INFP preţuiesc armonia interioară mai presus de toate. Sensibili, idealişti şi loiali, au un puternic simţ al onoarei în ceea ce priveşte valorile lor personale şi sunt adesea motivaţi de convingerile personale profunde sau prin devotamentul pentru o cauză pe care o consideră vrednică. INFP sunt interesaţi de posibilităţile aflate dincolo de ceea ce este deja cunoscut şi concentrează cea mai mare parte din energia lor pentru vise şi viziuni. Deschişi la schimbare, curioşi şi perspicace, posedă o excelentă viziune cu bătaie lungă. În ceea ce priveşte aspectele zilnice şi comune sunt, de obicei, flexibili, toleranţi şi adaptabili, dar rămân foarte fermi în legătură cu loialităţile lor şi setează pentru sine standarde aproape imposibil de atins.

INFP au multe idealuri şi loialităţi care le ocupă majoritatea timpului şi sunt profund legaţi de activităţile pe care decid să le întreprindă. Iar în ciuda faptului că au tendinţa de a întreprinde prea multe deodată, tot reuşesc să-şi finalizeze proiectele. Deşi afişează un exterior rece, INFP simt de o mie de ori mai puternic în interior; sunt plini de compasiune, simpatie, înţelegere şi sunt deosebit de atenţi la sentimentele altora. Evită implicarea în conflicte şi nu sunt deloc interesaţi în a-i impresiona sau domina pe ceilalţi, cu excepţia cazului în care le sunt ameninţate propriile valori. De cele mai multe ori INFP preferă mai degrabă să-şi comunice sentimentele în scris, decât pe cale orală. Atunci când doresc să-i convingă pe cei din jur de importanţa idealurilor lor, INFP pot fi foarte convingători.

INFP îşi exprimă rareori intensitatea sentimentelor, apărând de multe ori reticenţi şi calmi; cu toate acestea, pe măsură ce te cunosc, devin entuziaşti şi calmi. INFP sunt prietenoşi, dar au tendinţa de a evita socializarea de suprafaţă. Ei preţuiesc oamenii care petrec timp pentru a le înţelege obiectivele şi valorile.

Eventualele unghiuri moarte

Din moment ce logica nu este o prioritate pentru INFP, aceştia fac din când în când greşeli şi ignoră faptul că se comportă ilogic. Atunci când visele lor îşi pierd contactul cu realitatea, cei din jur îi pot percepe drept nestatornici şi mistici. INFP ar face bine să ceară sfatul mai multor persoane cu simţ practic pentru a afla dacă ideile lor sunt realizabile şi utile în lumea reală.

Deoarece aceştia sunt atât de dedicaţi faţă de idealurile lor, INFP au tendinţa de a trece cu vederea alte opinii şi pot fi, uneori, consideraţi rigizi. Nu sunt interesaţi în mod special în mediul înconjurător fizic, iar de cele mai multe ori sunt atât de ocupaţi, încât nu reuşesc să observe ceea ce se întâmplă în jurul lor. INFP pot reflecta asupra unei idei mult mai mult decât este cu adevărat necesar înainte de a iniţia un proiect. Tendinţele lor perfecţioniste îi pot determina să-şi rafineze şi “lustruiască” ideile vreme îndelungată, încât să nu le mai prezinte, în cele din urmă. Acest lucru este periculos, deoarece este important pentru INFP să găsească modalitatea potrivită de a se exprima. Pentru a evita să fie descurajaţi constant, trebuie să se concentreze mai mult pe a acţiona.

INFP sunt atât de încurcaţi emoţional în propriile planuri încât devin foarte sensibili la critică. Pentru a complica lucrurile şi mai mult, aceştia au tendinţa de a cere prea mult de la sine pe măsură ce aspiră să-şi atingă propriile standarde, despre care am stabilit mai devreme că sunt aproape imposibil de înalte. Acest lucru poate conduce la sentimente de inadecvare, chiar dacă persoanele care aparţin acestui tip de personalitate sunt capabile de a obţine rezultate foarte bune. Atunci când INFP sunt dezamăgiţi, ei tind să devină negativi cu privire la tot ce se petrece în jurul lor. Dezvoltând o obiectivitate mai mare asupra proiectelor personale, pot învăţa cum să devină mai puţin vulnerabili la critici şi dezamăgiri.

