15 lucruri luate ca atare – partea a IX-a

Continuarea acestui articol.

121. Un om va crea de-a lungul vieţii suficientă salivă cât pentru a umple 2 piscine de dimensiune medie.
122. Statul Florida (170.451 km²) e mai întins decât Anglia (130,395 km²).
123. Cei mai mulţi bebeluşi se nasc în luna septembrie decât în oricare altă lună din an.
124. Bricheta a fost inventată înaintea chibritului.
125. Aproximativ două treimi dintre oameni îşi înclină capul spre dreapta când îşi sărută jumătatea.
126. Alektorophobia este teama de găini.
127. Numărul anual de naşteri din India este mai mare decât întreaga populaţie a Australiei.
128. George Washington creştea marijuana în grădină.
129. Strugurii explodează dacă îi pui în cuptorul cu microunde.
130. Aproximativ o treime dintre oameni nu-şi pot trosni degetele.
131. 90% dintre femeile care intră într-un magazin o cotesc imediat la dreapta.
132. Inima unei balene albastre este de mărimea unui Volkswagen Beetle.
133. În New York, aproximativ 1600 de persoane sunt muşcate de alţi oameni în fiecare an.
134. Albatrosul poate dormi în timp ce zboară.
135. Un grup de unicorni este denumit o binecuvântare.

Minunatele aventuri ale pisicului în Lumea Toaletelor – episodul 4

De ultima dată am evitat cu succes toaletele publice, dar vedeţi voi, uneori, cu cât te fereşti mai mult de o belea, cu atât ţi-o apropii mai mult. Aşa s-a petrecut în ultima zi din an când… Dar s-o iau cu începutul, că am fost o ingrată şi în ultima vreme v-am cam îndepărtat un pic din viaţa mea bloggeristică.

Vă povesteam mai demult, nu mai ţin minte cu exactitate în ce post, că am găsit în cele din urmă slujba de vis într-un colectiv de vis. Nu mai fac propagandă şi aici, o fugă la repezeală la profilul meu de facebook şi înţelegeţi despre ce-i taina. Dar pe modelul vieţii petrecute în Bxl, unde era rost de muncă şi de prea puţină distracţie, era să treacă jumătatea de an peste mine şi să nu-mi fi luat concediu. Aşa că întâi am făcut o escală de o săptămână în Belgia, de unde mi-am actualizat garderoba [şi asta înainte de marea deschidere a mallului din Craiova ], iar apoi ne-am suit frumuşel în maşinuţe şi ne-am îndreptat spre destinaţia despre care mă contraziceam cu Andrei pe vremuri că ar fi cel mai frumos loc de pe Pământ. Acum că le-am văzut pe amândouă, declar cu mâna pe inimă că, fără drept de apel, Dubrovnikul de pe coasta dalmată e orăşelul în care m-aş întoarce de fiecare dată dacă aş avea ocazia.

Dar să revenim la oile noastre! Ca peste tot unde dăm de o apă e musai să o străbatem cu vaporaşul, doar aşa, că putem. La Ohrid, fiind un lac, nu ne-am aşteptat însă la ditamai talazurile care căşunaseră pe biata noastră bărcuţă. Mateloţii, ca toţi marinarii pe care i-am întâlnit la viaţa mea, ne-au venit în întâmpinare cu un păhăruţ de rachiu pe care, spre ruşinea mea – mai mare e ruşinea să recunosc -, nu aş fi putut să-l dau peste cap fără să-mi ard intestinele, aşa că l-am lăsat uşurel pe masă şi am optat pentru ceva mai de fete, dar numai după ce ne-am plimbat vreo oră prin vânt, prin foc, prin mii de baionete, poposind în cele din urmă la un restaurant rustic de pe marginea izvoarelor lacului Ohrid. Şi cum până şi omuleţii care triesc într-o ţară cât un boţ de mămăligă sunt mai occidentali decât noi, respectivul restaurant era fancy enough compartimentat în salonul pentru fumători şi cel pentru persoanele cu plămânii sensibili. Maică-mea – care e o gomoasă – a insistat să stăm la nefumători, Doamne fereşte să ni se prindă fumul de tutun în păr fix înainte de petrecerea dintre ani, fără a lua în calcul că toată lumea care intra în restaurant folosea uşa salonului nostru. Eu mai trăiam şi drama că eram în zilele alea, iar curentul mă bătea direct în şale, unde mai punem că plecasem de acasă cu o răceală grandioasă – care are toate şansele să se trasforme într-o pneumonie fenomenală, aşa că, profitând de faptul că nu începusem încă să iau antibiotice, am decis să mă tratez cu un vinişor fiert, fiert bine cu nişte cuişoare enervante şi felii zemoase de portocale, care, după ce l-am mai îndoit puţin cu vin macedonean, dar răcit bine pe nişte pietre din lac, două ore mai târziu s-a cerut micţionat.

Şi cum singura noastră cale de întoarcere era tot cu bărcuţa săltăreaţă, vezica mea răsfăţată s-a cerut deşertată întâi la buda restaurantului, care, stupoare!, se afla în afara stabilimentului. Era frig şi umezeală şi nişte căcăstoare înghesuite, asemenea unor staule neacoperite, şi un nene care nu rupea o boabă pe engleză, dar care dădea cu mopul aşa, prin băltoaca de pe gresie, în dorul lelii şi care, după ce am ieşit din cabină, a început să pălăvrăgească în sârbo-macedoneană-muntenegreană, gesticulând nervos şi barându-mi drumul spre ieşire, până am dedus că omul voia bănuţi pentru munca prestată atât de minuţios. Acum, nu mă înţelegeţi greşit, în ţările moderne e la modă să arunci 50 cenţi sau chiar 1 euro uşierului de la toaletă, singura diferenţă făcând-o buda cu colac de aur încrustat cu elemente [nu mai e trendy să le numeşti "cristale"] Swarovski şi mirosul inspirat din parfumul Nina de la Nina Ricci, dar aici, în fundul ăsta uitat de lume, fără să fi avut în portmoneu dinari macedoneni, să las 1 euro mi s-a părut jaful suprem. Cu toate acestea, văzându-l pe nenea aşteptând neclintit în uşă, cu mâna întinsă şi cu o coadă de mătură la îndemână, pregătit să mă cotonogească, parcă să las un euro pentru servirea ireproşabilă a toaletei nu mai suna dintr-o dată atât de scump.

