Vă mai amintiţi postul acesta? Evident, comunitatea din jurul apei din pahar a comis-o din nou, dar o să vă las să descoperiţi singuri despre ce este vorba, pentru că nu aş vrea să o dau în poveşti 
Category: Blah Blah Blah
Ce discuţii poate naşte existenţa unui pahar. Găsit pe Tumblr 
Rar se întâmplă să dau de un film care să adune atâţia actori faimoşi şi/sau talentaţi la un loc. Şi când o fac, mă aştept ca povestea pe care aceştia o creionează să fie una demnă de petrecut timpul în faţa monitorului. S-a nimerit ca filmul de sâmbătă să fie “Vantage Point”, o dramă din 2008. Povestea se conturează prin ochii a 8 persoane diferite, care sunt implicate mai mult sau mai puţin în acţiune.
Scenariul e simplist: Preşedintele american participă la un summit în Salamanca, Spania, şi trebuie să ţină o cuvântare în faţa a mii de oameni în Plaza Mayor. Decorul fiind setat, descoperim şi participanţii la dramă: un poliţist spaniol care îşi vede prietena cu un alt bărbat, o mamă şi fiica acesteia, un turist american ce filmează acest eveniment considerat istoric şi un agent al Serviciilor Secrete, proaspăt întors la muncă, după ce cu numai un an în urmă încasase un glonţ în locul aceluiaşi preşedinte. Se aud două împuşcături şi POTUS (abrevierea de la President Of The United States, cum este denumit repetitiv de-a lungul acţiunii) se prăbuşeşte la pământ; câteva minute mai târziu Plaza Mayor este zguduită de explozia unei bombe. Aceste minute sunt povestite iar şi iar, din perspectiva fiecărui personaj care participă la scrierea evenimentelor. Pe măsură ce poveştile curg şi se împletesc, aflăm cine se află în spatele atentatului.
Şi acum să ne concentrăm asupra actorilor. William Hurt a câştigat Oscarul în 1986, iar de atunci a mai fost nominalizat de încă trei ori, ultima dată în 2006. Nu reuşesc să înţeleg cum un actor atât de versatil, care mă cucerise în “Jane Eyre”, “Varian’s War” şi “The Village” putea să stea pasiv mai bine de o oră şi jumătate, să rostească 5-6 replici (vă asigur că nu are mai multe), să fie bombardat, împuşcat şi răsturnat cu maşina şi să supravieţuiască. Dacă americanii voiau să lase impresia că preşedintele lor este, pe lângă cel mai puternic om de pe planetă, şi practic indestructibil, atunci au reuşit.
Dennis Quaid interpretează un agent al Serviciilor Secrete care se întoarce la slujbă după ce-şi revine după o pauză de un an, deoarece încasase un glonţ pentru preşedintele Ashton (William Hurt). Personajul lui face ca timpul petrecut urmărind filmul să merite, deoarece Thomas Barnes este nesigur pe sine, paranoid şi trimis în misiune de şeful de cabinet al preşedintelui, tocmai pentru că – şi aici apare un punct de cotitură – cel care stă pe podium şi aşteaptă să rostească mesajul americanilor nu este adevăratul POTUS, ci sosia acestuia, iar prin prezenţa agentului Barnes în escorta acestuia, Serviciile Secrete speră să convingă audienţa că persoana care vorbeşte de la tribună este chiar preşedintele Ashton.
Personajul lui Matthew Fox – Kent Taylor – este trădătorul. Ce e ciudat la respectivul e că este partenerul agentului Barnes, cel care garantează pentru el, cel care îl încurajează constant, dar numai şi numai pentru că are nevoie ca Thomas Barnes să bănuiască faptul că preşedintele Ashton urmează să fie asasinat. Plus că personajul Kent Taylor este complet antipatic. Dacă o să vedeţi filmul o să înţelegeţi de ce.
Sigourney Weaver şi Zoe Saldana, ca şi tot unitar. Joacă împreună cam 5 minute; prima este producătoare de televiziune, a doua este reporterul detaşat la faţa locului şi care moare în explozie. Cu mâna pe inimă vă spun că în momentul în care are loc explozia, expresia personajului interpretat de Sigourney Weaver face toţi banii: este înspăimântată şi sinceră de ţi se zbârleşte pielea pe tine.
Forest Whitaker m-a dezamăgit. Omul ăsta deţine în palmares un Oscar obţinut acum un an sau doi şi alte 35 de premii, dar îl interpretează pe Howard Lewis, un turist american aflat întâmplător în Salamanca, care se decide să filmeze discursul preşedintelui pentru a le demonstra copiilor săi că a luat parte la un eveniment istoric. Dar tot ce face el este să alerge şi să filmeze, pentru ca la final să salveze viaţa unei fetiţe.
Eduardo Noriega – ahh, 
– există cineva care nu-l cunoaşte pe frumosul actor spaniol? El e cel care i-a dat replica lui Penelope Cruz în “Abre los ojos”, în 1997, sub bacheta regizorală a lui Alejandro Amenabar, pentru a se metamorfoza mai apoi în pielea lui Ernesto Guevara în filmul “Che Guevara” din 2005. Împreună cu Dennis Quaid, el dă substanţă poveştii. Enrique este poliţist şi vine în Plaza Mayor pentru a se întâlni cu prietena sa, Veronica, fără a bănui însă ca ea face parte dintre terorişti şi că întreaga lor relaţie a fost o minciună, ea folosindu-l fără scrupule. Da, ştiu că femeile obişnuiesc să facă asta, dar… Enrique moare pentru că este gelos. Deşi realizează pe parcurs ce rol a jucat în planul Veronicăi, în loc să ajute la salvarea preşedintelui american, el fuge după presupusul amant al prietenei sale.