Din cauză că INFP au tendinţa de a mulţumi mai mulţi oameni în acelaşi timp poate deveni dificil pentru ei să se opună unei opinii populare. Ei ezită în a-i critica pe alţii şi pur şi simplu nu pot spune nu. Dacă INFP nu-şi exprimă opiniile negative despre idei sau planuri, ceilalţi pot fi induşi în eroare şi să creadă că sunt pe aceeaşi lungime de undă. INFP trebuie să înveţe să-şi dezvolte asertivitatea şi pot beneficia de criticile constructive ale altora, dacă învaţă să asculte.

1. Abraham Lincoln a fost ales în Congres în 1846. John F. Kennedy a fost ales în Congres în 1946.

2. Abraham Lincoln a fost ales preşedinte în 1860. John F. Kennedy a fost ales preşedinte în 1960.

3. Ambii au murit împuşcaţi în ceafă, în prezenţa soţiilor lor.

4. Soţiile ambilor au suferit avorturi în timp ce locuiau la Casa Albă.

5. Ambii preşedinţi au fost împuşcaţi într-o vineri.

6. Asistentul lui Lincoln se numea Kennedy.

7. Cei care le-au succedat la preşedinţie erau sudişti şi se numeau Johnson.

8. Andrew Johnson, care i-a urmat lui Lincoln, s-a născut în 1808. Lyndon Johnson, care i-a urmat lui Kennedy, s-a născut în 1908.

9. Lincoln a fost împuşcat în timp ce se afla la Teatrul Ford. Kennedy a fost împuşcat într-un Lincoln, produs de Ford.

10. Lincoln a fost împuşcat într-un teatru, iar asasinul a fugit şi s-a ascuns într-un depozit [mai degrabă hambar]. Ucigaşul lui Kennedy l-a împuşcat dintr-un depozit, după care a fugit şi s-a ascuns într-un teatru.

11. Şi Booth, şi Oswald, au fost asasinaţi înainte de proces.

1. Funcţionarii amabili/prietenoşi. De câte ori nu am avut de plătit o factură, iar dincolo de tejghea ne întâmpina Nineta cu mutra ei acră? Care ne smulgea foile din mână şi le răsfoia, fornăind sacadat din nările scobite? Sau care începea să urle, să audă tot ghişeul, că ai întârziat cu plata facturii 2 zile, iar acum trebuie să scormonească ea nu-ştiu-unde pentru a descoperi nu-ştiu-ce. Dar cum fiecare slujbă vine cu o atitudine, daţi click aici să vedeţi cum nu trebuie să se comporte o persoană care serveşte pe alta.

2. Toaletele publice care strălucesc de curăţenie. Budele care nu’s a mea de-acasă şi care sunt folosite şi de alţii, în afara mea şi alor mei, intră automat în categoria toaletelor publice. Şi pentru că ştiţi ce drame trăiesc când trebuie să folosesc altă toaletă, când dau peste una care mă transportă în Nirvana învăţ că mai există şi arhitecţi pe lumea asta care au un bun gust desăvârşit. Tot ce mai lipseşte este un pâş-pâş cu Nina de la Nina Ricci şi promit să nu mai comentez niciodată negativ la adresa unui vas de toaletă.

3. Când aduci un zâmbet pe chipul cuiva care e trist. Nu ştiu cum sunteţi voi, but I am pretty hilarious. În special când sunt sedată/drogată/sub influenţa antibioticelor. Iar cum de la sfârşitul lui 2011 am trecut de la Augmentin la Klabax pentru a ajunge în cele din urmă la Azitrox [şi m-am dus şi la serviciu], vă puteţi imagina cât de happy happy, joy joy am fost în ultima vreme. Şi pentru că se spune că aşa cum începe va fi pe toată durata sa, anul acesta lăsaţi oamenii trişti să vină la mine. Îi fac eu să râdă

4. Când deschizi o carte nou-nouţă şi auzi scârţâitul paginilor, dezlipindu-se una de cealaltă pentru prima dată. Şi mirosul  de lemn transformat în hârtie, precum şi atingerea mătăsăsoasă a hârtiei de sub buricele degetelor. Doar pentru cultura voastră generală, îmi place să primesc cărţi drept cadouri aproape la fel de mult pe cât îmi place să le citesc. Aşa că în 2012 – că tot e ultimul an înainte de sfârşitul omenirii – lăsaţi şi cărţile noi să vină la mine.