Dar aventura mea nu are absolut nici o legătură cu domnul simpatic şi ştirb care mă încolţise în locul în care împărăteasa merge pe jos [trebuie să-i mulţumesc Luciei pentru pont], ci cu ce a urmat după. Vedeţi voi, până acum ar fi trebuit să mă fi obişnuit cu faptul că vezica mea vrea la şuşu de două ori după orice băutură, numai că după calculele mele, o deşertare în toaleta de pe vas nu prea îşi avea locul/rostul. Dar cum socoteala de acasă nu prea se potriveşte cu cea din târg, în legănatul bărcuţei şi în sunetul de valuri spărgându-se de chilă, la fel de fandosită ca şi stăpâna ei, vezica a cerut la budă. Şi pentru că nu ştia la ce se înhamă, sărmana, a intrat într-o cămăruţa de 1×1 şi a încercat să nimerească la ţintă din picioare. Ca fetele de la ţară [nu vreau să jignesc pe nimeni, dar noi, cuconiţele născute şi crescute (în puf) în metropolă facem cam ca fetele de aici].

Deci intru la baie şi până să duc mâna la curea să mă deschiotor, reuşesc să mă feresc din a sparge oglinda cu fruntea, ceea ce conduce apoi la primul pogo nefericit din întreaga mea existenţă. În bărcuţa care, deşi mergea înainte, mai degrabă se simţea înainte şi-napoi, funcţiile mele motorii lăsau de dorit. Reuşesc să-mi las pantalonii în vine şi să mă înfig bine cu picioarele în podeaua udă [nu ştiu dacă era udă din cauza atâtor doamne care nu trăgeau bine la ţintă, a faptului că mă aflam pe un vas şi aşa le stă bine unor astfel de mijloace de transport, să aibă podeaua udă, sau asta era doar o constantă macedoneană] şi cu coatele în pereţii de termopan. De sub mine vuia veceul mai ceva ca buda dintr-un personal, prin care poţi vedea şinele de tren, deci vă imaginaţi prin ce stres treceam, ştiind că pot fi înghiţită oricând de Nessie, care îşi va întinde coada de hidră să mă sugă prin vasul de toaletă. În cele din urmă, cu toată presiunea din vintre, am eliberat uşor jetul cald, încercând să nimeresc în vas şi nu pe lângă.

Ghinion! Primii stropi au ajuns pe colac şi nici foarte multă hârtie igienică pe care s-o folosesc la ştersul urmelor nu am găsit prin jur. Apoi, căpitanul cred că a pus o frână bruscă şi m-am dus de-a berbeleacul către uşă. Uşă care se deschidea spre în afară şi despre care fusesem avertizată de către Dana că nu prea se închide bine. Am profitat, prin urmare, de excursia făcută până la ea pentru a mă agăţa de clanţă ca de ultimul colac de salvare. Cu o mână agăţată de uşă şi un braţ proptit în peretele prin care eram convinsă că răzbate tot zgomotul pe care îl produceam eu înăuntru, mi-am … redresat postura astfel încât să nu fiu o pauperă, o paysană, şi m-am delectat cu sunetul încântător al jetului fierbinte zdrobind cu forţa lui vasul de porţelan de parcă ai fi zis că este clădit din zahăr. Sau poate ameţisem eu de la aburii fecalelor emanaţi într-un spaţiu atât de îngust. Nu râdeţi, am auzit că se poate muri din aşa ceva

Alegerea Louisei

Capitolul 2: Spărtura din perete

Marius stătea întins în pat, dar nu singur. Louise îl acompania, ocupându-i gândurile şi consumându-i fanteziile. Adormise deja? Se strecurase sub cuverturile groase care o apărau de noaptea rece de iarnă? Răsucindu-se spre marginea patului, Marius nu se putu abţine să nu se gândească la vestimentaţia pe care ar fi purtat-o o femeie ca ea ducându-se la culcare şi nu putu să blocheze imaginea mentală a sânilor ei atrăgători conturându-se pe sub cămăşuţa de noapte şi senzaţia tulburătoare a sfârcurilor ei întărite zgâriindu-i palma. Se întări numai la gândul că Louise era la câteva uşi distanţă, în josul coridorului şi dacă ar fi găsit în sine puterea de a parcurge cei câţiva paşi până la camera ei, s-ar fi putut strecura lângă ea şi şi-ar fi imprimat fiinţa în ea, o dată pentru totdeauna. Voia să-i guste trupul delicios, să o simtă zvârcolindu-se sub degetele sale şi să-i ofere plăcere, iar şi iar, până când nu mai rămânea din ea decât respiraţia neregulată şi inima bătându-i în cuşca pieptului asemenea canarului prins în colivie. Voia să privească în ochii ei în timp ce o arunca de pe culmile extazului cu propria-i voinţă; cumva, ştia că trupurile lor aveau să se potrivească de minune împreună. Strângându-şi perina în braţe, gemu în materialul moale. „Şef, îşi aminteşti asta, nu? Eşti şeful ei!”

Gândurile lui Marius zburară rapid la soţia sa, Laura, cea care recomandase angajarea Louisei în primul rând. Ce fusese în mintea ei când sugerase mişcarea aceasta? Bănuise măcar că avea să o dorească pe Louise din prima clipă, ca pe nimeni şi nimic altceva înainte de asta? Bineînţeles că ştiuse, pentru numele lui Dumnezeu, doar era soţia lui. Se ridică în şezut şi îşi cuprinse fruntea în mâini. De ce acum, după atâţia ani în care îi fusese loial până în adâncul fiinţei sale, trebuise să îi arunce în faţă tentaţia supremă? Care era motivul ei? Întotdeauna se încrezuse în judecata ei şi era nemiloasă când venea vorba despre lucrurile şi persoanele care îi aparţineau, dar simţise că în spatele măştii reci şi a atitudinii calculate exista o răutate pe care nu reuşise să o înţeleagă cu adevărat. Ce urmărea, torturându-l astfel?

