortocheat, reuşesc să mă aflu într-o prelungită libertate, indusă doar de spiritul meu iubitor de linişte. (Ce poetic a sunat!) Din nefericire, principalele mele defecte sunt spiritul rebel, ideile fixe şi atitudinea distantă. Zic din nefericire, pentru că ştiu că le am, dar nu mă pot dezice de ele. Fac parte din mine aşa cum ochii mei sunt verzi şi îmi plac SF-urile

Am crescut cu Neti. Dimineaţă de dimineaţă, predicţiile ei, scurte şi amuzante, mă făceau să mă întreb cât de mult avea să se schimbe ziua mea dacă eu ştiam, chiar şi pentru 10 secunde, cum avea să decurgă? În ultimii ani am obişnuit să-mi consult horoscopul doar înainte de culcare, să văd dacă se potrivea cât de cât cu ceea ce mi se întâmplase mie peste zi. Mergea. În ultimul an nu m-a mai interesat deloc. Vărsătorii stau prost cu predicţiile, în special din cauză că noi singuri ne facem/ghicim viitorul şi suntem atât de voluntari încât de cele mai multe ori distrugem ceva ce funcţionează foarte bine pentru că ni se pare că ceva lipseşte.

Revenind. Ieri am primit un telefon din Belgia. Se pare că, zăpăucă aşa cum sunt eu, cineva sus, acolo, ţine cu mine. După am citit în ziar horoscopul pe ziua în curs: “un vechi prieten, aflat departe, îţi va da un telefon pentru a-ţi oferi o slujbă”. Cel puţin, măcar o dată, horoscopul meu a fost corect!

Retrospectiva săptămânii

Câte puţin din fiecare…

A trecut şi prima săptămână de când am ajuns la belgieni şi pot să spun cu mâna pe inimă că a fost una plină de peripeţii, care mai de care mai interesante. Dar să recapitulăm…

1. Marţi am rămas singură acasă, fără un strop de mâncare în frigider. Julie, colega de apartament, mi-a spus că mă pot servi din tot ce-mi pofteşte inima, singura dificultate pe care am întâmpinat-o fiind că nu avea decât pizze congelate şi nici urmă de chibrit în casă, cu toate că fumează ca un turc.

Am încercat să pornesc cuptorul cu o brichetă pe care am descoperit-o, culmea!, pe etajeră la baie (fata asta fumează pe unde apucă, azi de dimineaţă când intrai la baie, găsii scrumiera lăsată pe marginea căzii. Imaginaţi-vă singuri unde stătea şi ce făcea în timp ce fuma ), numai că afurisitul de cuptor are un fel de protecţie şi nu poate fi aprins decât cu chibrituri.

Văzând că nu e chip s-o scot la capăt cu aragazul, mi-am îndreptat atenţia către cuptorul cu microunde, numai că, şi aici este cu schepsis, pe interior, arată de parcă Julie obişnuieşte să gătească bombe cu nitrogen. Ideea e că nu mai pregătisem în viaţa mea semi-congelate şi doar închipuiţi-vă o pizza pusă la decongelat şi apoi la prăjit de cineva care atunci luase prima piatră în gură. Una peste alta a ieşit nesperat de bună, nici ăia la pizzerie nu o reuşeau atât de delicioasă. Doar că, pe seară, când a ajuns şi Julie acasă şi îi era foame, evident, jumătatea rămasă de la prânz se răcise, astfel încât a băgat-o 5 minute la microunde.

Şi cum stăteam noi de taină în sufragerie, observăm un fum negru şi gros ieşind valuri-valuri din bucătărie. Se arsese pizza scrum, se lipise de farfurie, arăta ca un plastic dintr-ăla topit de 20 de ori, negru şi slinos, cum vedem prin filmele cu extratereştri. Nu are rost să vă spun cât a durat să curăţăm mizeria, cert e că ne-am dus amândouă nemâncate la culcare, foarte târziu în noapte.