5. Un compliment din partea unui străin. O să-mi reproşaţi că sunt attention seeking whore, aşa cum a insinuat Ionuţ în nenumărate rânduri, plus că ştiţi singurei că nu reacţionez prea bine la complimente, în special dacă vă bănuiesc că vreţi să profitaţi de pe urma mea. Dar uneori, dacă facem un pas înapoi şi încercăm să privim situaţia detaşat, nu strică să lăsăm pe cineva din afară să ne facă să ne simţim speciali. Poate că lor le-am apărut supăraţi şi au vrut să ne aducă un zâmbet pe buze…

6. Când înţelegi în cele din urmă ceva. Precum matematica, chimia sau limba latină. Vi s-a întâmplat vreodată, în special pe când eraţi încă în şcoală, să fiţi ultima persoană din clasă care să bunghească o lecţie? Iar dacă profesorul mai şi pierdea timp preţios pentru extra-explicaţii, eraţi convins că sunteţi prostul clasei, dacă ar fi să ne luăm după privirile amuzate ale colegilor. Dar absolut nimeni nu vă putea răpi victoria interioară în clipa în care reuşeaţi să înţelegeţi logic vreo rezolvare drăcească a problemelor.

7. Când îţi este împărtăşit un secret; ţie şi numai ţie. Să ţi se încredinţeze un secret nu poate fi un simplu gest de curtoazie. Este de presupus că persoana care îşi deschide sufletul în faţa ta te preţuieşte suficient de mult încât să-ţi ofere pe tavă posibilitatea de a o distruge cu o simplă indiscreţie. Aşa că dovedeşte-i că eşti acea persoană în care are cea mai mare încredere în legătură cu acel delicat subiect şi ţine-ţi gura

8. Cuplurile în vârstă. Când vezi doi bătrânei pe stradă, mergând ţinându-se de mână, mai că îţi doreşti să ai şi tu o relaţie ca a lor. Una care să fi trecut prin tot felul de încercări, dar care a rămas neîntinată.

9. Când semnătura îţi iese perfect. Vă mărturisesc cu seriozitate, mi s-a întâmplat de n ori – în special la bancă – ca propria semnătură, exersată asiduu la spatele caietelor din liceu, să nu semene nici de-a dracu’ cu specimenul original. Dar noroc că mă aflu într-o funcţie în care trebuie să semnez multe hârţoage zilnic, aşa că-i loc de îmbunătăţit

10. Când ţii uşa deschisă străinilor, iar aceştia îţi mulţumesc. Nu este doar un semn de politeţe, dacă te pui în locul lor şi a-i căra o cutie a cărei greutate depăşeşte 5 kg, nu ai vrea să te ajute cineva cu uşile, să nu se mai ăntoarcă afurisitele împotriva ta şi să te lovească peste nas?

Ceea ce m-a pus pe gânduri. Dacă ceea ce simt pentru fiecare dintre aceştia este dragoste, cum ştiu care este cea corectă, cea arzătoare, cea adevărată? Cum pot diferenţia dragostea adevărată dacă iubesc, în acelaşi timp, două sau zece persoane? Aţi fi surprinşi să descoperiţi că, deşi pare unică, chiar şi iubirea poate fi de mai  multe tipuri. Naughty, naughty love  

Infatuarea presupune existenţa unor sentimente tandre la adresa obiectului afecţiunii noastre care sunt bazate, în mare, pe fantezii şi idealizarea persoanei respective, în loc să se ţină cont de experienţă. Pe măsură ce încep să se cunoască mai bine, nivelul dragostei dintre infatuat şi obiectul afecţiunii sale începe să scadă.

Dragostea romantică. Ce frumos sună, nu-i aşa? Şi ce greu este să o întâlneşti, mai ales când se presupune că ar trebui bazată pe respect, alături de un partener faţă de care simţi atracţie, pasiune, nevoia de a-i preîntâmpina toate poftele şi, nu în ultimul rând, dorinţa de a-i fi alături când trece prin situaţii grele [precum zăcutul la pat când ai pneumonie and a heart condition no one knew about]. I just guess I’m not living this.

Erosul reprezintă – plain and simple – relaţia carnală. So we all should get a friend who can benefit the shit out of us.

Preferata mea este dragostea prietenească, atunci când nu te mai dezlipeşti de un prieten cu care îţi petreci timpul. Din clipa în care o întâlneşti, simţi cum erup din tine acele lucruri pe care le credeai inexistente – bunătatea, atenţia nemărginită, respectul – şi pe care nu le-ai fi oferit niciodată altcuiva de bună voie şi nesilit de nimeni. Recunoşti cealaltă persoană ca importantă pentru tine, ca un organ indispensabil propriului tău trup. Dragostea aceasta nu te va îngenunchea niciodată, nu te va face să te simţi mic sau neînsemnat, ci va descătuşa în tine râuri de putere şi curaj pentru a face lucruri de care nu te credeai niciodată în stare.