Somnul îl evita şi agitaţia pe care o simţea în suflet îi apăsa pieptul. Nu închisese un ochi toată noaptea gândindu-se la trupul uimitor şi tot ce simţea când se afla în preajma mai tinerei sale colege. Poate se afla la duş, săpunindu-şi corpul în timp ce se încălzea sub jetul de apă. Gândurile lui Marius zburară din nou către ea, concentrându-se pe reacţia ei, pe uşoara retragere în zidul rece, când l-ar fi simţit intrând cu ea la duş, cuprinzându-i talia în braţe şi săpunind pielea fierbinte şi lucioasă. Poate şi-ar trece degetele peste sânii ei, simţindu-i sfârcurile cum i se întăreau sub atingerea lui.
- Adună-te!, îşi ordonă el, părăsind patul şi măsurând camera în lung şi-n lat cu paşi mari, trecându-şi nerăbdător degetele prin păr. Un duş rece. Bună idee, Marius. Pedepseşte-te cu un foarte lung şi foarte rece duş şi scoate-ţi femeia aia din minte.

Era mândru de autocontrolul de care dăduse dovadă anterior şi de capacitatea de a-şi diviza traiul în aşa fel încât viaţa personală să nu se amestece cu cea profesională, dar trebuise să fi făcut ceva greşit dacă soarta îl pedepsea astfel. Trebuia să se adune şi să nu o lase pe Louise, o simplă subordonată, să-i mai intre în minte astfel niciodată. Erau departe de casă, într-o ţară străină, unde veniseră să lucreze, iar dacă femeia ar fi avut cea mai vagă idee despre gândurile care-i ocupau mintea, ar fi fugit cât mai repede în direcţia opusă. Oricât de mult ar fi dorit-o fizic, avea mai multă nevoie de ea din punct de vedere profesional şi trebuia să facă tot ce îi stătea în putere să o scoată din mintea şi din trupul său. Mulţumit de rezolvarea pe care o găsise, se aşeză din nou în pat, permiţându-i somnului să-l revendice. Cu toate acestea, visele sale i-au fost contaminate de prezenţa unei anumite femei, sărutându-l şi frecându-şi întregul corp de al lui.

Marius se trezi a doua zi mult prea devreme şi se îmbrăcă pentru prima şedinţă a zilei. Trecând prin faţa ferestrei, aruncă o privire dincolo de geam şi se încruntă la vederea cerului plumburiu. Simţea nevoia să iasă afară, să simtă aerul rece al nordului lovindu-i obrajii şi să-i astâmpere fierbinţeala care-i alerga prin corp, dar echipa lui era deja în urmă cu raportarea semestrială, în ciuda rezultatelor excelente pe care le adusese implementarea noii linii de producţie. Ideea fusese a Louisei, iar în ciuda faptului că nu făcea parte din echipa de proiect, petrecuse aproape la fel de mult timp ca restul angajaţilor săi în secţie, supervizând respectarea indicaţiilor sale. Se simţea de parcă nu ar fi închis un ochi toată noaptea, iar umerii i se adunară în faţă, părând să-i deformeze trupul pe sub materialul cămăşii. Visele colorate ale căror protagonistă fusese Louise îi torturaseră mintea pe toată durata nopţii, iar el avea nevoie de odihnă aproape la fel de mult pe cât avea nevoie de aer. Dacă trebuia să lucreze alături de ea fără să saliveze de ori de câte ori îl hăituia cu privirile verzi pe care ajunsese să le iubească şi să le urască în egală măsură, trebuia să-şi îmbunătăţească jocul şi să se concentreze mai mult asupra lucrului şi mai puţin asupra a ceea ce-i făcea trupului său apropierea aceasta nesănătoasă de Louise.

Îşi strânse documentele şi deschise uşa camerei de hotel, pregătit să coboare în sala de şedinţe şi să le demonstreze încă o dată – dacă mai era cazul – celorlalţi manageri care participau la conferinţă de ce era cel mai bun în branşă. Traversă coridorul, îndreptându-se încrezător spre lifturi, sigur pe sine în ceea ce privea întâlnirile de astăzi şi optimist că prezenţa Louisei nu avea să-l afecteze azi prea mult. El era cel care controla situaţia. El era şeful, iar ea era…
Ceea ce era ea, era îmbrăcată doar într-un tricou suficient de lung cât să-i acopere coapsele şi ieşea din camera… A cui era camera aceea? Marius îşi făcu o notă mentală să revadă din nou repartiţia pe camere a echipei sale în timp ce se concentră din nou asupra femeii care părea să fi îngheţat în loc la vederea lui. La dracu’, de ce trebuia să arate atât de vinovată, de parcă tocmai ar fi vândut secrete industriale competiţiei? Simţi cum începe să se întărească pe măsură ce Louise îşi mută centrul de greutate de pe un picior pe altul, în timp ce trăgea disperată de poalele tricoului, încercând să-şi acopere părţile intime. Marius înghiţi în sec, incapabil să formeze cuvinte. Aici era, fix în faţa ochilor lui, femeia care îi bântuise visele, expusă pentru a fi culeasă şi gustată asemenea celui mai dulce fruct, curvele apetisante ale şoldurilor sale obligând materialul moale al tricoului să se modeleze după matriţa trupului ei. Obrajii Louisei erau îmbujoraţi, iar buzele palide, aproape livide, şi Marius se temu ca nu cumva întâlnirea cu el să nu o fi inoportunat; la urma urmei, era mult prea devreme, iar majoritatea colegilor lor încă dormeau, cu siguranţă.

Bărbatul îşi linse buzele şi călători fără nici urmă de ruşine pe harta trupului Louisei. Ar fi fost atât de simplu să închidă distanţa dintre ei din câţiva paşi şi să o lipească de perete şi să întindă mâna să-i mângâie coapsa doar pentru a se convinge că este la fel de mătăsoasă la atingere pe cât apărea să fie. Reuşi să se smulgă de sub vraja trupului ei doar pentru a-i întâlni privirea, fixându-l. Îi putu citi panica din suflet reflectându-se în marea din ochii ei şi simţi rupându-se ceva în el. O speria. Era ultimul lucru pe care voia să-l facă atunci când venea vorba de ea, astfel încât, cu un oftat imperceptibil, trăsăturile sale i se ajustară cu atenţie de la excitat, aproape căzut în admiraţie în faţa Louisei, la un zâmbet politicos şi oarecum distant.