2. Mercoledi m-am dus în sediul AIESEC HUB. Tehnic, nu m-am dus direct în sediu pentru că respectivul spaţiu aparţine universităţii. Cum spuneam şi altădată, îi cam omoară birocraţia, deoarece eu, fiind acum vice-preşedinte, am dreptul să cer cheia la Info Desk, la Congierge sau portar, cum i-am zice noi, numai că nu prea arată a portar Ştiind că Manolo, sau Aura a noastră, varianta neagră şi masculină, mi-a trecut numele pe lista respectivă, m-am dus încrezătoare in veleităţile mele de vorbitoare de limba franceză la Info Desk să cer cheia. Surpriză, madame prezentă acolo habar nu avea cine sunt, pe deasupra nici nu găsea lista, nici nu înţelegea cum mă numesc. Fail, cum ar zice Mânzu! Mi-am scris numele pe o bucăţică de hârtie, i-am explicat cine sunt, parcă-parcă îşi amintea cu ce scop sunt acolo, în faţa ei, dar nu mi-a dat cheia până nu şi-a sunat colegul de pe cealaltă tură pentru confirmare.

Apoi am stat cam 4 ore complet singură în sediu, făcând treburi aiesecereşti, cum am învăţat acasă, timp în care profitam de faptul că Manolo avea laptopul la el şi wireless în toată facultatea, pentru a-i trimite n mailuri în care îi povesteam cum mă plictisesc eu acolo şi că mi-e foame şi că nu ştiu nici un loc în Bruxelles unde să mă duc să mănânc singură, pentru că nu am un buddy care să se îngrijească de mine şi cât de amărâtă sunt, vai, vai, până s-a milit de mine şi a venit să mă ia, să mă ducă la un restaurant grecesc unde am mâncat o specialitate al cărei nume îmi scapă momentan, cu toate că sunt sigură că nu o să-mi mai amintesc în veci, întrerupţi de bâzâitul telefoanelor şi de persoanele care tot intrau peste noi în restaurant să ne caute.

Pe seară am avut EB meeting, am făcut setare de aşteptări şi mod de lucru şi m-am enervat teribil deoarece fiind încă în perioada recrutării, am discutat şi metodele de promovare. Nu am văzut în viaţa mea oameni mai surprinşi de vijelie când au auzit de class shouts sau de spam-ul prin intermediul reţelelor de socializare Twitter sau Facebook.

3. Jeudi am avut Induction Session pentru persoanele interesate de AIESEC. Pentru oamenii normali, adică cei din România, induction-ul avea loc de obicei după ce completau un formular, erau chemaţi la interviu, li se verificau competenţele, intrau în săptămâna de probă, apoi erau triaţi cu ajutorul altui interviu, pe sistemul de mare succes folosit de civilizaţiile antice, supravieţuieşte cel mai puternic. Am intrat în cel mai disfuncţional sistem, iar după cum bine îmi spunea Mădălina la Boat Party, vineri, aş face bine să uit România, pentru că AIESEC în România nu mai există pentru mine. Aşa să fie oare?

Şi doar ca să vedeţi până unde poate merge lipsa de promovare / convingere a organizaţiei, la Induction Session au fost mai bine de 20 de persoane, pe când la şedinţa comitetului local ce a avut loc după, în afara EB-ului, au mai fost fix 5 persoane. Ah, da, şi am fost prezentată şi ca vicepreşedinte de Resurse Umane. Cum ar zice pisoiu’, cred că expresia mea a fost priceless, pentru că m-am învolburat cum fac de obicei când mă agit şi am şuierat printre dinţi către Manolo: “Cum se face că nu ştiam?!” Aparent, era o problemă internă şi trebuia discutată în particular după, dar dacă s-ar fi despărţit mările atunci şi ar fi crăpat şi pământul, cât să înghită mişelul, nu m-aş fi supărat prea tare