Iubirea necondiţionată. Indiferent de ceea ce simte – sau nu – cealaltă persoană, ceea ce simţi tu este constant şi puternic şi doar în cazuri extreme şi rare [ştiind cât de uşor putem fi, noi, oamenii, răniţi de cei din jurul nostru] genul acesta de afecţiune este întâlnit în afara familiei. Nu degeaba sângele apă nu se face

Şi cum fără reversul medaliei nu se putea, dragostea condiţionată necesită condiţii speciale pentru a se menţine. Ca şi cum exemplul dat de Iri şi Moni nu ar fi suficient pentru a înţelege despre ce-i vorba.

Pasiunea copilărească, nevinovată şi de scurtă durată pentru cineva pe care nu-l cunoşti prea bine. Mai este cunoscută şi sub denumirea de puppy love.

Dragostea spirituală, semn că Dumnezeu este sus şi ne vede pe toţi. Acest fel de a iubi recunoaşte că toate fiinţele trebuie tratate cu atenţie şi respect. Cred că ăstea două devin teme recurente. Not good, not good at all…

Acum, că le-am parcurs pe toate, nu vreau să vă imaginaţi că nu mai există alte variante în afară de acestea sau că nu pot fi îmbinate. Iar dacă iubiţi pe cineva, nu e nimic ruşinos în a vă mărturisi sentimentele. Spre deosebire de bărbaţi, noi, fetele, fiinţe mult superioare din acest punct de vedere, din simplul motiv că deţinem un al şaselea simţ şi suntem, prin urmare, mult mai empirice/empatice, ştim când sunt îndreptate în direcţia noastră sentimente pozitive. Doar că ne place să vă şi auzim recunoscând din când în când.

Revenind la titlul articolului, este posibil ca la un moment dat în viaţă să fiţi singuri şi să resimţiţi singurătatea sau, din contră, să iubiţi atât de intens, încât să fiţi consumat de flacăra care vă înconjoară. Fie că aveţi mai multe variante, iar drumul se despică în faţa voastră, dacă ceea ce simţiţi e real, nu veţi putea alege cu inima niciodată drumul celălalt.

Vă povesteam mai demult, nu mai ţin minte cu exactitate în ce post, că am găsit în cele din urmă slujba de vis într-un colectiv de vis. Nu mai fac propagandă şi aici, o fugă la repezeală la profilul meu de facebook şi înţelegeţi despre ce-i taina. Dar pe modelul vieţii petrecute în Bxl, unde era rost de muncă şi de prea puţină distracţie, era să treacă jumătatea de an peste mine şi să nu-mi fi luat concediu. Aşa că întâi am făcut o escală de o săptămână în Belgia, de unde mi-am actualizat garderoba [şi asta înainte de marea deschidere a mallului din Craiova ], iar apoi ne-am suit frumuşel în maşinuţe şi ne-am îndreptat spre destinaţia despre care mă contraziceam cu Andrei pe vremuri că ar fi cel mai frumos loc de pe Pământ. Acum că le-am văzut pe amândouă, declar cu mâna pe inimă că, fără drept de apel, Dubrovnikul de pe coasta dalmată e orăşelul în care m-aş întoarce de fiecare dată dacă aş avea ocazia.

Dar să revenim la oile noastre! Ca peste tot unde dăm de o apă e musai să o străbatem cu vaporaşul, doar aşa, că putem. La Ohrid, fiind un lac, nu ne-am aşteptat însă la ditamai talazurile care căşunaseră pe biata noastră bărcuţă. Mateloţii, ca toţi marinarii pe care i-am întâlnit la viaţa mea, ne-au venit în întâmpinare cu un păhăruţ de rachiu pe care, spre ruşinea mea – mai mare e ruşinea să recunosc -, nu aş fi putut să-l dau peste cap fără să-mi ard intestinele, aşa că l-am lăsat uşurel pe masă şi am optat pentru ceva mai de fete, dar numai după ce ne-am plimbat vreo oră prin vânt, prin foc, prin mii de baionete, poposind în cele din urmă la un restaurant rustic de pe marginea izvoarelor lacului Ohrid. Şi cum până şi omuleţii care triesc într-o ţară cât un boţ de mămăligă sunt mai occidentali decât noi, respectivul restaurant era fancy enough compartimentat în salonul pentru fumători şi cel pentru persoanele cu plămânii sensibili. Maică-mea – care e o gomoasă – a insistat să stăm la nefumători, Doamne fereşte să ni se prindă fumul de tutun în păr fix înainte de petrecerea dintre ani, fără a lua în calcul că toată lumea care intra în restaurant folosea uşa salonului nostru. Eu mai trăiam şi drama că eram în zilele alea, iar curentul mă bătea direct în şale, unde mai punem că plecasem de acasă cu o răceală grandioasă – care are toate şansele să se trasforme într-o pneumonie fenomenală, aşa că, profitând de faptul că nu începusem încă să iau antibiotice, am decis să mă tratez cu un vinişor fiert, fiert bine cu nişte cuişoare enervante şi felii zemoase de portocale, care, după ce l-am mai îndoit puţin cu vin macedonean, dar răcit bine pe nişte pietre din lac, două ore mai târziu s-a cerut micţionat.