Ce strică frumuseţea acestui film este finalul, pe care vă las să-l descoperiţi singuri.
This is real.
The response :
Ultima dată când am fost la karaoke a fost undeva prin vară. În rest am călătorit prin ţară sau am făcut economie, căci se ştie, o noapte în oraş se soldează cu victime în rândul portofelelor. Dar de când s-a pus vremea asta puturoasă, parcă nu-mi mai vine să zac în casă, aşa că am luat iniţiativa de a găsi o distracţie pentru mine şi amicii mei în deosebit de ofertanta zi de vineri.
Zis şi făcut. Am luat la purecat toate canalele de informaţii de care dispuneam: barmani, chelneriţe, patroni de cluburi, reviste, site-uri. Şi mi-a făcut cu ochiul anunţul că One pub organizează karaoke şi vinerea, începând de săptămâna asta. Mă apuc şi-mi sun prietenii, creez eveniment special pe Facebook, ne plimbăm prin ploaie şi când ajungem acolo, toate mesele ocupate, inclusiv cele de la terasă, deşi ploua, după cum spuneam.
Ce dracu’, găsim o masă undeva prin spate, pe lângă separeu, şi aşteptăm începutul programului artistic. Era un pic trecut de 11 noaptea. La 12 mai eram decât noi şi chelnerii. Stăteam ca triştii privindu-ne berile din faţă şi ne întrebam ce naiba să facem de aici încolo. Aşa că ne-am dus frumuşel acasă cu o durere de cap de la Tuborg Strong, pe care am dat-o gata cu nişte ciocolată pe la 3 noaptea.
De când mă ştiu mi-au plăcut misterele, investigaţiile şi tot ceea ce ţinea de neconvenţional. Am început încă de pe vremea grădiniţei să dezvolt o sensibilitate pentru imaginaţia excesivă. Sar peste aproximativ 20 de ani ca să ajung la ceea mă interesează de fapt. Lumea asta o ia razna. Dacă ar fi să analizez atent majoritatea serialelor ce se emit în vremurile noastre au ca subiect puteri neobişnuite atribuite oamenilor, întâmplări inexplicabile sau evenimente futuriste. Nimic rău cu asta, dar ne-au asfixiat, aşa cum sufocă pălămida grâul.
Eram copil când TVR 1 difuza Star Trek şi chelia luminoasă a lui Jean Luc Picard mă fascinase complet. Îmi plăcea Deanna Troy, mi se părea graţia întruchipată, iar Worf luptătorul perfect. Când l-am reluat câţiva ani mai târziu, am stat şi m-am întrebat sincer ce dracu’ fusese în capul meu? Pentru vremea lui, Star Trek a fost pur şi simplu fantastic. Nu-i de mirare că producătorii intitulaseră seriile “The Next Generation”. Au dus într-adevăr serialele de televiziune într-o nouă eră.
Am continuat cu Dosarele X, pe Pro TV. O invidiam pe Scully şi eram îndrăgostită de Mulder. Nu de el, ca bărbat, ci de inteligenţa lui deductivă. Am urmărit seriile cap-coadă, am devorat cărţile şi am rămas profund dezamăgită de peliculele cinematografice. Nu mai ţin minte exact câte au fost, două sau trei, o singură secvenţă mi-a rămas întipărită în minte, anume când o salvează Mulder pe Scully de pe o navă extraterestră, reuşind să scape exact în secunda în care respectiva navă ţâşneşte de sub calota glaciară. Bun, totul se petrece în 5 secunde: secunda 1: Scully e într-un tub cu gelatină verde; secundele 2-4: Mulder o salvează, o sărută (clasicele evenimente care au dus la reînvierea Albei ca Zăpada; dacă considerăm micii alieni din Dosarele X, cei care o răpesc pe Scully şi o bagă în racla de gelatină verde, cei 7 pitici, atunci avem setate coordonatele pentru ditamai povestea romanţioasă), împuşcă niste alieni cu capul disproporţionat şi aleargă cu o Scully goală pe coridoarele navei; secunda 5: nava a erupt la suprafaţă, Scully şi Mulder aleargă ca bezmeticii spre un snowmobil, atenţie, Scully fiind îmbrăcată şi încălţată. I’m sure I didn’t see that coming.
După Dosarele X amintirile sunt un pic înceţoşate. Nu-mi amintesc să mai fi văzut nici un alt serial paranormal care să-mi fi marcat existenţa. Ah, parcă să zic că a fost Buffy în perioada aia, dar nu-mi amintesc cum s-a terminat, doar mă stresa considerabil faptul că orăşelul lor insignifiant, numit sugestiv Sunnydale, era polul tuturor vampirilor şi demonilor. Ah, da. Şi prostul gust al garderobierelor. Până spre sezonul 6, protagonista a fost îmbrăcată execrabil-
Apoi a urmat boom-ul. Lost e capul de afiş. Nu are nici un rost să spun ce-i cu Lost, decât că e al naibii de toxic. Mi-a dat dependenţă. Ultimul sezon l-am dat gata în două zile, downloadat de pe torrente, în timp ce părinţii mei aşteptau cuminţi să treacă săptămâna, să-l difuzeze cei de la AXN. Măcar ei pot să stea liniştiţi gândindu-se că nu au făcut nimic ilegal. Nu, nu, nu m-am mai îndrăgostit de nimeni de prin Lost. Personajele lor nu sunt suficient de inteligente pentru mine. Deşi am o afinitate pentru băieţii răi – hai să le zic periculoşi – iar personajele din Lost parcă au fost alese special să nu fie unul uşă de biserică, nici unul dintre frumoşii serialului nu m-a impresionat cine ştie ce. În schimb, there are plenty of hot chicks.
