Capitolul 4: Nu este momentul să uiţi
Telefonul aflat pe marginea noptierei bâzâi din nou pe suprafaţa tare a lemnului, iar în sufletul lui Darren se dădu din nou lupta dacă să răspundă sau să aştepte înregistrarea automată a mesajului vocal. În orice caz, tot avea să-i audă vocea în cele din urmă, deoarece nu se îndoia nici o clipă că ar fi putut fi altcineva cu excepţia ei.
Nu mai conta acum că de când părăsise orăşelul prăfuit în speranţa că avea să se distanţeze cumva de femeia care trăia în fanteziile sale, Louise îşi luase misiunea în serios – cea de a-l convinge să se întoarcă la ea – şi îl suna cel puţin o dată pe zi. De parcă nu i-ar fi fost deja destul de greu să se rupă de viaţa aceea şi fără repetatele ei încercări de a-l forţa să-şi amintească ce s-ar fi putut întâmpla dacă se întorcea.
Căsuţa vocală era aproape plină acum de mesajele ei înflăcărate, în fiecare dintre ele implorându-l să se întoarcă acasă. Acasă. Dintre toate locurile de pe Pământ, pe unde îl purtaseră picioarele, lângă ea se simţise cel mai stingher. Nelalocul lui, asemenea unui decupaj dintr-o revistă lipit în lumea reală. De fiecare dată când îi asculta vocea pe care învăţase să o iubească, se forţa să se îndepărteze şi mai mult de Louise; deşi tânjea după apropierea ei şi căldura nefirească a trupului ei perfect, îi revenea mereu în minte, iar şi iar, amintirea nopţii aceleia când totul o luase razna. Când trebuise să accepte intervenţia superiorilor săi pentru a nu-i fi distrusă acoperirea, când trebuise să mintă şi să lovească, să ameninţe şi să ucidă, dar cel mai important, când îi prinsese chipul între palmele sale şi o implorase să fugă împreună, pentru că nu conta că îi era frig sau foame, atât timp cât era lângă el, era acasă. Louise dăduse un înţeles singurătăţii lui, îi definise limitele şi îl împinsese să le depăşească. Îl convinsese să dărâme zidurile acelea pe care le construise sârguincios ani la rândul, mărşăluise până în centrul fiinţei sale şi ocupase teritoriul vast triumfătoare, iar când el o implorase să-i cedeze un fragment din sine lui, refuzul ei îi arsese pielea.
Mda, cu siguranţă nu avea să se mai întoarcă la asta. Mai degrabă ar fi întors spatele lumii întregi şi s-ar fi ascuns în pustiu decât să mai asculte căcatul acela din nou. Aşa că atunci când telefonul încetă să mai vibreze, iar liniştea puse din nou stăpânire pe semi-obscuritatea camerei de hotel, Darren ştiu că făcuse alegerea corectă. Ascunde-o în trecut şi uită de ea; e doar o altă femeie. Asta nu înseamnă că atunci când telefonul vibră iarăşi, semnalând faptul că un nou mesaj îl aştepta în căsuţa vocală, nu întinse braţul instinctiv în direcţia lui, forţându-se să îi asculte trilurile vocii. Cuvintele Louisei răsunară melodioase de la capătul celălalt al firului, iar amintirea îl purtă înapoi către dimineaţa zilei aceleia, când totul începuse atât de bine. Se trezise lângă ea, bucurându-se în secret că avusese privilegiul de a o privi dormind. Desigur, în trecut făcuse asta de atâtea ori încât pierduse şirul, atent la felul în care pieptul ei cobora şi urca ritmic, atât de natural încât pentru câteva momente uita cu adevărat motivul pentru care se afla acolo, încercând să descopere modele în fluturarea uşoară a pleoapelor ei sau în felul în care îşi umezea buzele în somn. Întotdeauna îi veghease somnul, încă dinainte ca el să intre cu adevărat în viaţa ei. Doar că în acea seară fusese pentru prima dată când ea îi permisese să rămână.