- Bună dimineaţa, Louise, reuşi el să rostească după ce îşi adună gândurile. Ai avut un somn îndestulător? Sper că ai găsit totul pe placul tău. În camera care ţi-a fost repartizată, vreau să spun.
Oh, Doamne, nu era în stare să pună două cuvinte împreună fără să se bâlbâie asemenea unui şcolar scos la ascultare. Într-un efort de a salva puţinul respect pe care îl mai avea faţă de sine, o salută grăbit şi dădu să plece, acuzând o şedinţă care probabil începuse deja, când uşa camerei din care ieşise Louise mai devreme se deschise dintr-o dată, iar Alex păşi în coridor.
- Asta explică, cu siguranţă, multe, zise el şi, întorcându-le spatele celor doi colegi ai săi, grăbind pasul şi dispărând curând din câmpul lor vizual.

Când Louise se convinse că erau complet singuri şi îi aruncă o privire furioasă prietenului său. Era jenată până în adâncul fiinţei pentru că Marius o văzuse dezbrăcată astfel, dar cu toată sinceritatea, nu îşi imaginase că avea să fie treaz la o oră atât de devreme şi în nici un caz că avea să dea nas în nas cu el, fix când ieşea din camera lui Alex. Nu reuşise să adoarmă o bună parte din noapte, iar faptul că prietenul său contractase o răceală destul de urâtă servise perfect scopului ei de a găsi o activitate care să-i ţină mintea ocupată. Desigur, incidentul nu putea avea o urmare pozitivă; la urma urmei, şeful surprinsese o scenă cel puţin erotică, scoasă din context: Louise se strecura la primele ore ale dimineţii înapoi în camera sa, purtând doar un tricou, în timp ce Alex o petrecea din cadrul uşii. Iar în mijlocul a tot ce se întâmplase, nu fusese în stare să-şi smulgă privirea de pe chipul lui. Bărbatul acesta era complet periculos. Nu, nu, nu se temea de el, se temea de ea însăşi. Fiecare nerv şi celulă din corpul său râvneau la el şi ştia că nu fusese capabilă să ascundă asta; trebuia să îi fi fost scris pe tot chipul. Îşi ascunse chipul în palme, ruşinată, în timp ce Alex făcu câţiva paşi spre ea, cuprinzând-o în braţe, protectiv. Ar fi putut la fel de bine să-şi scrie în frunte „stricată” şi ar fi rezolvat mult mai uşor problema.

Iar mâinile lui Alex, alunecând în sus şi-n jos de-a lungul spatelui ei în timp ce o ţinea, nu făceau decât să îi alimenteze furia pe care nu ştia încotro să o îndrepte. Dacă nu ar fi deschis afurisita de uşă fix în momentul acela…
- De ce ai deschis uşa, Alex?, se văietă ea, furioasă pe sine pentru că era furioasă pe el. Nimeni nu era vinovat, cu excepţia sa.
- Am vrut să-ţi mulţumesc pentru aseară, răspunse el, iar Louise aproape dori să-şi dea două palme.
- Cu plăcere, rosti ea sec şi, desprinzându-se din îmbrăţişarea lui, se îndreptă către camera ei. Ne vedem jos într-o jumătate de oră?, adăugă în cele din urmă. La prezentarea raportului de producţie?
Alex confirmă printr-o clătinare scurtă din cap şi se despărţiră la mijlocul coridorului.

Jumătate de oră mai târziu, Marius se afla deja în sala de şedinţe aşteptând ca top managementul să se adune pentru prezentarea raportului final, când Louise intră, urmată îndeaproape de Alex, care ducea două cafele. Femeia îi mulţumi tânărului, adăugând un zâmbet sincer, luând una dintre cupe şi se îndreptă în direcţia şefului său. Nu mai părea speriată, observă el. Părea aproape tristă. Purta o cămaşă cu mâneci lungi, ale cărei poale fuseseră îndesate dincolo de talia pantalonilor pană, care-i subţiau, dacă mai era posibil, şi mai mult piciorul. Lăsă un oftat să-i scape când şoldurile ei alunecară batjocoritoare spre el, practic provocându-l să le ignore. Se forţă să se concentreze asupra chipului ei.

- Ce pot face pentru tine astăzi, Marius?
Glasul îi sună profesionist şi la obiect, dar pe măsură ce vocile începură să se stingă în încăpere, iar moderatorul anunţă punctele de discuţie de pe agenda de zi, Marius nu se putu gândi decât la câte lucruri putea face Louise pentru el; din nefericire, nici unul nu avea vreo legătură cu munca.

Mi s-au resetat sinapsele

Cu siguranţă, ăsta nu poate fi un lucru bun, nu? Nu. Probabil după ce veţi citi acest articol veţi crede ca pisicu’ s-a tâmpit de tot. În fapt, cred că nici nu e vorba despre altceva. În schimb, am mare nevoie de o vacanţă…

M-am trezit în dimineaţa aceasta chitită să plec la drum cu copiliţele mele şi să trag o fugă până la poştă şi până la şomaj. M-am ridicat eu, aşa, în capul oaselor. Prin perdele intra o lumină diafană, păsărele ciripeau la geam, Dana se agita de colo-colo prin cameră. Era mult prea devreme pentru mine, atât de devreme încât i-am zis Danei că nu merg astăzi cu ele până în centru, pentru că este vineri şi este închis la şomaj. Aţi zice că până la 25 de ani aş fi învăţat că degeaba am soră, dacă nu mă ascultă. Ca în fiecare zi, ce i-am spus i-a intrat surorii mele pe-o ureche şi i-a ieşit pe cealaltă. S-a îmbrăcat, şi-a luat haina şi dusă a fost pe uşă.

M-am dezmeticit şi eu şi m-am apucat de muncă. Am scris inclusiv un post pe blog. Mi-am udat floarea din glastră [unica de altfel pe care o am în grijă], am tras jaluzelele, m-am învârtit prin cameră. Am socializat cu oamenii. Am ascultat muzică. Apoi am scris asta, iar Gabi Nistoran, băiat săritor cum e el, mi-a dat RT fără să mă lămurească şi pe mine că, de fapt, sunt cam cu o zi înainte. Aştept şi aştept, continuând cu ce făceam, până se mileşte Anda de mine, mânca-o-ar pisicu’ pe ea de drag.

Morala acestei poveşti este că, de bine, de rău, mi-am dat seama că este joi înainte să consum întreaga zi. Mă şi miram eu de ce pleacă mama mai devreme ca de obicei la serviciu, de ce e linişte în parcare, de ce nu se agită lumea pe twitter cu venirea weekendului. Acum m-am lămurit Cred că mă duc să mă culc şi să mă trezesc vineri, aşa cum plănuisem.

