Nu mă apuc să ţin o lecţie deschisă despre acest subiect fierbinte, cu teoreme, axiome, exemple şi reprezentări grafice, pentru că nu este o matematică prea dificilă. Tot secretul stă în modul de împachetare al hârtiei şi în mişcarea din încheietură. Eu, personal, nici măcar nu-mi mai amintesc când s-a produs marea schismă a copilăriei mele şi părinţii nu m-au mai şters la fund de caca; probabil eram atât de mică încât evenimentul se pierde în negura timpurilor [şi mai există şi explicaţia că eu, fiind un pisic, având 9 vieţi, e cam dificil să ţin minte cu exactitate ce anume am făcut şi când]. Ţin minte o oliţă din plastic albastru pe care mă aşeza bunica pe la vreo trei ani şi imediat după veceul roz din apartamentul părinţilor, când eram deja în şcoala generală şi puteam să-mi fac duş singură.
Ideea postului de astăzi mi-a fost sugerată de frustarea unei dintre prietenele mele [nu spun care, pentru că e căsătorită şi la casa ei, cu un copil de 9 ani], legată chiar de către băieţelul ei ante-menţionat. Prietena mea, zisă de acum înainte Floare de Lotus [ce vreţi, sunt o romancieră romantică 
], supărată într-o zi că ea nu are atât de mult timp pentru relaş ca restul dintre noi, se aşează la masă şi începe să-şi verse năduful adunat de acasă, de la soţ şi de la copil, numit de acum înainte Gheară de Urs, pentru că ea nu mai are timp să-şi pună un bigudiu sau să-şi facă o unghie cu ojă că stă toată ziua să adune rufele aruncate de cei doi alandala prin casă, băgând chiar două maşini de spălat pe zi. Până aici, mi-am zis eu în naivitatea mea de pisic momit cu puţin whiskas, nimic nou sub soare, hainele mele sunt toate alandala, e mare minune că mai ştiu care sunt nepurtate şi care sunt de dat la murdare.
Dar Floare de Lotus nu era supărată din cauza asta. Se supărase pentru că soţul, numit de acum Labă de Urs, urlase la ea într-o dimineaţă geroasă de februarie pentru că, îmbrăcându-l pe Gheară de Urs pentru a-l trimite la şcoală, căutase în sertarul cu lenjerie şi nu mai găsise nici o pereche de chiloţi, trimiţându-l pe copil în fundul gol la şcoală. În clipa aceasta mi-am dat eu seama că trebuie să fiu o prietenă foarte rea, pentru că m-a pufnit un râs din care mi-am revenit cu mare greutate. Motivul este delicios: există un întreg mister aici legat de dispariţia chiloţilor lui Gheară de Urs, cu implicaţii la nivel înalt; explicaţia este, însă, extrem de coerentă. Floare de Lotus spălase toţi chiloţii copilului, aceştia aflându-se în acea dimineaţă geroasă de februarie, pe frânghie, la uscat, în diferite stadii de zvântare. Labă de Urs, fiind un domn impozant, nu se cobora într-atât sub nivelul său încât să intre pe teritoriul femeii, aşa că a încercat să descurce iţele acestei poveşti în stilu-i masculin apreciat, cel care implică răcneli. Gheară de Urs, aflat încă la vârsta sexualităţii incerte, a plecat la şcoală fără lenjerie intimă, sperând că fata drăguţă din banca vecină nu va băga de seamă că îi lipseşte un strat de vestimentaţie.
Dacă aţi rezistat alături de mine până acum, probabil vă veţi întreba unde era elementul ascuns al poveştii. Nu ştiu cum e restul lumii, în nici un caz băieţii/bărbaţii, dar eu, ca femeie, am un sertar întreg de chiloţi pe care, chiar dacă nu i-aş spăla la intervale regulate, ca să nu se pună praful pe ei, aş avea acoperită partea dorsală pentru o îndelungată [vreo două luni, cam aşa] perioadă de timp. Probabil că Gheară de Urs avea doar 6-7 perechi de chiloţi, purtând-o pe fiecare câte o săptămână. Unde s-a produs declicul? [şi aici o să vedeţi voi de ce, în cazul în care se va apropia momentul să fac pisicei, o să vreau o fetiţă şi nu un băieţel] Floare de Lotus a pus piciorul în prag şi i-a zis soţului că băiatul e mare şi nu mai e bine să-l şteargă ei doi la fund, prin urmare fiind de datoria lui Labă de Urs, în calitatea lui de şef de trib, să-i transmită fiului celebra învăţătură mai departe.
Zis şi făcut! Aparent, Labă de Urs s-a descurcat admirabil, îndeplinindu-şi obligaţiile paterne, dar Floare de Lotus a observat că chiloţii fiului, pe care până atunci îi spăla o dată la săptămână, tronau acum la fiecare final de zi în vârful mormanului de rufe murdare, un pic scorţoşi, aşa. Şi fiind o femeie plină de multă sensibilitate şi tact, a bănuit că Labă de Urs probabil că nu i-a dat fiului său informaţii tocmai precise, decizând că nu ar strica să-l urmărească pe Gheară de Urs în îndeplinirea infamei sarcini. Ce ne-a transmis mai departe este deja literatură. Aşezat pe colacul veceului, la încheierea trebii, băiatul a luat un şerveţel umed pe care l-a trecut, într-o mişcare suavă şi diafană, fără a folosi mişcarea celebră din încheietură a ştergerii la fund, la 3 milimetri de pielea din dos. După care, vesel nevoie mare, a sărit de pe veceu şi a plecat la ale lui. Mamă-sa, sărmana, şi-a dat o palmă peste frunte, elucidând astfel misterul chiloţilor scorţoşi ai fiului.
Dar staţi! Nu am încheiat aici. Saga familiei compusă din tatăl – Labă de Urs, mama – Floare de Lotus şi copilul – Gheară de Urs, continuă. În aceeaşi seară, stând mama la masa din bucătărie şi tocând şi ea o ceapă pe care s-o arunce în oală, se pomeneşte cu copilul lângă ea, cu o privire întrebătoare pe chip. Îl întreabă ea, cu vocea specifică mamei îngrijorate: “Ce s-a întâmplat, puiul mamei?“, la care Gheară de Urs, cu buza de jos tremurându-i şi aflat în pragul unei crize de nervi, îi răspunde: “Mămică, mă mănâncă fundul!“
Morala acestei poveşti? Că nu există o metodă corectă de a te şterge la fund, trebuie doar să găseşti pe cineva care să o facă în locul tău.
pisoiu'
pisicu'