Louise nu ştia că nu făcuse doar o favoare unui prieten cu care, ocazional, mai dansa şi la orizontală; îi deschisese uşa către inima sa şi, deşi Darren nu ştia cât de mult călătorise pe calea aceea minunată – aproape că nu mai conta acum, când decisese să se distanţeze de ea –, obţinuse ceea ce dorise de la bun început; intrase. Ar fi trebuit ca scopul să îi scuze mijloacele, dar acum era în stare să accepte orice din partea ei, doar ca să-i poată rămâne în preajmă. Îşi trecu degetele prin păr, expirând nervos. Louise era o „afacere”. Trebuia să fi rămas o afacere, dar când în dimineaţa aceea se trezise ghemuit în jurul corpului ei cald, cu palma odihnindu-se pe abdomenul plat, ascultându-i respiraţia egală, aproape inuman de normală, şi simţindu-i bătăile inimii lovindu-se de cutia toracică, promisese faţă de sine că ar fi făcut orice ca să o apere. Îşi deschise ochii şi îi mijise în direcţia lui, iar Darren jurase că timpul se oprise în secunda aceea, pentru că momentul i se păruse îngrozitor de lung, atât de profund încât ar fi putut să se înece în întunecimea privirii sale. Dar ceea ce continua să-l bântuie nu era modul în care clipa aceea păruse să se întindă la nesfârşit, asemenea unei bande elastice pe care călătorea propriul său suflet torturat. Nu era nici modul în care trupul ei îi ardea în braţe sau felul în care respiraţia ei îi încălzea pielea. Nici măcar curbura îndrăzneaţă a sânilor ei întrezărindu-se prin materialul moale al bluzei pe care o purtase ducându-se la somn. Nu. Era felul în care îl privise când realizase că dormiseră o noapte întreagă îmbrăţişaţi, că era el cel căruia îi permisese să pătrundă în lumea ei; el, şi nu altul.
Când zâmbetul larg îi luminase trăsăturile şi nu încercase să se îndepărteze de el, din contră, îşi îngropase mai adânc trupul în îmbrăţişarea lui, Darren acceptase în cele din urmă faptul că totul era în regulă. Nici un sărut sau comentariu maliţios nu distrusese aura care-i învăluia; în schimb Louise îl răsplătise cu o privire plină de recunoştinţă, de acceptare, iar imaginea aceea a ei avea să-l urmărească pentru tot restul vieţii. Cine ştie cum ar fi putut fi viaţa lor împreună dacă nu ar fi încercat să-i despartă în seara aceea?
Strânsoarea degetelor sale în jurul telefonului mobil slăbi pe măsură ce vocea Louisei continuă să se poticnească la fiecare cuvânt. „Voiam doar…”, începuse ea, înainte de a-şi înghiţi vorbele. Urmă o pauză chinuitor de lungă, iar Darren aproape că îşi putu imagina lacrimile alunecându-i pe obraji şi îşi lovi una peste frunte când dorinţa de a întinde mâna prin telefon şi i le şterge puse stăpânire pe sine. Nu voia să o audă plângând, în special nu dacă el era cel care îi provocase lacrimile. Louise alesese, la fel cum făcuse de sute de ori până atunci, şi nu fusese el. Nu conta că busola sa morală indica mereu în direcţia ei, nici măcar de dragul ei nu putea fi băiatul bun şi cuminte pe care şi-l dorea; dar încercase să-şi pună costumul cel bun şi să o scoată la un restaurant frumos, să joace rolul acela în care credea că ea abia aşteaptă să-l vadă şi, pentru o seară, se prefăcuse că aranjamentul acesta care exista între ei putea funcţiona şi pe mai departe. Amândoi ştiau acum că nu îi reuşise; nu putuse fi bărbatul perfect pentru ea. În plus, Louise nici măcar nu-l apreciase pentru că încercase. „Mi-e dor de tine şi…” Pauză din nou. Ea, care era mereu sigură pe sine şi hotărâtă, nu reuşea să unească unele cuvinte împreună şi să rostească ceea ce avea de zis. „Ştiu că s-a întâmplat ceva între noi, pot să simt asta…, doar că evenimentele din seara aceea…” Oftatul ei lung îi dădu senzaţia că mai voia să adauge ceva, dar închise înainte de a avea şansa de a o auzi cerându-şi scuze. Îl părăsise, asta se întâmplase, şi alesese să uite. Doar pentru că singurătatea o împingea acum de la spate să-şi calce pe afurisita de mândrie şi să-l caute nu-i dădea dreptul să-l chinuie în felul în care o făcea. Avea să se întoarcă la ea în cele din urmă. Atunci când avea să fie pregătit pentru asta. Se trânti în pat şi se rostogoli pe-o parte, întorcându-şi spatele către fereastra murdară prin care nu intra suficient de multă lumină. Cuvintele ei îi reveniră în minte asemenea unei condamnări la moarte. O mai auzise şi înainte spunându-i că i-a fost dor de el – era laitmotivul fiecărui mesaj pe care i-l trimisese de când plecase –, dar cealaltă parte reprezenta noutatea, speranţa de care se putea agăţa.