Mărimea chiar contează

Aseară am pus pe Twitter un link care prezenta media generală pe ţări a mărimii penisului. Dar cum am ajuns în posesia ei, vă întrebaţi oare, tocmai eu, care nu am nici un interes în domeniu? Totul a început în urmă cu câteva zile când, stând de vorbă cu un prieten belgian, am început să ne duelăm în mărimea membrului conaţionalilor noştri.

De la ce a pornit totul? Mi s-a lăudat că a cunoscut o franţuzoaică şi, ştiind că am locuit o perioadă la Paris, m-a întrebat dacă am cunoştinţă despre preferinţele acestora în pat. Eu, fiind evident un pisic de sex feminin, i-am explicat că nu pot ştii ce îşi doresc franţuzoaicele, dar că pot să-i povestesc câteva întâmplări cu francezi şi cu sculamentul lor mic. [E cazul să explic că nu am luat parte direct la scrierea poveştilor în cauză, eu fiind, la fel ca în cazul situaţiei din Sindromul Irinel, un simplu spectator.] El s-a atacat, zicând că francezii şi belgienii sunt înrudiţi şi că nu este posibil ca francezii, iar belgienii prin analogie, să o aibă mică, şi că nu ştiu eu ce vorbesc pentru că, evident, nu am testat. Fiind evident că nu am testat membre de alte naţionalităţi, repede m-am dat patriotă şi am susţinut sus şi tare [jocul de cuvinte a fost intenţionat ] că tot românaşii noştri sunt mai… binecuvântaţi de natură

Ne-am despărţit, eu satisfăcută de faptul că am avut ultimul cuvânt, el nemulţumit de părerea mea proastă despre el şi-ai lui. Şi mi se pare normal ca vinerea seara, tu, bărbat, care ai o părere bună despre tine şi “dotajul” tău şi, pe deasupra, ai o prietenă franţuzoaică căreia vrei să-i prezinţi instrumentul din dotare, nu-ţi petreci seara încercând să-mi demonstrezi că ai dreptate. Dar, în fapt, asta s-a întâmplat. A făcut tot posibilul să-mi demonstreze contrariul cuvintelor mele. Eu îi dau un 10 pentru iniţiativă. Dar dacă nu aţi avut ocazia să analizaţi problema în amănunt, mai uitaţi-vă o dată: click!

Sindromul Irinel la români

În urmă cu câţiva ani, pe vremea când pisicu’ era încă tânăr şi impresionabil şi se minuna cum unele lucruri se întâmplă, apăruse în peisajul monden al României un cuplu pe cât de comic, pe atât de nepotrivit. Virinel şi Hormonica. Ştim prea bine ce s-a întâmplat cu ei, fusese o vreme când cuplul Columbeanu era o plăcere mai vinovată decât reality-show-urile de pe MTV.

Dar de când cu despărţirea lor, viaţa mondenă urma să sufere pierderi iremediabile. Era nevoie de altcineva să facă un pas mare în faţă şi să rostească din toţi rărunchii: “Eu pot să-i înlocuiesc pe cel mai iubit cuplu din România. Eu singură.” Numele ei de vulpiţă roşcată şi un cam dolofană este Catinca Roman şi are 44 de ani. Suferă de Sindromul Irinel; prietenul ei – dacă poate fi numit astfel – nu a împlinit încă 20 de ani. Eu îi bănuiesc pe cei de la Cancan, care au publicat ştirea şi pozele cu scrofuţa şi libidinosul ăla mic sărutându-se de mama focului, că nu au vrut să dea motive poliţiei să o arunce în închisoare pe purceluşă pentru corupere de minori şi de aceea au inventat vârsta incertă a morcovului tânăr.

Dacă vă temeţi că dau în mondenităţi, o faceţi degeaba. Ştirea respectivă, pe care am citit-o pe un blog de zuze mi-a amintit de o experienţă nu prea personală [adică nu am trăit-o direct, dar am luat parte la ea ca şi complice] care a avut loc prin facultate. Să fiu sinceră, cred că a fost undeva pe la sfârşitul anului II, începutul lui III. Aveam o colegă de grupă la jumătatea înălţimii mele care atrăgea toate privirile şmecheraşilor. Era ca un magnet pentru probleme şi inimi frânte. Colega respectivă făcea naveta şi într-o zi, mergând ea liniştită şi ţanţoşă pe stradă, o maşină opreşte lângă ea, iar şoferul îi spune să urce.

Povestea asta a rămas în folclor pentru că a fost contemporană cu cea dintre Virinel şi Hormonica. Dacă aceştia din urmă nu ar fi fost atât de mediatizaţi, poate că colega mea şi boşorogul ei [pentru că tipul era mai în vârstă decât tatăl fetei] ar fi avut şansa de a ajunge celebri. Dar ce a atras atenţia de la început asupra lor?

În primul rând, tipul era un parvenit. În al doilea rând, ea, nedorind să se lege la cap dacă nu o doare, nu i-a spus care era numele ei adevărat şi a inventat şi o soră geamănă care studia la Timişoara. A mers atât de departe încât, întâlnindu-se într-o zi întâmplător cu el pe stradă, şi având schimbată culoarea părului, să pretindă că nu-l cunoaşte şi că nu e ea, ea. Elaborase o schemă atât de complicată, încât fiecare dintre prietenele ei făcea parte dintr-un sistem tip copac [sau telefonul fără fir, dacă preferaţi], încât la un moment dat individul ajunsese să sune 20 de persoane numai pentru a da de ea.

Nu mă înţelegeţi greşit. Fata mi-a rămas prietenă apropiată şi nu a fost şi nici nu cred că va fi interesată vreodată de aspectul bănesc al unei relaţii. Nu ştiu ce a fost în capul ei când a decis să iasă cu boşorogul şi ştiu că “pseudo-relaţia” s-a tergiversat până când i-a fost declarată iubirea şi depusă o cerere în căsătorie. Penibilul ar fi putut atinge cote mult mai alarmante. Dar totul e bine când se termină cu bine. Colega mea a recunoscut că a minţit, i-a mărturisit bolnavului cu Sindromul Irinel adevăratul nume şi, la cât de îndobitocit era săracul, după ce a iertat-o, probabil că s-ar mai fi ţinut mult după coada ei, dacă nu s-ar fi dizolvat copacul. Yey, fac şi rime

Biciclişti din România, uniţi-vă!