Stargate SG1, nu copia palidă de Atlantis, ăla da serial SF. Made my years on television. Se adaugă un pic de Enterprise şi ar fi fost culmea să nu fiu înamorată de Scott Bakula. Eram fascinată de el încă de pe vremea când juca in Quantum Leap şi cântase într-unul dintre episoade Imagine al lui John Lennon. Bine, am fost înamorată şi de T’pol, şi de Trip. Un pic şi de Hoshi. Ce mai era, ce mai era?
BSG! My all time fav! Am văzut primul episod chiar înainte să mă mut la Paris şi nu-mi amintesc decât că bătrânul Adama se pregătea să iasă la pensie şi Caprica 6 purtând celebra ei rochie roşie. Asta a fost tot la acea vreme, dar m-am întors acasă şi am aflat că seriile se terminaseră de difuzat pe AXN. Ce a fost rău la seriile BSG a fost că s-au nimerit fix cu perioada în care ar fi trebuit să învăţ pentru nefericita de licenţă. În rest, nu pot decât să-l laud, ca şi spectacol. Cine l-a văzut ştie la ce mă refer. Decorul, povestea, dramele, emoţiile, totul a fost perfect. A ridicat exact semnele de întrebare pe care o lume întreagă probabil că şi le pune cu privire la multiple aspecte ale existenţei noastre. Nu fantazez pe marginea subiectului şi cu siguranţă nu-mi place să romanţez povestea, dar mă aplec în faţa scenariştilor.
Supernatural, povestea a doi fraţi care se tot luptă cu forţe ale răului. Povestea m-a impresionat şi să vă explic şi de ce. Când am început să-l urmăresc am făcut-o din plictiseală. Nu aveam cu ce pierde timpul pe vară şi mergea foarte bine asezonat cu doi bărbaţi bine ca Jared Padalecki (yummy Dean from Gilmore Girls) si Jensen Ackles (yummy evil from My Bloody Valentine). Pe durata primului sezon credeam că avea să-mi treacă repede iufa de bărbaţi frumoşi, doar ce dădusem skip la One Tree Hill cu câteva zile mai devreme pentru că mă plictisea de moarte. Şi s-a petrecut minunea, povestea din spatele poveştii m-a captivat. Cam de când a apărut Reaperul la începutul sezonului doi mi-am imaginat că trebuie să intre şi îngerii cumva în poveste, dar nu bănuiam că o să se ajungă la o invazie de o asemenea anvergură. Apropo, voi ştiaţi că sunt de fapt 7 arhangheli? Până în episodul în care Castiel le spune fraţilor Winchester că Dumnezeu nu a fost văzut vreodată decât de 4 dintre fraţii săi, nu mă preocupase prea mult problema. Am bănuit că se referea la arhangheli şi am încercat să-mi amintesc numele lor, dar nu-mi ieşeau la numărătoare. Şi wikipedia asta chiar e la îndemâna oricui.
În paralel cu Supernatural mă uitam şi la Heroes. Băieţii din Fetele Gilmore cu siguranţă au ştiut să-şi aleagă viitoarele partituri, poate tocmai ca să scape de stigmatul că au jucat în filme pentru fete. La Heroes mă uitam pentru Ali Larter, care e tocmai pipiţa care ar trebui să fie la vârsta ei. Pe timpul lui Final Destination mi se părea slăbănoagă şi insipidă, aplatizată. Now she got curves and style. La Heroes mă uitam pentru Adrian Pasdar şi pentru storyline, spus şi răspus în alte câteva producţii de gen.
Deci, recapitulare! Le grupăm pe categorii.
1. Star Trek, Stargate, BSG, Enterprise. Dacă lipseşte ceva, mai completaţi şi voi.
2. Dosarele X. Ce performanţă, face categorie singur.
3. Buffy şi Supernatural. In the end, it’s all about slaying.
4. Lost şi Heroes. Multe întrebări se ivesc pe parcurs, iar răspunsurile se dau la final.
Gata, ne-am dat si noi seama ca miorlaielile noastre deranjeaza prea multa lume. Oficial, a sosit pe adresa redactiei prima amenintare cu moartea. Via Eros. Noroc ca avem noua vieti. Fiecare.
Titlul l-am împrumutat din ce spunea Dana aici. Noi, femeile, suntem tare păcătoase, dar sigur ne place! Pentru că de când s-a inventat Googleus, nu mai lăsăm laptopul din braţe şi nu ne mai dăm jos din vârful patului până nu am găsit exact rochia albastră pe care o căutam de două săptămâni să se asorteze cu sandalele stiletto. Şi când o facem, ne târşâim picioarele până la geantă, nu pentru a ieşi în oraş, ci pentru a scoate cardul din portofel, pentru achiziţionarea frumoasei rochii.
Lumea s-a întors cu susul în jos, suntem mai leneşi, nu ne mai plimbăm prin parc, nu mai facem sport decât de fiţă, mâncarea ne-o cumpărăm pe o lună înainte din supermarket, iar hainele ni le procurăm de pe net. De ce să mă ridic eu dimineaţa din pat să alerg până în Muzeu (a se citi Mercur), când pot să găsesc aceleaşi haine, online, mult mai ieftin? În urma unei discuţii avute cu Gabi aseară, mi-am dat seama că-mi place să cumpăr online. Majoritatea acestor site-uri îţi schimbă marfa dacă, printr-o întâmplare, nu ţi se potriveşte, spre deosebire de nenumărate buticuri (nu le pot numi altfel) care afişează încă de la intrarea în magazin anunţul: “Marfa vândută nu se primeşte înapoi.” Bun, şi dacă eu am cumpărat o bluză pentru a o face cadou şi respectivei persoane nu-i venea bine, ce mă fac? Sau, ce fac cu bluza? O transform în cârpă de şters praful?