Şi cum singura noastră cale de întoarcere era tot cu bărcuţa săltăreaţă, vezica mea răsfăţată s-a cerut deşertată întâi la buda restaurantului, care, stupoare!, se afla în afara stabilimentului. Era frig şi umezeală şi nişte căcăstoare înghesuite, asemenea unor staule neacoperite, şi un nene care nu rupea o boabă pe engleză, dar care dădea cu mopul aşa, prin băltoaca de pe gresie, în dorul lelii şi care, după ce am ieşit din cabină, a început să pălăvrăgească în sârbo-macedoneană-muntenegreană, gesticulând nervos şi barându-mi drumul spre ieşire, până am dedus că omul voia bănuţi pentru munca prestată atât de minuţios. Acum, nu mă înţelegeţi greşit, în ţările moderne e la modă să arunci 50 cenţi sau chiar 1 euro uşierului de la toaletă, singura diferenţă făcând-o buda cu colac de aur încrustat cu elemente [nu mai e trendy să le numeşti "cristale"] Swarovski şi mirosul inspirat din parfumul Nina de la Nina Ricci, dar aici, în fundul ăsta uitat de lume, fără să fi avut în portmoneu dinari macedoneni, să las 1 euro mi s-a părut jaful suprem. Cu toate acestea, văzându-l pe nenea aşteptând neclintit în uşă, cu mâna întinsă şi cu o coadă de mătură la îndemână, pregătit să mă cotonogească, parcă să las un euro pentru servirea ireproşabilă a toaletei nu mai suna dintr-o dată atât de scump.

Dar aventura mea nu are absolut nici o legătură cu domnul simpatic şi ştirb care mă încolţise în locul în care împărăteasa merge pe jos [trebuie să-i mulţumesc Luciei pentru pont], ci cu ce a urmat după. Vedeţi voi, până acum ar fi trebuit să mă fi obişnuit cu faptul că vezica mea vrea la şuşu de două ori după orice băutură, numai că după calculele mele, o deşertare în toaleta de pe vas nu prea îşi avea locul/rostul. Dar cum socoteala de acasă nu prea se potriveşte cu cea din târg, în legănatul bărcuţei şi în sunetul de valuri spărgându-se de chilă, la fel de fandosită ca şi stăpâna ei, vezica a cerut la budă. Şi pentru că nu ştia la ce se înhamă, sărmana, a intrat într-o cămăruţa de 1×1 şi a încercat să nimerească la ţintă din picioare. Ca fetele de la ţară [nu vreau să jignesc pe nimeni, dar noi, cuconiţele născute şi crescute (în puf) în metropolă facem cam ca fetele de aici].

Deci intru la baie şi până să duc mâna la curea să mă deschiotor, reuşesc să mă feresc din a sparge oglinda cu fruntea, ceea ce conduce apoi la primul pogo nefericit din întreaga mea existenţă. În bărcuţa care, deşi mergea înainte, mai degrabă se simţea înainte şi-napoi, funcţiile mele motorii lăsau de dorit. Reuşesc să-mi las pantalonii în vine şi să mă înfig bine cu picioarele în podeaua udă [nu ştiu dacă era udă din cauza atâtor doamne care nu trăgeau bine la ţintă, a faptului că mă aflam pe un vas şi aşa le stă bine unor astfel de mijloace de transport, să aibă podeaua udă, sau asta era doar o constantă macedoneană] şi cu coatele în pereţii de termopan. De sub mine vuia veceul mai ceva ca buda dintr-un personal, prin care poţi vedea şinele de tren, deci vă imaginaţi prin ce stres treceam, ştiind că pot fi înghiţită oricând de Nessie, care îşi va întinde coada de hidră să mă sugă prin vasul de toaletă. În cele din urmă, cu toată presiunea din vintre, am eliberat uşor jetul cald, încercând să nimeresc în vas şi nu pe lângă.