4. Cred că aşteptaţi să ajung la punctul rezervat Boat Party-ului. Aia a fost zi cu peripeţii Interesant de povestit este că, nici nu începusem să mă pregătesc când am auzit soneria: nişte prieteni de-ai lui Julie pregăteau o beţivăneală la apartament şi cum aveau nevoie de spaţiu, ar cam fi trebuit să-mi iau tălpăşiţa. Bine, bine, de luat oricum mi-o luam, dar mai erau 2 ore până la ora de plecare… Aşa că am tras de timp, în stilul meu pur oltenesc: m-am schimbat în 10 ţinute, mi-am pieptănat părul diferit de mai multe ori (numai peria mea ştie câte fire de păr au murit între dinţii ei de plastic), m-am fardat, m-am demachiat, m-am fardat iar… Mi se înroşise faţa, arătam de parcă aveam pojar În final, tot am plecat mai devreme şi a trebuit să aştept cam o jumătate de oră în staţia de metrou să se facă ora la care ar fi trebuit să ajung în mod normal la petrecere. Pe barcă se aflau, evident, sărbătoriţii, Banchy şi Irina, şi încă vreo 10 persoane, toată lumea cunoscându-se cu toată lumea. Până au început să curgă aiesecerii, două ore mai târziu, gândeam numai în engleză, de parcă oamenii care se aflau de faţă ar fi putut să-mi ghicească gândurile: “OMG, what am I doing here? Why is everybody staring at me?”

Apoi au venit July şi Mickey, Fir şi Alisa, Cretzu, Mădălina Pitea, Iulia Şerban, Totora couple şi alţi cunoscuţi de-ai mei şi parcă a început să mi se pară mai animată petrecerea. Se prea poate ca din cauza AIESEC să mi se fi alterat simţul petrecerilor şi să nu mi se mai pară agreabile alte ieşiri de genul. Mi-e dor de acasă şi de clipele când ieşeam la karaoke şi de jocurile cu băutură şi de Alex şi Cioro alcoolici (ăştia aici au voie să conducă băuţi , dar se fac muci din 2 beri de 0,25l, cică sunt prea tari. Glumiţă!!!).

Pe la 5 aşa mi s-a făcut somn, plus că în weekend (adică a doua zi începând de la ora 9) trebuia să ajung la Antwerp, la o conferinţă naţională. Metroul nu pornise încă, cu autobuzele de noapte nu mă descurc (nu mă descurc nici cu ălea de zi), astfel încât Banchy, ca băiat bun ce e, mă trimite acasă cu un coleg de-al lui de la serviciu, ca să fie sigur că ajung în siguranţă acasă. Numai că designated driver era mort de beat şi mă întreba pe mine care e drumul spre casă. Şi pe toată durata, de când am plecat de la barcă până la apartament, eram amândoi monosilabici, el că din cauza băuturii trebuia să se concentreze la drum, eu de frică să nu-i stric concentrarea

5. Sfârşitul de săptămână. Fraţilor, nu mi-l mai amintesc Ştiu că sâmbătă am ieşit într-o cafenea unde se fuma marijuana şi am ieşit de acolo un pic cam prea veselă şi ştiu că am ajuns acasă pe la 2, iar duminică am mâncat melci în oraş şi am băut bere de cireşe (dulce, dulce, da’ te duce ) într-un bar numit Le Cercuil (google it), care avea în loc de mese coşciuge foarte de-adevăratelea, apoi, pe la 5, designated driver a venit să ne ia la un grătărel românesc, unde Julie a mâncat pentru prima dată mici şi a văzut cum se dansează o horă. Amuzant, aşa.

În avanpremieră: joi mă duc la o petrecere AIESEC organizată tot de mine într-un băruleţ simpatic de lângă campus, Puro Brazil, unde am negociat pentru 50 de cocktaluri albastre, numite deloc original AIESEC, iar sâmbătă la un Halloween Party. Nu vă spun de acum ce voi purta, aşteptaţi pozele