Mie îmi place să cumpăr online. Am început cu cărţile, am continuat cu hainele. Probabil de-aia, când mă uit în şifonier mă gândesc cu groază că nu ştiu unde să le mai îndes pe următoarele. Plus că magazinele online funcţionează foarte bine şi ca reviste de modă. De ce să moară un copac să cumpăr eu Cosmopolitan, Joy şi Bolero? Pentru asta există Zara, Mango şi Pull and Bear . Dacă îmi place ceva, pot să-mi cumpăr haine de aici şi încălţăminte de aici. Dacă totuşi nu vreau să aştept 10 000 de ani să primesc coletul, mă consolez cu MiniPrix şi ShiQ
Cat de romani ramanem, odata ce plecam de acasa pentru totdeauna? Si in ce proportie trebuie sa renuntam la romanismul nostru ca sa ne simtim cu adevarat confortabil?
Geografia e foarte puternica. Geografia poate schimba orice.
Geografia schimba pana si elefantii (care, cum au trecut din Asia in Africa, au capatat urechi mai mari, mai multe riduri, o spinare concava, o trompa mai moale si asa mai departe).
Sau maslinele. Cele din magazinele romanesti vin de regula din Grecia sau din Turcia. Dar ati gustat vreodata maslinele libaneze? Libanul e abia peste balta de Grecia si pun pariu ca poti gasi acolo maslini care au aceiasi bunici cu maslinii din Creta. Dar daca cele grecesti au un gust rotund, amplu acrisor-sarat, verisoarele libaneze iti lasa in gura un parfum lamios-amarui, samburiu.
Daca exista o vietuitoare care are tupeul sa incerce sa pacaleasca geografia, aceea este omul.
Adesea, oamenii incearca sa faca abstractie de geografie, asa cum incearca sa faca abstractie de timp. Romanii au obiceiul sa se bata cu pumnul in piept de fiecare data cand aud despre vreo persoana care are un stramos din Romania. Chiar daca stramosul era neamt si a emigrat acum doua sute de ani, cineva o sa spuna ca urmasul lui este roman.
Cand cineva pleaca de pe meleagurile noastre, e o impietate sa crezi ca, la un moment dat, n-ar fi roman. Sub operele lui Brancusi expuse la Smithsonian, in Washington D.C., scrie ca sculptorul e francez nascut in Romania. Pentru romani, asta este un afront si o mostra de ignoranta.
Johnny Weissmuller s-a nascut in Banat pe vremea cand acesta tinea de Austro- Ungaria. E cunoscut sub numele de Johann sau Janos (dar nu si Ion), a castigat o gramada de medalii la inot pentru SUA si apoi l-a jucat pe Tarzan intr-o duzina de filme. Tot romanul in tema cu istoria cinematografului o sa le spuna prietenilor straini ca Tarzan a fost roman. Ce mai conteaza ca era german, ca a devenit american de mic si ca de fapt, nu s-a nascut in Timisoara/Temesvar, cum apare in actele oficiale, ci in Serbia. Racnetul sau inconfundabil, slobozit printre liane, va fi intotdeauna pentru noi, la fel de romanesc precum Bai!-ul strigat de Ion lui Gheorghe, aflat pe ogorul invecinat.
Lasandu-l la o parte pe domnul Tarzan si facand abstractie de orgoliul nostru national, sa presupunem ca avem una bucata de roman sadea care se stabileste in strainatate. O bucatica de diaspora. Cat de roman ramane, oare , individul cu pricina ?
Sigur, un raspuns universal valabil nu se poate da (sau se poate, dar ar fi extrem de stupid). Doar sunt cazuri si cazuri, oameni si oameni, tari si tari, experiente si experiente.
Sa luam de exemplu un cocalar de Bucuresti, manelist, sarmalagiu si ciorbadeburtar pana in maduva oaselor ( nu ca ar fi ceva in neregurla cu sarmalele si ciorba de burta). Va ramane el un cocalar oriunde s-ar duce? Daca in tara isi batea nevasta si copii, va face acelasi lucru si pe meleaguri straine? Va scuipa seminte pe jos si flegme pe pereti, va iesi in slapi si maiou la coltul blocului, va bea bere la pet si se va scarpina nonsalant la prohab indiferent de zona geografica in care il vor purta pasii, santierele sau campurile de capsuni?
Am vazut odata niste imagini de la o petrecere saptamanala a unor romani dintr-un oras italian care ar sugera ca, da, asta-i mersul. Mititei, hore, geci de piele si manele in aer liber, la o margine de urbe.
Exista oameni care isi transporta Romania lor cu ei, oriunde s-ar duce. Se stabilesc in alta parte ca sa faca un ban, iar faptul ca au schimbat tara nu-i impiedica sa-si vada mai departe de viata lor, asa cum au invatat s-o faca in patrie. Crescuti cu paine si ciorba, oamenii astia sunt cei pe care-i vedeti ca insfaca intotdeauna trei patru chifle de pe tavita stewardesei, in avion, plus trei patru la supliment.
Sigur, e firesc sa-ti aduci cu tine bagajul socio-cultural. O facem cu totii, vrand-nevrand. Problema apare atunci cand micul tau univers adus din patrie te inchide ermetic intr-un cerc care nu lasa nimic sa patrunda sau sa iasa.