Contemplă posibilitatea de a rămâne în camera de hotel sau să coboare în josul străzii, să bea un pahar sau două. Simţea nevoia să uite, la rândul său. Nu era însă la fel de uşor pe cât îi reuşea Louisei. Abilitatea ei înnăscută de a închide ochii şi de a-şi şterge din memorie orice întâmplare negativă îl speriase şi îl încântase în egală măsură. Era o bijuterie şi era a lui pentru a fi păzită. Păcat că nu putuse să uite ceea ce făcuse el. Se ridică în capul oaselor, îşi aşeză portofelul în buzunar şi îşi trase jacheta de pe spătarul scaunului, îndreptându-se către uşă. Nici măcar nu îi trecu prin minte să ia cu sine telefonul mobil; nu, nu avea să-i strice seara cu rugăminţile ei, cu lacrimile false şi inconsistenţa promisiunii că totul avea să fie bine în cele din urmă. Darren nu era naiv, nici nu ar fi putut rezista atât de mult în preajma ei dacă ar fi uitat pentru o clipă ce reprezenta, dar lăsase garda jos în faţa ei pentru că fusese lucrul cel mai natural pe care l-ar fi putut face. Slujba ei era de a identifica ceea ce mergea prost şi să repare. Îl reparase, realiză Darren în timp ce deschidea uşa. Îl făcuse mai bun.
Pe măsură ce deschise uşa, crezu că alunecase, asemenea lui Alice, într-un basm înşelător. Pentru că Louise era acolo, în faţa camerei sale, cu braţul ridicat, pregătindu-se să bată la uşă. Clipi de două ori înainte de a se convinge că nu era o plăsmuire a imaginaţiei sale; chipul ei nu trăda nici o emoţie – cum ar fi putut? –, iar el se pregăti în aşteptarea loviturii care avea să se prăvale asupra lui asemenea unui fulger. Dar nu veni. În schimb, Louise îşi încrucişă braţele peste piept şi îl nivelă cu o privire glacială, făcându-l să o dorească şi mai mult. Erau la fel.
- Ai plecat pur şi simplu.
Şi deşi declaraţia ei trebuia să fie o acuzaţie, nu era încărcată de maliţiozitate, ci doar de disperare. Clătină din cap, abătută, şi continuă:
- Nici măcar nu ţi-ai luat la revedere.
Se uită la el şi Darren ştiu instinctiv că Louise şi-ar fi dorit ca privirile ei să fie încărcate de mai multă căldură, în locul răcelii evidente pe care o arbora. Dar era atât de obosită şi, pentru o secundă, bărbatul se întrebă dacă ea ştia ce se petrece în interiorul ei sau doar pornise în căutarea lui în urma unui impuls nebunesc, ignorând semnalele pe care corpul ei i le trimisese pe parcursul drumului. Remarcă roşeaţa nenaturală a ochilor ei şi cercurile întunecate care-i evidenţiau şi mai mult paloarea nefirească a obrajilor. Nu o văzuse niciodată arătând atât de… sfârşită. Nevoia de a o cuprinde în braţe, care se manifesta doar în prezenţa ei, şi de a-şi cere scuze fu învinsă doar de reticenţa de a o avea în faţa ochilor şi de a nu şti cum să se comporte. Nimic bun nu avea să rezulte de aici; doar avea să se infăşoare şi mai mult în jurul degetului Louisei şi să se afunde în cimitirul emoţional în care sucumbase viaţa sa personală de când femeia asta îi acaparase existenţa. Aşa că în loc să-şi ceară scuze pentru că o părăsise – când ea fusese cea care îl forţase –, decise să contracareze orice joc ar fi dorit să joace şi îi trânti replica pe care ştia că Louise o ura din tot sufletul:
- Ce pot să spun, sunt impulsiv.