Ghinion! Primii stropi au ajuns pe colac şi nici foarte multă hârtie igienică pe care s-o folosesc la ştersul urmelor nu am găsit prin jur. Apoi, căpitanul cred că a pus o frână bruscă şi m-am dus de-a berbeleacul către uşă. Uşă care se deschidea spre în afară şi despre care fusesem avertizată de către Dana că nu prea se închide bine. Am profitat, prin urmare, de excursia făcută până la ea pentru a mă agăţa de clanţă ca de ultimul colac de salvare. Cu o mână agăţată de uşă şi un braţ proptit în peretele prin care eram convinsă că răzbate tot zgomotul pe care îl produceam eu înăuntru, mi-am … redresat postura astfel încât să nu fiu o pauperă, o paysană, şi m-am delectat cu sunetul încântător al jetului fierbinte zdrobind cu forţa lui vasul de porţelan de parcă ai fi zis că este clădit din zahăr. Sau poate ameţisem eu de la aburii fecalelor emanaţi într-un spaţiu atât de îngust. Nu râdeţi, am auzit că se poate muri din aşa ceva

“La sfârşitul primului ani de liceu – şi al primului an de masturbare – am descoperit în partea de jos a penisului meu, fix în locul unde corpul cavernos se îngemănează cu glandul, am descoperit, ziceam, un punctuleţ decolorat, care ulterior a fost diagnosticat drept un pistrui. Cancer. Îmi provocasem singur cancerul. De-atâta tras şi întins, de-atâtea frecţii, mă alesesem cu o boală incurabilă. La nici paisprezece ani! Noaptea, în pat, aveam ochii scăldaţi în lacrimi. ‘Nu!’ mă smiorcăiam eu. ‘Nu vreau să mor! Te rog… nu!’ Pe urmă, însă, cum tot mi-era scris să ajung cât de curând un cadavru, o luam de la început şi-i dădeam la cap într-o şosetă. Îmi făcusem un obicei din a-mi lua şosetele murdare noaptea-n pat, să le pot folosi drept recipient, una la culcare şi una la trezire.

Ce n-aş fi dat să mă pot mulţumi cu o labă pe zi sau să mă limitez la două sau, treacă de la mine, trei! Având, însă, dinaintea mea perspectiva morţii iminente, am început, de fapt, să stabilesc noi recorduri personale. Înainte de masă. După masă. În timpul mesei. La prânz, numai ce sar de la masă, mă apuc de burtă cu o mutră tragică – am diaree! strig eu. M-a apucat diareea! – şi, odată ajuns în spatele uşii încuiate de la baie, îmi trag peste cap o pereche de chiloţi de-ai soră-mii, furaţi din şifonierul ei, pe care i-am ţinut ascunşi într-o batistă, în buzunar. Efectul desuului de bumbac lipit de gura mea e atât de galvanic – până şi cuvântul ‘desuu’ e atât de galvanic -, încât traiectoria spermei mele a atins noi culmi uluitoare: decolează din vintre ca o rachetă şi porneşte glonţ spre becul din tavan, pe care, spre mirarea şi groaza mea, îl nimereşte, rămânând agăţată de el. În prima clipă îmi acopăr înnebunit capul de frică, să nu explodeze în cioburi, să nu mă împroaşte cu scântei – dezastrul, vezi bine, mă obsedează la tot pasul. Pe urmă, fără cel mai mic zgomot, mă caţăr pe calorifer şi şterg guguloiul încins cu o bucată de hârtie igienică. Supun unui examen atent perdeaua de la duş, cada, gresia, cele patru periuţe de dinţi – Doamne fereşte! – şi, taman în clipa în care dau să deschid uşa, convins că am şters toate urmele, inima-mi stă-n loc când zăresc ceea ce-mi atârnă de şpiţul pantofului ca nişte muci vâscoşi. Sunt un Raskolnikov al labagiilor – dovezile cleioase mă împresoară! Te pomeneşti că am şi pe manşete? şi-n păr? şi-n urechi? Toate întrebările astea mi se învălmăşesc în cap în timp ce mă întorc la bucătărie, încruntat şi posac, ca să mormăi la taică-meu cu îndreptăţire [...]“

La mulţi ani, dragilor