Acesti oameni nu pleaca din tara ca sa experimenteze o cultura noua, sa viziteze monumente, ca cunoasca oameni diferiti, sa comunice. Pleaca pentru ca dincolo pot sa faca mai multi bani si, de fapt, nu-si parasesc niciodata tara. Isi schimba doar locul de munca si raman izolati in Romania lor, la fel de izolati cum erau si in Romania de acasa. Pentru ca Romania de acasa, asa cum o stiti voi se inghesuie in acelasi apartament cu cateva Romanii, asa cum le stiu altii, oameni cu care calatoriti in acelasi metrou, tramvai sau autobuz, cu care va intersectati la mall si pe strada, dar cu care nu aveti nimic in comun.
Anul trecut, cand eram intr-un tren spre Bucuresti.am cunoscut un tanar Daniel, din SUA , student la o facultate de inginerie, uimitor, la fel ca si mine. Am inceput sa vorbim, doar intelegea romana, parintii lui erau romani, venise sa vada tara un pic. Totusi, incearca sa-si corecteze profesorii de la facultate, carora le cere sa nu-i mai spuna Deinial, ci Daniel.
Daniel deja nu prea mai are nici o legatura cu tara, iar copii lui vor fi doar niste americani ai caror bunici au plecat din Eastern Europe. Totusi, daca vreunul dintre ei va sfarsi prin a face ceva remarcabil, ziarele de la noi vor scrie ca sunt romani.
Am pornit sa scriu cu ideea ca voi vorbi despre romanii care au plecat din tara. Ca voi incerca sa vad in ce masura identitatea de romani supravietuieste geografiei.
Pana la coada, insa, sa incerci sa spui ca toata diaspora romaneasca e asa si pe dincolo e ca si cum ai spune ca tot romanul se incadreaza in tipare clare. Sigur, putem sa ne jucam de-a clasificarile (cocalari/neococalari, prima generatie/a doua, a treia, a zecea generatie, ingineri/profesori/medici/informaticieni, studenti/nestudenti –asa numitii college dropouts-, capsunari/zidari/faiantari/suti/intelectuali, fericiti/nefericiti si asa mai departe)
Dar, asa cum imi spunea cineva odata, ce ii face pe romani sa fie un grup ramane disputabil – asa cum se intampla de obicei cand generalizam.
Faptul ca s-a nascut in Romania, nu inseamna in mod necesar ca are anumite caracteristici fizice, psihice sau intelectuale. S-a nascut in Bucuresti (deci habar n-are ce inseamna sa fie nascut intr-un alt oras din tara), intr-o familie din clasa mijlocie(ca atare nu impartaseste experientele celorlalte clase sociale), are anumite amintiri legate strict de un cartier si de un grup de prieteni, iar faptul care era mai obisnuita cu piperul decat cu ardeii jalapeno n-a impiedicat-o sa se indragosteasca de guacamole.
Chiar daca n-are rost sa generalizam, o facem, totusi, la tot pasul. O face toata lumea. Italienii sunt zgomotosi, francezii sunt aroganti, americanii sunt naivi, tiganii sunt hoti, olandezii sunt zgarciti, englezii sunt eleganti. Romanii, in ochii altora, sunt, la randul lor, hoti, fotbalisti, gimnaste, destepti sau o gramada de alte lucruri, in functie de experientele celor care ne cunosc. Mintea umana are rolul de a extrage sens si ordine din lucrurile care ne inconjoara, oricat ar fi ele de bezmetice, asa ca, automat, suntem setati sa simplificam si sa generalizam. Daca vedem un nigerian vesel, creierul nostru o sa traga automat concluzia ca toti nigerienii sunt veseli.
Majoritatea persoanelor nascute in Romania si care locuiesc peste hotarele tarii sunt in general destul de inchise in privinta diversitatii culturale si in privinta propriei existente in alt mediu cultural. Le lipseste o intelegere interculturala, vointa de isi pune propriile obiceiuri, gusturi, valori si viziuni sub semnul intrebarii si de a incerca adoptarea a altceva decat au fost invatati pana acum .
Anticipez cu infrigurare momentul in care vor incepe sa isi exprime opiniile rasiste legate de « tigani » si uneori de « negri », opiniile homofobe legate de minoritatile sexuale si constanta litanie de frustrari si carcoteli legate de toti cei care nu sunt ca noi.
Din filmuletul de mai jos trag concluzia ca cel mai prost producator de telefonie mobila e Nokia. Daca folosesc in filmele de la Hollywood modelele produse la noi in tara, nici nu-i de mirare.
From my beloved pisoi I got this:
Primit pe mail, de la profesoara coordonatoare de dizertaţie.
Directorul.
A fost ales pe baza unui criteriu sanatos. Ca nu are experienta în management sau nu întelege businessul sunt detalii nesemnificative. Toata lumea îl uraste, pentru ca nu stie sa se comporte cu oamenii. Angajeaza oameni la fel de nepriceputi ca el. Cumpara un server de 200 milioane, dar se zgârceste sa plateasca 50€ pentru cineva care sa îl puna pe picioare. Îsi cumpara o masina mare si o zgârie în parcarea firmei, parcare trasata tot de el pe principiul “lasa ba ca avem loc”. Îsi ia rolul foarte în serios, modifica bugetele departamentelor si muta oamenii de colo – colo. Îsi cumpara computer ultra-perfomant si refuza cererile de achizitii pentru harduri, tastatusi si mausi pentru computerele angajatilor. Prefera sa plateasca 300€ rata la masina angajatului + benzina decât sa îi mareasca salariul cu 100 de lei. Dupa doi ani, când a învatat businessul bine, concediaza angajatii care au fost martori la chiftelele sale si angajeaza juniori usor impresionabili. Considera ca e de datoria lui sa aiba o amanta, indiferent daca sotia e urâta sau frumoasa.