Louise ajunsese însă la capătul răbdărilor. Poate era prea obosită pentru a-i acorda întreaga sa atenţie sau se săturase de hora nesfârşită în care erau prinşi, aşa că făcu greşeala capitală de a-i reproşa singurul lucru pe care Darren nu l-ar fi făcut niciodată de bunăvoie:
- Ţi-ai încălcat promisiunea.
Iar înainte ca mintea sa să poată procesa, cuvintele îi zburaseră pe gură, iar el le regretă instantaneu:
- Oh, te referi la promisiunea pe care ţi-am făcut-o, de a nu te părăsi niciodată? Credeam că înţelegerea aceea a luat sfârşit când mi-ai spus că nu mă vrei în viaţa ta pentru că sunt un monstru!
Ochii ei verzi se măriră uşor şi se umplură de lacrimi. Cu toate acestea, Louise nu încercă să se apere, nu cu cuvinte pline de înţelepciunea-i caracteristică şi nici cu tentativa de a-l atrage într-o ciorovăială fără sfârşit. Decât îşi plecă fruntea şi oftă unul din acele suspine lungi care îi trăda frustrarea şi epuizarea totală. Darren nu ştia de ce ea dorea să îi amintească despre trecut sau de ce nu încetase să-l caute în tot acest timp de când plecase, dar ştia că logica ei cea complicată o împinsese să facă pasul acesta. Să identifice şi să repare. Pentru că aşa era corect; viaţa ei fără el în ea era epuizantă. Ceea ce în ochii lui nu era decât echitabil, deoarece şi el era la fel de epuizat în urma încercărilor fără succes de a nu se mai gândi la ea.
- Nu e corect, contracară ea în cele din urmă, trecând pe lângă el şi intrând în camera de hotel.
Se întoarse către ea şi închise uşa, oferindu-şi intimitatea de care aveau nevoie.
- Ceea ce nu e corect, Lou, este ca tu să te aştepţi ca eu să fiu mereu acolo când ai nevoie de mine.
Femeia îşi ridică în cele din urmă privirea pentru a o întâlni pe a lui şi citi în ochii lui Darren tot ceea ce buzele sale erau incapabile să formeze. Nu mai putea să stea în preajma ei, aşteptând ca ea să-l observe. Să însemne mai mult pentru ea decât un simplu partener în pat. Nu după tot ce îi făcuse, ştergându-şi-l din minte, şi, cu siguranţă, nu după tot ce făcuse el pentru ea. În numele ei. Şi ştia că ea îi înţelesese cuvintele nerostite pentru că îşi mută din nou, ruşinată, privirea în pământ. Lunga tăcere care urmă, ochii ei investigând totul în jurul ei, identificând şi încercând să nu repare, se întinse în uitare. Cele mai multe perechi, prinse într-un astfel de moment, s-ar fi simţit inconfortabil, dar ei nu erau orice fel de cuplu, iar tăcerile lor nu au fost niciodată doar tăceri. Louise înghiţi cu greutate când privirile ei se opriră în cele din urmă asupra lui Darren.
- Mă mir că nu ai companie, şuieră ea, uşurată.
- Nu era nimeni cu care mi-aş fi dorit să-mi petrec timpul. În mod normal, ar fi ciopârţit-o până acum cu comentariile sale, dar nu avea nici un rost când ştiau amândoi că ar fi făcut-o doar pentru a o ţine pe ea la distanţă. Acum că adevărul ieşise la iveală, Louise era conştientă de faptul că era singura persoană care ar fi putut obţine ceva de la el. Bun sau rău, trebuia doar să ceară. Clătină din cap, înţelegând în cele din urmă că nu fusese o idee prea bună de a-l căuta, în mod clar copleşită şi nepregătită pentru atitudinea lui defensivă. Rămase tăcută, în mod clar neavând ce să-i mai spună. Cum ar fi putut?, gândi Darren. Îi spusese totul la despărţire.