Belgia – ziua 1

Credeam că nu sunt pregătită pentru plecarea din ţară de capul meu, şi Doamne apără şi păzeşte, am văzut multe la viaţa mea. Am plâns până şi în aeroport, înainte de controlul de frontieră, deşi îmi ţinusem cuvântări dimineaţa în baie cum că nu o s-o fac. Până spre seară, am crezut că o să cedez nervos la fiecare pas. Dar să recapitulăm:
1. Pe când mă îndreptam spre controlul de frontieră de pe aeroportul Băneasa, am fost oprită de un domn, care m-a rugat să am grijă de mătuşa lui până la aterizarea pe aeroportul din Charleroi, pentru că are o problemă de concentrare. Frate, prost m-a crescut mama când m-a învăţat să nu refuz oamenii. Femeia aia o fi având o problemă de concentrare, dar nu i-a tăcut gura o secundă. Oare nu se putea concentra pe tăcut? La un moment dat, în avion, a luat un somnifer. Nu ştiu dacă a adormit cu adevărat, dar apoi a început să bolborosească, iar eu aveam căştile băgate în urechi şi muzica dată tare şi o auzeam de parcă ar fi fost lângă mine. Partea cu adevărat tristă e că era lângă mine.
2. De la Charleroi către Bruxelles trebuia să iau un autobuz special. Curios faptul, m-am descurcat singură să-mi cumpăr biletul, să mă aşez la coadă pentru îmbarcare şi, culmea, să-mi şi bag geamantanul la bagaje, geamantan care cântarea un pic peste 15 kg şi care aproape mi-a dislocat umărul când l-am ridicat de pe banda rulantă. Să zicem că am urcat în autocar, dar că lângă mine s-a aşezat o româncă, mămica celui mai nepoliticos copil ce mi-a fost dat să-l văd vreodată. Copilul, ce nu cred să fi avut mai mult de 4 ani, i-a stat doamnei în braţe, dar dădea constant din picioare, picioare încălţate în pantofii cu care în prealabil călcase prin toate bălţile de pe aeroport, picioare care, ca un făcut, se ştergeau de ale mele. Buun, am stat şi-am înghiţit, dar scârba supremă am simţit-o când puştiul şi-a scuipat în palmă, apoi şi-a întins flegma pe spătarul scaunului din faţă. Iubesc copiii, în special pe cei mici, dar ăstuia aş fi putut să-i sparg capul aruncând geanta de la laptop, cu laptopul înăuntru, spre el, şi nu mi-ar fi părut rău decât de laptop.
3. L-am ţinut la curent pe Manolo cu “starea” mea (mă dădui jos din aeroport, mă urcai în autobuz, vezi că într-o juma de oră ajung la punctul de întâlnire, am ajuns la punctul de întâlnire, unde paştele mă-tii eşti?!) de fiecare dată când a intervenit o schimbare importantă, dar nimic nu m-a pregătit pentru aşteptatul mai bine de o oră pe o bancă metalică (da, mi-au îngheţat cohonesurile) şi rezistatului cu stoicism avansurilor sexuale ale unui domn cam pe la 50 de ani, care nu a plecat până nu m-a invitat la vila lui din Antwerp, până nu s-a invitat în România la vară şi nu mi-a lăsat adresa de e-mail şi numărul de telefon, să-l anunţ când las mai moale învăţatul şi sunt liberă pentru o cafea. Deci, cine vrea să-l spameze, să lase comentariu la post.
4. Am stat mai bine de 4 ore în cel mai mare sediu AIESEC pe care mi-a fost dat să-l văd vreodată. Conform spuselor LCP’ului Manolo, ar fi mai mare şi decât sediul MCului. Am avut pozaciul la îndemână, dar cred că mi-a fost prea lene să-l scot şi să pozez ca apucata, de faţă cu toţi oamenii ăia care lucrau. Mâine mă duc când ştiu sigur că nu-i nimeni şi spionez. D’aia’s la comunicare. Am mâncat şi sandvişurile făcute sâmbătă de mama. Încă bune, dar lăsara prin sediu un miros de slană şi caşcaval de mă văzui nevoită să le arunc. Păcat că nu aveau pubelă şi rămăşiţele sandvişurilor aterizară în coşul de sub biroul lui Manolo
5. Mă plimbară ca pe păpuşă prin centrul lor universitar. E verde şi sunt absolut înnebunită după el, dar băieţilor nu prea le place. Eu cred că de fapt nu înţeleg viziunea arhitectului. Ei zic că totuşi mai bine verde decât vreun roz, că aşa-i la modă. Apoi m-au dus la apartamentul în care voi locui 2 săptămâni, alături de 2 pisici şi stăpâna acestora, Julie, pe care incă nu o cunoscui, că e plecată la beţivăneală cu prietenii. S-o mai aştept sau să mă culc?