Echipa de vânzari
Se cred cei mai mari si mai tari din firma si la orice raspund cu “daca nu aducem noi comenzi, firma moare”. Cel putin jumatate din ei se vad mai inteligenti decât directorul si ar vrea sa îi ia locul, dar nu au curajul necesar sa îl conteste pe fata, asa ca se multumesc sa îl sape pe la berile cu colegii de suferinta. De multe ori nu stiu ce vând, încurca comenzile, trimit specificatiile aiurea si apoi dau vina pe helperi ca lucreaza prost si ca ei nu pot face vânzari în conditiile astea. Considera ca e de datoria lor sa plece din firma cu toate informatiile posibile, pentru ca, si aici citez, “sunt clientii mei”.
Contabilele
Sunt niste doamne nefutute de ani de zile. Si asta înseamna ca orice problema ai avea, ele sunt ocupate. La ce îti trebuie adeverinta? Ete na, trebuia sa vii sa ma deranjezi. Tu nu stii ca am treaba? Chiar daca au predat bilantul de 2 zile, ele oricum au foarte mult de munca, pentru ca solitaire nu se joaca singur. Odata trecute de 40, ori sunt foarte blazate si nervoase, ori se distreaza de rup barurile.
Fetele de la Marketing/PR
Au facut cel putin o facultate si au vise mari. Declara în orice împrejurare, chiar si neîntrebate, ca anii ‘50 au fost cei mai grozavi dpdv al publicitatii si îsi doresc sa lucreze într-o agentie de advertising, unde sa mute muntii cu ideile lor, de obicei crete. Fac front comun cu pizdutele de la vânzari si se plâng în grup când ies seara în oras pe diverse teme. Îsi sincronizeaza ciclul si au acasa un manelisto-cocalar sau un corporatist care nu le baga în seama, pentru ca e plictisit de sclifoselile lor. Vacante în strainatate si poza cu manelistul în background pe calculator si telefon, obligatoriu!
IT-ul
Orice ar face, trebuie sa îti dea de înteles ca esti cel mai prost din firma. De aceea el are parola de administrator, pentru ca tu esti un netrebnic care nu stie nimic si nu merita sa se afle în prezenta lui. Când nu rupe banda firmei cu pornache, joaca un joc online sau se plânge pe forumuri de geeks ca este muncit ca un sclav. Abia asteapta sa îl întrebe directorul ce poate face sa opreasca scurgerea de informatii din firma ca sa poata instala radmin si sa se distreze.
Magazionerul
Este foarte plictisit si enervat de fiecare data când ai treaba cu el. Daca îndraznesti sa îi sugerezi sa se grabeasca, îti rabufneste în nas ca el e sef peste magazie si îti da ce vrea si daca are el chef. Tremura în fata directorilor si se da cocos în fata soferilor si a femeii de serviciu.
Soferii
Ei urasc pe toata lumea, în mod egal si din principiu. Scopul lor în viata e sa îsi ia telefoane si sa se plânga ca trebuie sa munceasca în fiecare zi. Au mereu lucruri mai importante de facut si serviciul îi cam încurca. Cel putin unul viseaza sa ajunga la vânzari sau sa conduca firma, pentru ca el stie ce e în neregula, si le împartaseste asta colegilor în timp ce stau la mici la munte pe benzina si pe masina firmei. Asteapta ca fata de la vânzari pe care o plimba atâta prin oras sa îl invite la ea într-o seara, pentru ca, nu-i asa, o serveste mereu si îsi rupe din timpul lui important pentru ea.
Femeia de serviciu
Ea e suparata ca trebuie sa faca curat si cafele. Nu întelege de ce trebuie tocmai ea sa dea cu matura sau cu mopul sau de ce trebuie ea sa stie când nu mai e hârtie la baie. Le uraste pe curvele de la vânzari si de la marketing, dar se da bine pe lânga ele pentru ca are o fata care are nevoie de serviciu.
Secretara
Scopul ei în viata e sa se aboneze cu mailul office@firma la siteurile de bancuri si de porcarele. Nu stie niciodata nimic. Nu are chef sa se duca la director în birou, nu are chef sa îi faca legatura cu furnizorul X. Viseaza sa ajunga la vânzari sau la marketing, pe care le considera joburi mai usoare decât ceea ce face ea, si când ajunge se poarta mizerabil cu secretara.
Helperii
Astia sunt urâti de toata lumea si toate se sparg în capul lor. Jumatate nu au chef de munca, restul o fac in dorul lelii, de teama sa nu fie concediati, pentru ca au rate si copii. Urasc soferii pentru ca stau toata ziua în masina în timp ce ei muncesc, pe curvele de la vânzari, pentru ca stau toata ziua pe scaun si au salariu mai mare, pe director ca nu angajeaza mai multi oameni, ca sa poata dormi si ei la serviciu câteva ore. Nu pleaca din firma decât dati afara si le e lene sa gâdeasca un pic.
Revenim cu o propunere pentru mini-pitzipoancele tehnologizate. De curând s-a lansat MiNEW A10 şi arată cam aşa:
Desigur, este o variantă deosebit de uşoară, care încântă mai mult vizual şi poate fi utilizat doar la treburile casnice (să-ţi toarcă blănosul pe tastatură sau să-ţi pui ceaşca de cafea pe unitate), dar cu doar 1GB RAM şi hardul de 160 GB, intră lejer în categoria primul desktop pe care ar trebui să şi-l procure o mini-pitzipoancă.
Singurul neajuns ar fi că este produs sub brandul Hello Kitty, ceea ce conduce automat la un preţ piperat.