Bună dimineaţa, dragi compatrioţi. Printr-o minune inexplicabilă, taman azi, în weekend, m-am trezit eu înainte de 10. Şi cum mai toată săptămâna am fost o leneşă, am zis să fructific timpul acesta liber scriind un post comandat politic. Mini me, cealaltă jumătate din tagma Oanelor minunate, m-a rugat să fac reclamă unui eveniment sportiv care ar dori să ajungă naţional.

Dacă aveţi bicicletă şi vreţi să daţi din pedale pe un traseu semi-accidentat [a se citi potecă prin pădure], daţi fuguţa să citiţi mai multe informaţii aici. Dacă vreţi doar să le susţineţi cauza, au şi o pagină cu bannere, foarte bine realizate, pe care le puteţi descărca de aici.

Minunatele aventuri ale pisicului în Lumea Toaletelor

De mic pisic am fost învăţat că în anumite locuri nu trebuie să intri însoţit, pentru că se petrec lucruri intime acolo: în cabina de probă, în cabinetul dentistului, în dormitor, la toaletă. Dar, pe măsură ce am mai crescut şi am început să mă dedau la urmăritul filmelor de groază şi al serialelor SF, nimic nu avea să mă pregătească pentru ce a urmat. Toaleta ucigaşă!

Totul a început în urmă cu doi ani, când s-a abătut asupra mea blestemul veceului ambulant. Nu vă gândiţi că am pus vreodată piciorul într-o toaletă dintr-aceea, cică ecologică, din plastic albastru, în care, chiar şi dacă ar fi curată şi ne-nu citiţi acum-căcată în, tot te-ai sufoca. Nu, traumele mele se leagă de unele dintre cele mai avangardiste şi relativ curate toalete ale epocii contemporane.

Prima dată, a fost o toaletă de personal dintr-ăla mişto, fost intercity cu geamuri crăpate, care mă ducea la Rm. Vâlcea. Călătoream singură şi în compartiment era foarte cald, motiv pentru care am băut multe lichide şi a trebuit să mă duc la baie. Ce nu ştiam eu la momentul respectiv era că în acele trenuri suficient de moderne pentru acea vreme, în gări uşile toaletelor se blocau ermetic pentru a nu se urca cineva special pentru a le folosi. Bineînţeles că m-am aflat într-o astfel de toaletă în momentul în care am oprit în nu mai ţin minte ce gară. Am terminat de împrospătat blăniţa pisicului şi am dat să ies. Uşa nu s-a clintit un milimetru. Am început să trag în toate direcţiile [a se nota că aveam pe mine, fiind sfârşitul lui octombrie, poate chiar mijlocul lui noiembrie, nu-mi mai amintesc exact, cel puţin 3 straturi de haine], sfârşind prin a asuda asemenea unui câine în ploaie. Cămăruţa veceului era incredibil de mică, am simţit cum plămânii îmi iau foc şi părul mi se ridică pe ceafă, căpătând ceea ce voi cunoaşteţi în vorbirea curentă drept “părul de după sex”. Aveam o eşarfă roşie la gât care-mi crea iluzia că proprii mei obraji se înroşeau cu fiecare secundă care trecea. Am sprijinit uşa şi apoi am început să mă gândesc la toţi claustrofobii de care rădeam pe vremuri; pesemne mă ajunseseră blestemele. Cât de ironic să fi fost, eu queen bee-ul populaţiei pisiceşti, să mor asfixiată într-o toaletă într-un tren? Nu a fost să fie, haterii pot să se dea acum cu capetele de pereţi; cum s-a pus trenul în mişcare, uşa s-a deschis, iar eu am ieşit din toaletă pe picioarele mele, dar cu genunchii gumoşi şi obrajii supţi în interior şi ochii scoşi din orbite, cam cum arată păpuşile alea din filmele de groază după ce China şi SUA se bombardează reciproc cu arme biologice. Mi-am sărbătorit supravieţuirea cu o porţie de aripioare picante la KFC-ul din Mall-ul din Rm. Vâlcea.

A doua oară a fost acum o lună, în avionul cu care mă întorceam de la Bruxelles. M-a trecut la baie. Vedeţi voi, de când cu prima experienţă cu toaletele în mijloacele de transport în comun, mi-am educat vezica să nu mai facă pe nebuna în condiţii maxime de stres, dar cred că s-o fi răzvrătit şi ea, mititica, şi a cerut la baie. Toaleta asta era cam pe jumătatea primeia şi cum să vă explic, dar acolo eşti cam ca în coşciug. Intri, rămâi înţepenit între doi pereţi, cu faţa la uşă şi toate mişcările pe care le faci, dacă vrei sau mai apuci să le faci, le efectuezi prin rotirea trunchiului. Cam ca la sport, dar doar în 2 metri cubi de aer. Şi în timp ce stăteam înţepenită astfel şi mă împrospătam, something rocked my world. Nu vă speriaţi, nu a fost nimic grav, decât nişte turbulenţe. Şi cum avionul a fost educat ca atunci când disturbă domnişoarele turbulenţe să închidă etanş uşile toaletelor, indiferent dacă au ocupanţi sau nu, când am dat să ies, m-am descoperit captivă, pentru a doua oară într-o singură viaţă, la budă. Credeţi că mi se transmite un mesaj, cum că mi-ar fi dat să pier la baie? Să fiu mai atentă de acum înainte când completez sudoku pe veceu sau mă spăl pe cap, să nu mai fac mişcarea aia rock că s-ar putea să mă dau cu capul de faianţă, să alunec în cadă şi să mor? Revenind. Având în vedere că de această dată nici nu aveam loc să mă agit, tot ce am putut face a fost să bat cu pumnul în uşă şi să ţip după ajutor, în speranţa că unul dintre stewarzi va veni în ajutorul meu. Ajutorul nu a întârziat să apară, unul dintre însoţitorii de zbor strigându-mi să stau liniştită, că aşa se întâmplă când trecem printr-o zonă de turbulenţe. Încearcă să calmezi astfel plămânii rămaşi fără aer şi “părul de după sex” care deja se formase, ca şi obrajii roşii. Când am ieşit din toaletă, după alte cinci minute în care mi s-a derulat prin faţa ochilor întreaga viaţă, mi-am promis să nu mai fie niciodată nevoie să folosesc altă toaletă, cu excepţia celei de acasă. Mă rog, şi ale celor adiacente, gen ale prietenilor, rudelor şi de obicei, din orice zonă controlată şi/sau controlabilă.