- Cum m-ai găsit?, întrebă el nerăbdător, deoarece afurisita de tăcere devenise dintr-o dată asurzitoare. Ciudat cum tăcerea lor conţinea întotdeauna mai mult zgomot decât orice altceva.
Ea ridică din umeri, zâmbind. Oh, era atât de mândră de ea, realiză Darren.
- Mă pricep să găsesc lucruri. Şi oameni.
Nu, gândi Darren, se pricepe să le repare. Era ca un ceasornicar, enervant de meticuloasă, ştiind dintr-o singură privire ce mergea prost şi găsind în doar câteva secunde soluţia perfectă. Nu avea nici un rost să o contrazică; era femeie şi dacă îşi punea ceva în minte…
- Nici măcar nu înţeleg de ce eşti aici, continuă el, nevrând să piardă timp învârtindu-se în jurul cozii, pentru că ajunsese – şi trecuse deja – la punctul în care nu mai putea să facă asta cu ea. Nu mai putea să pretindă că asta era misiunea lui. Începuse să-i pese, undeva pe la mijlocul drumului, iar faptul că Louise se afla acum pe punctul de a izbucni în plâns nu-i îmblânzea cu nimic decizia de a-i întoarce spatele şi a-şi vedea de viaţă.
- Pentru că mi-am făcut griji pentru tine. Şi pentru că mi-am amintit, continuă ea şi Darren fu aproape sigur că nu a auzit bine. În clipa în care mi-ai întors spatele şi ai plecat, a fost imposibil să uit.
Se întoarse prin timp, cu aproape două luni în urmă, şi aproape putu să simtă mătasea buclelor ei întinându-se în sângele de pe mâinile sale, alunecându-i printre degete. Îşi aminti felul în care privirile ei încremeniseră pe buzele lui şi cum se dăduse doi paşi înapoi, nesigură, doar pentru că asta fusese singura mişcare la care se putuse gândi. Era aproape absurd cât de mult se putuse schimba din cauza ei. Datorită ei. Şi totuşi, în noaptea aceea, pe aleea umedă, Louise se îndepărtase de el, tremurând incontrolabil, şi rostise cuvintele pe care nu avea să şi le amintească niciodată. Iar acum stătea aici, în camera lui de hotel, contrazicând legi care nu puteau fi încălcate.
- M-am simţit golită pe dinăuntru. Din clipa în care ai plecat nimic nu a mai fost la fel pentru mine.
Darren încremeni în loc, ascultând-o, pe măsură ce sângele începu să-i clocotească pe sub piele. Era destul de sigur că singura vină o purta euforia produsă de cuvintele ei; trecuse atât de mult timp de când nu se mai simţise blocat, redus, în faţa unei femei. Nu putea mişca nici măcar un afurisit de muşchi, deşi fiecare fibră din trup îi striga să întindă braţul şi să o cufunde în el. Tot ce putea face era să asculte, dar cu toate cele câte se petrecuseră între ei nu era chiar o alternativă fericită.
- Nu ştiu când sau cum, începu ea din nou, înghiţind în sec, căutându-şi curajul pe care, aparent, îl pierduse de când intrase în camera lui, iar Darren speră ca ea să continue ideea aceea deoarece fiecare nerv din corpul său se aprinsese într-o explozie de culori, forţându-l să-şi calce promisiunea că nu avea să o grăbească, acum că începuse să-i mărturisească ce se petrecea în mintea ei. Din nefericire, răbdarea nu fusese niciodată una dintre virtuţile sale.
- Undeva între certurile noastre interminabile şi nopţile petrecute neputându-ne dezlipi unul de celălalt am realizat că, în fapt, ceea ce credeam a fi o simplă fantezie s-a transformat într-o relaţie serioasă şi de neignorat, murmură ea incoerent. Ai devenit cel mai bun prieten al meu.