Că tot e la modă zilele astea, avem un mic sondaj pentru persoanele care ne citesc blogul şi nu locuiesc in Craiova. Urmăriţi linkul şi fiţi cât mai sinceri.
Echipa persoanelor cu coadă vă mulţumeşte!
Cum vara aceasta am ratat mersul la mare, am profitat de oferta motanului-tată şi a pisicii-mamă de a face o vizită la vecinii bulgari, să le admirăm cetăţile rămase de pe vremea turcilor. Dară să purcedem întru călătorie…
Am plecat de acasă devreme. Suficient de devreme pentru cineva care se dusese la culcare la 3 noaptea, după ce mai terminase un sezon din Heroes (parcă aşa să zic că a fost…). Aveam în plan să trecem cu bacul pe la Calafat şi aşa a rămas până la sfârşit. În portul Calafat, am căscat bine ochii la birocraţie: prima taxă, 25 lei pentru folosirea căilor de transport ale portului, adica 2 metri, de la un ghişeu la următorul, unde am plătit a doua taxă: taxa de traversare a Dunării, 80 lei pentru maşină şi un pic sub 10 euro de persoană. Eram patru persoane, aşa că faceţi şi voi un calcul.
Exact când am ieşit din vamă sosea unul dintre cele două bacuri, cel mare, în speţă. Apoi am aşteptat două ore să vină şi cel mic, deoarece pe primul lucrau români şi ei nu treceau Dunărea cu ditamai bacul ducând doar autoturisme. În astea două ore mi s-au sterpezit dinţii de la mere verzi, nu neapărat şi acre, şi am dormit chinuită pe bancheta din spate. Apoi ne-am urcat pe bacul număru’ 2 şi ne-am lăsat purtaţi de curent, cu vântul prin pene ) La bulgari, aceeasi poveste ca la noi, ne-au rupt la taxe (bine, ei nu o aveau pe cea cu folosirea căilor de transport, dar trebuia să cumpărăm buvignetă)
Şi gata, ne văzurăm în Bulgaria. La intrarea în Vidin am înţeles ce înseamnă cu adevărat ghetoul: blocuri de 10 etaje, văruite într-un alb-gălbui scorojit, numerotate cu cifre de-o şchioapă, de se puteau vedea şi de pe malul românesc. Periferia Vidinului mi-a amintit de nişte triste oraşe de pe la noi, în speţă cele miniere, de pe Valea Jiului. Centrul oraşului şi faleza însă sunt demne de un oraş european. Au fost momente, pe când mă plimbam cu familia mea, când nu m-am putut să nu mă gândesc că în România nu am văzut nici un oraş riveran care să arate astfel.
Nenorocirea la bulgari e că au o mentalitate ciudată, rudă cu a noastră. Sunt leneşi. La ei se construiesc case minunate lângă dărăpânături. Locuri de joacă lângă vegetaţie luxuriantă în chiar mijlocul oraşului, necroloage prinse în pioneze de trunchiurile copacilor, frunze uscate nemăturate de zile întregi şi în general o mizerie nemaiîntâlnită pe nicăieri.
Dar oamenii ăştia ştiu ce înseamnă să-ţi trăieşti viaţa. Terase la fiecare colţ de stradă, restaurante pe faleză, mai multe sedii de bănci decât a văzut Craiova vreodată şi absolut toţi ies din case după ora 6 seara să se plimbe şi să cineze în oraş. În prima zi am fost surprinsă să constat că după lăsarea întunericului nu am zărit lumină la nici unul dintre etajele clădirilor pe lângă care am trecut. Bulgarii fie trăiesc în subsolurile caselor, fie petrec mult timp pe stradă.
Umblam hai-hui pe Facebook, uitându-mă pe nişte poze de la o conferinţă internaţională din vara lui 2008, când am remarcat că respectivul album făcea parte dintr-un grup dedicat fetelor din organizaţie. Şi cum pisicile sunt mai curioase din fire, am dat click să văd despre ce era vorba.
So what’s special about the AIESEC Ladies?
-Have global awareness
-Love to learn about other cultures
-Are not ignorant of world issues
-Able to make lifetime friends with one another within 5 minutes and no cat fight
-Great dancers
-Go beyond of what is expected
-Open minded
-Never judge before getting to know others
-Have much more to say than being superficial
-Can take care of school, work, and AIESEC at the same time AND enjoy every second of life
-Work hard and play hard
-Know how to organize kick-ass events, make incredible exchanges, create awesome Roll Calls, create and deliver on huge contracts, be great leaders, dance great and just look gorgeous
-Have more boys (come on, we have the entire world pool of AIESEC boys who are CUTER!!!)
…and the list goes on.
Seriously, if you have met one, you would know exactly what I mean.
AIESEC Girls Are Sexier + Cuter + Smarter + Better
Zilele trecute am descoperit o noua formatie, Elbow. Semi adormit in dimineata respectiva treceam prin canale cu speranta sa gasesc unul care sa ma trezeasca un pic si asa am dat peste MTV Two unde erau ei in concert. Melodia se numea Grounds for divorce. Era una din melodiile acelea pe care nu prea trebuie sa asculti versurile ca sa iti placa, uimitor fiind ca era doar versiunea de concert. Astfel am purces catre un site de torrente cu dorinta de a ii downloada (ilegal) albumul. Ca toata lumea UNEORI prefer sa nu dau bani pe ce anumite persoane si-au stors creierii sa creeze, dar nu ma ating de subiectul asta in seara asta. Continuand cu subiectul . . . Pana seara albumul era gata luat si incarcat pe PSP, ca de obicei cea mai buna metoda de a asculta un album nou este pe strada, mergand.