Dar cum cu berea nu te pui, duminică a fost a treia oară când am rămas blocată într-o toaletă. M-am întâlnit cu Gabi, Anda şi Dana la una dintre cofetăriile Bianco, fostă biciuşcărie, în apropierea Gării. Am mâncat o prăjitură, am băut un suculeţ, şi-a mai amintit Gabi că s-a întâlnit acum ceva timp cu celălalt Gabi şi cum au vorbit de cele două ameţite – eu şi Anda, eu fiind o ameţită mai mare , nu prea voiam să ne dăm duşi pe la căşile noastre, aşa că am cerut şi-o bere, bere care pe la jumătate a cerut la baie. Şi dusă am fost. Bineînţeles, am rămas blocată. De data aceasta, experienţa anterioară şi-a spus cuvântul; în loc să mă panichez, ştiindu-mă însoţită, mi-am zis că cineva va observa dispariţia mea îndelungată, aşa că după ce am văzut că nu-i chip să deschid uşa de una singură, m-am pus pe aşteptat. După 10 minute de holbat pe pereţi, dar mai ales în oglindă, mi-am zis că dacă tot e să mor, măcar mor frumoasă, apoi am început să trag iar de clanţă, în speranţa că nu o să-mi apară iar “părul de după sex”. Nu de alta, pentru că mă coafează teribil de bine, dar ca să ajung înapoi la masa mea trebuia să traversez un bar întreg şi nu mă simţeam tocmai în stare să susţin 30 de perechi de ochi care se holbau în direcţia mea. Şi deşi ar fi trebuit să fiu salvată, până la urmă am reuşit să ies singurică din rahat. Fraza asta tocmai a căpătat altă conotaţie, eu fiind blocată în toaletă.

Experimentează lumea: episodul 21 – Uneori, tot răul este spre bine!

Ei bine, dragii moşului, vine o vreme în viaţă când trebuie să iei decizii. Ultima pe care am luat-o a fost cea de a scrie pe blog, în principal pentru că o dată cu venirea primăverii, lenea mea a crescut exponenţial. Şi multe s-au întâmplat de când nu am mai binevoit eu să zgârii tastatura cu gheruţele mele.

Am părăsit Belgia. Definitiv şi irevocabil! (Va rămâne irevocabil până când voi avea un motiv suficient de bun să mă întorc, şi nu, oferta lui Julie de a mă muta la ea şi a-mi căuta o slujbă în Bruxelles fără a avea un pic de ajutor de la o terţă persoană/companie, deşi extrem de tentantă, va rămâne cel puţin deocamdată doar o ofertă pe care o apreciez şi… cam atât.) Dar ce este mai amuzant este cum am părăsit-o. Am plecat miercuri, 31 martie, de la 1 jumate ziua, în speranţa că voi prinde loc în autocarul de 2 (două), care se ducea spre aeroportul din Charleroi. Ei bine, nu am luat în calcul existenţa pe acest pământ al spaniolilor, aceşti ţigani ai Europei (şi departe de mine rasismul, nu am nimic cu cei de etnie rromă), care s-au împins, au înjurat şi, literalmente au făcut vânt din autocar altor oameni care apucaseră să-şi cumpere bilet cu câteva minute mai devreme. Cu toate că începuse ploaia (şi vă asigur, ploaia belgiană e rece şi afurisită, îţi pătrunde în geamantane, prin haina de piele, până la piele ), mai mult şi pentru că mama m-a învăţat să fiu politicoasă şi să nu dau din coate, am prins loc abia în autocarul de 15:30, în condiţiile în care îmbarcarea se încheia la 16:45, iar autocarul făcea, în funcţie de trafic şi condiţiile atmosferice, aproximativ o oră.

Am ajuns la check-in cu 3 minute înainte de încheierea îmbarcării, cu un geamantan în plus pe care voiam să-l trimit la cală şi cu încă unul care depăşea cu 4 kg limita maximă admisă. În urma calculului ajunsesem la suma deloc modică de 115 euro, pe care, în disperarea mea legată de posibilitatea de a nu prinde avionul în care era obligatoriu să mă urc, eram dispusă să-i plătesc, numai că tipul de la ghişeu avea, desigur, alte planuri. Planuri care constau în a-mi arăta că omul îşi cunoaşte meseria; m-a povăţuit politicos să mai mut din lucrurile din geamantanul supra-dimensionat în cel care abia atârna 10 kg. L-am suduit fervent 5 secunde în gând, apoi am deşirat caravanseraiul în faţa lui. Probabil statul în ploaia rece şi durerea de măsea care se întindea pe toată dreapta craniană mi-au întunecat pentru câteva clipe memoria, pentru că am uitat complet că la suprafaţă aveam numai sutiene şi chiloţi, din ciclul lenjeriei colorate: galbene, verzi, roşii, cu floricele, cu danteluţă, cu ursuleţi. L-am băgat în paştele mă-sii şi i-am băgat banii sub nas, pentru că dacă nu reuşeam să mă urc in avionul ăla, plănuiam să-l iau pe următorul spre casă, anulându-mi deci vizita la Oviedo, presupus cel mai frumos oraş din Spania, adevăr general valabil preluat din Vicky Christina Barcelona.

Eu eram deja ruşinată de faptul că-mi etalasem nonşalantă dedesubturile, probabil şi funcţionarul era la fel de emoţionat, căci atunci când i-am întins banii, m-a prins de încheietură şi m-a împins înapoi, spunându-mi serios: “Pentru că eşti frumoasă, de data asta te iert. Cumpără-ţi ceva drăguţ de banii aceştia (să se fi referit oare la lenjeria mea?!) şi nu-i da la Ryanair.” L-am mai întrebat o dată, mai mult să fiu sigură că nu sufăr de halucinaţii auditive, apoi am ţopăit fericită spre controlul de securitate.