Şi din nou îşi simţi el tot corpul încovoiându-se sub cuvintele ei, simţind bucuria de a o avea lângă sine începând să se disipeze către exteriorul său dur pe măsură ce Louise îl tăia din nou de pe lista potenţialilor iubiţi şi-l arunca în „friend zone”-ul pe care Darren îl ura atât de mult. Iisuse Hristoase, cum era posibil ca fetişcana asta să-l folosească întruna drept sacul ei de box şi să se şi mai aştepte să rămână ceva din el la sfârşit? Şi cum era posibil ca el, Darren Connolly, veşnicul preferat al doamnelor, să fie aşezat cuminte pe lista prietenilor de către singura femeie pe care o dorise cu adevărat? Louise păru să-i capteze imediat dezamăgirea, deoarece întinse mâna spre el şi îşi încolăci degetele lungi în jurul braţului său, iar bărbatul îşi plecă fruntea pentru a privi mai bine degetele acelea a căror piele se potrivise perfect cu a lui cu doar câteva luni în urmă. Numai gândul la ceea ce se petrecuse între ei îl făcu să suspine; Doamne Dumnezeule, nu putea fi mai patetic de atât.
- Ce avem noi e mai puternic decât orice altceva, încercă ea să îl convingă, dar Darren ştiu mai bine. Era speriată, iar starea ei de spirit reuşise să-l agite şi pe el. Îşi mută privirea de la mâna ei spre chipul brăzdat acum de griji. Şi este un start bun pentru pasul următor, şopti Louise.
- Următorul pas, o îngână el, uimit de faptul că această conversaţie avea loc şi că în urma ei ar fi putut să obţină ceea ce-şi dorise cu ardoare în ultimii ani. Numai pentru satisfacţia de a o auzi spunând-o cu voce tare avea să o forţeze pe Louise s-o facă.
Dar Louise nu spuse nimic; în schimb, genele ei castanii plutiră în derivă peste albeaţa lăptoasă a pomeţilor ei, acoperindu-i irişii furtunoşi, îngropându-şi nasul în fiinţa lui Darren, absorbindu-i aroma, în timp ce buzele i se curbară şi se arcuiră perfect peste ale lui. Mintea bărbatului galopă nervoasă; asta, ce se petrecea acum, orice ar fi fost, depăşea cu mult oricare dintre fanteziile sale care o cuprinseseră pe Louise. Întreaga ei gură avea un gust dulceag, bogat, apropiat de ceva extrem de cunoscut căruia nu-i putea da un nume şi Darren ştia că se datora faptului că ea era ceva cu totul unic. Nimeni şi nimic nu ar fi avut o şansă împotriva ei. Îşi trecu degetele prin părul ei, minunându-se de delicateţea firelor de mătase care i se agăţau în jurul mâinilor. Era vie şi era a lui. O iubea.
Îşi lăsă mâinile să-i alunece pe umeri şi o împinse cu delicateţe de lângă el. O iubea şi trebuia să uite. Dacă ar fi continuat să trăiască cu această povară, amintirea ei de acum, fericită şi vie, împărtăşindu-i sentimentele, l-ar fi ucis încet şi sigur.
- Trebuie să spui cuvintele, imploră ei, lipindu-şi fruntea de a ei, dar nelăsând-o să se îndepărteze.
- Dar nu e momentul să uit, îngăimă ea, speriată. Nu fusese speriată niciodată în viaţa ei şi acum, simţindu-l pe Darren scăpându-i din braţe, realiză că doar unul dintre ei avea dreptate.
Bărbatul o strânse în braţe şi, dacă ar fi fost posibil, aproape îi frânse oasele. Poate că Louise nu voia să uite, dar momentul era mai mult decât propice.
- Mă voi întoarce, Lou, îi promise el, încercând să-şi egaleze tonul vocii. Iar când va fi momentul potrivit, îţi vei aminti.
Femeia îşi ridică privirile verzi spre el, iar degetele ei se strânseră în pumni în jurul braţelor lui. Simţi străfulgerarea electrică în spatele minţii sale şi adrenalina pompându-i în vene. Iar pe măsură ce circuitele ei se luptau cu virusul acela ameţitor, chinuindu-se să-l distrugă şi să-i refacă apoi sinapsele, conştiinţa ei îşi spuse că asta trebuia să fie dragostea. Cu lacrimile alunecându-i pe obraji şi cu imaginea necunoscutul estompându-se în fundal, întunericul se lăsă împrejurul Louisei.
pisoiu'
pisicu'