Fiecare album si fiecare stil de muzica isi are orasul, strada si stilul de mers. Suna logic, nu? Ca anumite orase sa se potriveasca cu un stil de muzica. . . Arhitectura, stilul in care se imbraca oamenii si expresiile lor. Unii ar spune ca asculta muzica care le place, parerea mea este ca le place pentru ca se potriveste cu momentul si ce este in jurul lor. Trebuie sa recunoastem ca soundtrack-ul vietii noastre cam lasa de dorit . . . De aceea poarta lumea casti pe strada non-stop, pentru ca vor sa fuga uneori de sunetul produs de viata, oras, familie sau de persoana de langa.
Pot spune ca albumul lor, Seldom Seen Kid, se potriveste destul de bine cu Bucuresti, cu atmosfera cladirilor semi daramate, cu expresiile oamenilor si cu umbrele care parca fug de stapanii lor. Recunosc melodiile au iz ambiental puternic, genul care te face sa iti ridici barbia si sa te uiti spre cer. Este genul de muzica pe care o asculti cand te intorci de la munca sau vrei sa iti golesti mintea. Este genul de muzica care te face sa fii mai atent la detalii, pe strada, la femei, copii, magazine cu mobila veche, la perechea de batranei care se plimba in parc sau la stolul de pasari care zboara in v pe deasupra capului tau.
Va las cu melodia asta, m-a luat durerea de cap. Pe alta data.
În ultima vreme am călătorit des prin ţară, cu trenul în special, şi, ca să nu mă plictisesc câteva ore, mi-am cumpărat câteva reviste pentru alintate, să vă ce se mai poartă, cum evoluează tendinţele, să mă menţin pă trend. Şi am văzut că se poartă rozul. Mult roz, infinit de mult, dar nu pal, ci dintr’ăla puternic, de la soare te poţi uita, dar la roz ba.
Pentru a convinge cititoarele că e fain să ai în garderobă mai mult de un tricou – două din înţepătoarea la ochi culoare, redactorii de modă au venit cu următoarele propuneri:
1. Piţipoanca roz tehnologizata, varianta a. Dânsa merge pe stradă ascultând muzică la căşti. Deja iPodul roz nu mai e la modă, toată lumea are unul, se poartă Sony Walkman 
.
2. Piţipoanca roz tehnologizata, varianta b. Tot redactorii de modă susţin că e mai amuzant să nu mai stai cu nasul băgat ore în şir în monitorul unui desktop, ci să-ţi cumperi notebook (încă nu am auzit să apară pe piaţă laptopuri/notebookuri/palmtopuri cu carcasa roz, exceptând deja mărcile consacrate, Dell şi Vaio de la Sony) şi să te duci să lucrezi în natură, înconjurată de muzică inspiraţională, care răzbate din boxele roz. Vrând să arate că nu face discriminări în funcţie de sex, Sony o comite din nou 
.
3. Soferiţa focoasă. Face parte din categoria “femeia şi tehnologia” şi de cele mai multe ori rămâne în pană la colţul străzii sau îi moare bateria la ieşirea din garaj. Pentru asta are nevoie de micul kit de supravieţuire al maşinii. evident, tot roz. 
.
Recent am reinceput sa joc World of Warcraft, da stiu ” the big social Life-Ender”. Totusi am revenit la calea mea malefica, mi-am scos demonii din nether si am inceput iar sa fac lumea sa sufere. All hail the warlock. Unii ar putea spune ca fac asta zilnic anumitor persoane, totusi in joc nu o mai fac cu un asa impact vizibil ca in viata reala. Totusi sentimentele pe care le provoc, sunt relativ aceleasi (nervi si frustrare). Tot ce pot spune este ca de ultima data cand am intrat nu au bagat chestii roz in joc, daca baga ceva gen “Pimp my ride” in joc clar nu mai intru in viata mea . . . Nu cred ca va doriti sa vedeti un asa mount pe varianta roz. Pana la urma de ce intru in jocurile astea, plineee de violenta bine directionata spre binele factiunii tale/omenirii? Oare pentru ca vreau sa fug de animalutele “loz” de pe facebook sau de revistele Cosmopolitan sau pentru ca pot sa ma descarc de nervi trimitand Shadow Bolt-uri spre zone in care nu straluceste soarele? Posibil! Ati zice ca aceste jocuri sunt jucate numai de baieti, dar din fericire pentru fiecare g33k care joaca exista o fata hot in deghizarea unui pitic. . . Stiti voi vorba aia, “Pe net femeile sunt barbati, barbatii sunt femei si fetitele mici agenti FBI sunt acoperire”. Apropo de pitici, il mai stiti pe mini-me din Austin Powers? Si el joaca, sau cel putin face publicitate.
Am plecat sa imi fac o omleta, dintr-aia numai cu oua. Prietena stiee de ceeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee.
Later!
Ah da, titlul, l-am cam inversat un pic, suna mai bine pentru mine asa, pe nivel personal. Sursa de inspiratie pentru titlu : aici.
Bun, lumea e interesată de ceea ce se mai întâmplă prin urbe, iar dacă duminică nu aţi fost în Craiova sau pur şi simplu aţi stat închişi în casă din cauza căldurii, înseamnă că aţi ratat marşul stradal pentru ecologie organizat de către AIESEC Craiova şi expoziţia de proiecte intitulată Rebranding Craiova.
Dacă sunteţi curioşi, aruncaţi o privire aici şi aici, să vedeţi cum s-a desfăşurat proiectul finanţat de Comisia Europeană, prin programul Tineret în Acţiune.
pisoiu'
pisicu'