Acolo am trecut prin altă încercare. Zăbăucă cum m-a făcut mama, am uitat că nu trebuie să-mi bag cremele de faţă, corp, parfum şi alte smacuri lichide în geanta de mână. După ce a trecut de aparatul ăla care vede şi numărul de la chiloţi, un poliţist sau ce o fi fost a venit să mă întrebe dacă mă deranjează că trebuie să-mi controleze geanta. Vă întreb acum, din pură curiozitate, de câte ori au fost politicoşi cu voi poliţiştii români pe oricare dintre aeroporturile din România? De câte ori nu v-au pus să vă desertaţi genţile să cotrobăie ei prin ele? De câte ori nu v-au pus să vă descălţaţi în jegul pe care femeile de serviciu uită cu zilele să-l cureţe? Chiar, mai există femei de serviciu în aeroporturile din România?

Revenind. În trecut, dacă aveam lichide în geantă, mă puneau să le arunc. Cred că mă transformam în kamikaze dacă ar fi trebuit să arunc parfumul meu îmbuteliat în sticluţă roz încrustată cu cristale Swarovsky, perfect veritabil, ca o pitzi ce sunt Acum a trebuit doar să cumpăr o pungă dintr-aia care cică se închide ermetic ce costa doar 1 euro (bine, la câte lichide aveam, nu se mai închidea punga aia nici la paştele cailor), iar poliţistul m-a şi ajutat să-mi închid geanta, care stătea răscrăcită după ce deranjase el ordinea mondială dinăuntrul ei.

Am alergat la poarta de îmbarcare şi am urcat în avion pe ultima sută de metri. A fost prima experienţă de zbor cu Ryanair şi sper să fie şi ultima. Fără a trece prin turbulenţe (şi, la viaţa mea, am experimentat zgâlţâieli serioase la bordul aeronavelor BlueAir şi Wizzair), m-a zdruncinat hurdugaia, la care s-a adăugat şi durerea de măsea ce-mi despărţea craniul în două, parcă, de aproape mi-am spus rugăciunile şi mi-am încheiat socotelile cu viaţa. De apreciat că am aterizat la Santander cu 50 de minute mai devreme decât era preconizat.

Mi-am recuperat bagajele de cală, am sărit în autobuz şi m-am îndreptat spre oraş să prind ultimul autocar spre Oviedo. Din nefericire, nu m-am uitat la tembelovele suficient de mult, cât să prind dicţia şi cam tot vocabularul. Tanti de la ghişeu nu pricepea deloc ce-i tot spuneam eu acolo; bine, şi reciproca era valabilă Aşa am ajuns eu la concluzia că trebuie să pun mâna serios să învăţ limba spaniolă, printre altele (flamanda este şi ea pe lista cu most required languages to learn). Bun, deci am ratat autocarul, ce-i de făcut? Am zis că stau toată noaptea, până la 8:30 când era următorul bus spre Oviedo, în gară aveau şi wireless, ce să mai?, eram fericită ca un copil mic. Totuşi, ghinionul continua să se ţină scai de mine. Gara nu avea prize şi, pe deasupra, se mai închidea şi la ora 23. Nu-i nimic, mă sui în autobuzul pentru aeroport, ăia sigur trebuie să aibă prize, că aeroport fără wireless nu am mai văzut, era şi cald, curgea şi apă la budă şi, în general, era foarte curat. Numai că, stupoare!, fiind un aeroport intern şi doar rar de tot internaţional, la 00:00 se închidea.

Spaniolii ăştia deja mă supărau rău. Am sunat-o pe Dana în pragul unei crize de nervi. Se pusese şi ploaia. Târam după mine două geamantane care împreună cântăreau aproape jumătate din greutatea mea corporală. Unde aveam să mă duc? Unde aveam să dorm? Pe bancă, pe stradă? Şi atunci, Dumnezeu mi-a dovedit că există… nu El, Internetul! Şi Google Maps. Cu Dana în telefon, ea uitându-se pe hartă, eu explicându-i că harta aia e o prostie, pentru că pe teren totul era pe dos, am ajuns urmându-i îndrumările la Hostel Cabo Mayor, unde sunase ea în prealabil din ţară şi-mi rezervase o cameră. Hostelul era mai degrabă hotel, cochet şi îngrijit (aţi mai văzut voi hostel cu baie proprie şi tv în cameră?), cu wireless (boala mea) şi gel de duş gratis? Bine, şi preţul era de hotel de 2 stele, deci nu vă imaginaţi că am dat 15 euro şi gata. Ce bine am dormit noaptea aia, în principiu şi pentru că fusesem avertizată în prealabil că va urma un drum destul de obositor pe traseul Santander-Oviedo, iar o dată ajunsă la destinaţie vom hălădui cât e ziua de lungă (sau cât ne va permite ploaia asturiană).

Oviedo nu s-a ridicat la aşteptările mele. Nici nu ştiam la ce să mă aştept, deoarece unica referinţă la oraşul spaniol venea dintr-un film hollywoodian şi ştim cu toţii cum exagerează americanii orice nimic. Curpins între Oceanul Atlantic (Golful Biscaya) şi Cordiliera Cantabrică (Alpii Asturieni), Oviedo este un oraş-campus, populat de o mulţime de străini ce duc o existenţă boemă. Mai mult m-a impresionat Aviles, mic oraş maritim, ce prezintă mult mai multe urme străvechi (na, acum mă găsi eu să fac pe mofturoasa ), dar în final, mi-am văzut îndeplinită o dorinţă mai veche: s-o văz pe Dee, că mi-era dor de ea!

Am plecat din Oviedo sâmbătă la 17:30 şi am ajuns la Madrid undeva după 23:00. În autocarul meu, mai mult de jumătate dintre călători erau români şi am simţit pe pielea mea diferenţele culturale dintre Belgia şi Spania. Nu zic că nu e o ţară frumoasă, Barcelona a fost dovada clară că se poate şi aşa, dar simt că o să mai treacă prea puţin timp până guvernul spaniol va ridica româna la rang de dialect. Inclusiv in aeroportul Barajas, una dintre poliţistele de frontieră era româncă şi ne-a povestit că nu lucrează decât când au zboruri din şi înspre România, care pot fi şi câte 3 pe zi.

Cu o întârziere de aproape o oră, am reuşit să urc în aeronava Wizzair ce venea de la Bucureşti şi contrar aşteptărilor mele, a fost decentă şi curată, parcă nu trecuse hoarda de căpşunari prin ea. Singurul neajuns a fost că nu au mai avut mâncare, decât supică şi twix, că pe mine mă apucă foamea numai în aer, probabil de la presiunea scăzută!

De acum va urma o scurtă pauză în peregrinările mele prin lume, dar, vă promit, sfârşitul nu-i aici!

Comentariu